 |
| Florian Văideianu - desen de Gr. Haidău |
MIRESMELE
AMINTIRILOR - recenzie
Florian
Văideianu, A doua carte, versuri şi proză, Târgu Jiu, 2012
A
avea privilegiul să intri cu delicateţe şi nedisimulată curiozitate în
intimitatea amintirilor cuiva, este un motiv de mare bucurie şi onoare. Fie că
sunt sub formă versificată, fie în scurte proze evocatoare, scrierile de faţă
au un efect dublu: îţi trezesc propriile amintiri şi te îndeamnă să
împărtăşeşti şi altora din delicatesele sufleteşti pe care, prins în vârtejul
vremurilor de azi, aproape că le-ai uitat ori le-ai pitit într-un colţ de
memorie.
Acum îşi cer dreptul la memorie şi
ies la suprafaţă intempestiv, fără să-ţi mai ceară permisiunea.
Bine că nu s-au uitat de tot şi au
găsit suportul material şi afectiv de a fi puse în lumină.
Prima parte a volumului este
alcătuită dintr-un grupaj generos de versuri scurte, de două-trei strofe,
meditative, scrise în stil aproximativ clasic, adeseori cu adresă, versuri
destul de recente, dezvăluind firea sensibilă, contemplativ-filozofică a
autorului. Dedicaţiile sunt, fie soţiei Lucica, fie bunicului, fie unor
prieteni.
E
limpede că autorul este străin de regulile prozodice, dar reuşeşte să transmită
unele stări care l-au cercetat în anumite momente.
 |
| Inteligenţă înţeleaptă |
Fiorul religios este prezent
în aproape toate poemele. Un poem reuşit este „Intimitate” – care
invită la pietatea creştinească atunci când e vorba de o vizită la mănăstire: „În mănăstire păşeşti cu sfială, / De teamă
să nu calci pe istorie; / Furtuni sufleteşti iscate-n greşeală, / Se spulberă-n
vânt, devenind glorie. // Dumnezeu îngăduie-n viaţă încercări, / Spre lămurirea
credinţei curate; / Lumina din noi, transformată în zări, / Ne poartă mereu prin nopţi
înstelate”
Poetul
subliniază ideea că ochiul trebuie să stea „înfipt
în adevăr” / făcându-i visului cărare” (Inteligenţă
înţeleaptă). Simplă şi directă este şi poezia dedicată lui Milu
Popescu, „Prieten mereu: //Venim din vremi; lumea se miră,/ Pe-acelaşi drum
de gând am fost; / Visele noastre se simţiră, / Ca mărul dulce-n zi de post. //
Acum ne tot vedem (mereu) / Până când Domnul hotărăşte, / Al cărui gol va fi
mai greu. / Dar sufletul nu-mbătrâneşte!”.
Deşi poezia se
remarcă printr-o economie a mijloacelor de expresie, autorul transmite emoţii
prin analogie, prin similitudini secvenţe de viaţă de demult, poate din
copilărie şi adolescenţă, dar şi din cotidianul acesta acerb care nu se lasă
prins în canoanele cunoscute.
Lumina – deşi
există – şi Duhul Sfânt o revarsă în permanenţă asupra noastră, numai unii
oameni au darul de a o pregusta şi a o revărsa, la rându-le, asupra celorlalţi
pentru ca aceasta să fie înmulţită.
 |
| Soţia Lucica |
Există un
oarecare spirit ludic prezent în unele poeme, mai degrabă un spirit ghiduş care
te face să zâmbeşti dulce-amar, la amintirile-duium din copilărie: „Gândul pe cărare apuce, / Coasa-n iarbă să
se joace; / Strachină cu lapte dulce, / Să mă umpli de noroace. // Lemne din
pădure aduc, / Stele de pe cer s-apuc; / Turtă caldă de pe vatră, / Dă-mi să
fiu eu lumea toată”.
Autorul atrage
atenţia că nu e bine să ne batem joc de timpul ce ni s-a dat, ci să-l folosim
cât mai eficient, alături de confraţii noştri, pentru că la sfârşit vom da
seamă de darurile primite de la Creator.
Nu o dată
autorul scrie poeme de revoltă împotriva politicienilor înavuţiţi care au dus
poporul de râpă. Unele poeme sunt moralizatoare, uşor panseistice şi se referă,
în ton ironic, la păcatele omenirii.
Cu totul
altfel sunt scrise scurtele povestiri şi evocări, neîncorsetate de ritm şi de
rimă ori de alte reguli prozodice. Aici fantezia autorului curge liber precum
un râu de munte.
Povestirile
sunt foarte frumoase şi scrise cu mult har de povestitor, respectând limbajul
vremii şi regionalismele.
Obiceiul
pregătirii bulionului de roşii este descris minuţios, cu multă vervă şi cu
nostalgia celui care nu mai poate întocmi lucrurile aşa cum au fost odinioară.
Amintirile
din copilărie alternează cu cele de maturitate, prin evocarea unor întâmplări,
mai mult sau mai puţin hazoase, care stârnesc şi acum râsul ori un zâmbet
nostalgic de aducere aminte, de evocare a unor chipuri din memoria îndepărtată,
ori a unor personalităţi ale culturii gorjene pe care autorul a avut onoarea de
a le fi cunoscut.
Aşa sunt: „Ora
de franceză”; „Şi eu sunt o troiţă”; ş.a.
Este absolut încântător cum autorul relatează despre toate acestea ca
despre o „atingere sufletească” pe
care a avut-o cu fiecare din aceste personalităţi. Autorul descrie unul din
acele momente înălţătoare, la vizitarea unei expoziţii, când „Fiecare priveşte exponatele ascultându-şi
slujba sufletului”. Pentru a-ţi asculta slujba sufletească, îţi trebuie
multă luare aminte şi urechi atente la şoapta Duhului.
Fel şi fel de
personaje, de locuri şi întâmplări devoalate cu multă nostalgie de către autor,
cu lacrima sufletească pe relieful obrazului. Unul din aceste personaje este
preoteasa Georgeta, pe care autorul o descrie fără echivoc drept o femeie cum
nu mai văzuseră sătenii: „Aşa preoteasă
tânără, de o frumuseţe coborâtă din icoane nu mai văzuseră vânăţenii (locuitori ai satului Vânăta) niciodată”.
Pe lângă descrierea obiceiurilor săteşti, autorul strecoară şi portrete ale
unor oameni scumpi inimii sale: „Atunci
când apare cineva nou în sat, venit din altă parte, comunitatea stă cu ochii
cât ceapa să vadă omul, să îl studieze şi eventual să îl bârfească. De după
fiecare gard, doi ochi atenţi privesc uliţa pe care nu trece nimeni.
 |
| Doamna Georgeta |
De multe ori, din casa – acum locuită, prin
fereastra de la drum, mereu deschisă vara, se auzea vocea doamnei Georgeta.
Cânta foarte frumos. Încet – încet, preoteasa fu primită în sânul obştei cu
dragoste şi respect. Femeie cultă, vorbea ce trebuie, dădea şi sfaturi când era consultată, contribuind din plin la
prestigiul părintelui” (Doamna
Georgeta). În tradiţia satului, o casă nelocuită este o casă
blestemată.
Aflăm şi
informaţii despre legătura intrrinsecă dintre suflet şi trup, în proza: „O
mână caldă”:
„Când trupul omului are aceeaşi vârstă cu
sufletul, energia este maximă. Timpul se scurge, anii se acumulează, materia
îmbătrâneşte, numai sufletul rămâne tânăr. Parcă se detaşează puţin, luminând
exteriorul cu privirea ce capătă transfigurarea Mântuitorului, când s-a produs
schimbarea la faţă.
Aşa l-am găsit pe părintele Alexandru
Cornoiu”.
Un alt obicei
din sat este cultivarea cânepii, de care autorul îşi aduce aminte cu un şarm
deosebit, în proza: „Cânepa” şi pe care copiii de azi
l-au uitat: „Primăvara, după ce aram locul de la Văcării, semănam cânepă. Creştea de doi metri. Noi
copiii ne jucam de-a pituluşu prin ea toată ziua, lăsând numai urme de călcătură.
Veneam seara acasă cu cămăşile verzi. După o vreme, când bunica zicea că este
„coaptă”, o tăiam cu secera, o făceam snopi şi o duceam la râu, la topit.
Aşezată în apă – mai la margine, stătea cam o lună, să se înmoaie bine. Vara,
apa râului era caldă şi se adunau în cânepă sute de peştişori pe care încercam
să-i prindem. Mai dădeam şi de câte un broscoi cu ochii bulbucaţi ce se uita la
noi mirat. Când cânepa era „gata”, o puneam la uscat. După o vreme în tot satul
se auzea un zgomot ciudat, ceva aşa, ca o toacă bătută: se meliţa cânepa. O
tocam până rămânea tulpina moale, numai
bună de tors.
 |
| Cânepa |
Femeile ieşeau pe uliţă cu furcile în brâu.
O torceau, punând şi ţara la cale – numai
bârfe, dar mergea şi treaba.
Iarna în toate casele se ţesea pânza, la războiul
de lemn cu spată, suveică, sul şi toate cele. De Sfintele Paşti aveam
„cămăşoaie” noi, lungi până-n pământ, legate la gât cu şnur negru de lână”.
Cu acelaşi
şarm, autorul povesteşte întâlnirea cu menestrelul român Tudor Gheorghe, „doctorul tuturor sufletelor românilor” a
cărui măiestrie autorul o descrie cu mare respect şi cu fiorul emoţiei de a fi
sărutat de trubadurul cântecului românesc, atunci când i-a înmânat cartea care
tremura în mâinile sale.
„Îmi aduc aminte, acum treizeci de ani, tot
aşa venise la noi în concert. Ne-a rugat mai înainte ca în timp ce cântă să nu
aplaudăm, să nu strigăm „bis”, deoarece el trăieşte textul pe care îl cântă,
suferă, plânge odată cu cântecul, are aşa o stare de vlăguire şi nu mai poate
relua aceeaşi melodie. Aşa era. Se ridica părul pe mână când îl auzeai cum
cântă doina. Se tânguia, parcă sufla în
sute de cavale, acompaniate de dumnezeiasca lui cobză. Doamne, parcă eram
într-un vis frumos!”
De cu totul
altă factură, dar de un umor spumant este proza „Taurul comunal”.
Următoarea
proză, „Călcătura” atestă înrudirea spirituală a autorului cu poemele
în proză ale lui Marin Sorescu, gorjean şi el din Bulzeşti care a nemurit
literatura română cu ciclul de poezii „La lilieci” – a cărui tematică este
chiar lumea satului oltenesc.
În altă
povestire, „Nea Păntilie” îşi bate sistematic nevasta urâtă, ca s-o
înfrumuseţeze. Povestea are mult haz şi autorul foloseşte comicul de limbaj şi
de situaţie pentru a-şi înveseli cititorul.
 |
| Popănel |
O poveste
dramatică, foarte bine istorisită de un localnic, este „Popănel”.
Povestea lui „Nea
Ion Brotea” este istorisită, de asemenea, cu multă emoţie şi cu
nostalgie faţă de obiceiurile de odinioară:
„Duminicile, odinioară, erau popas
duhovnicesc. Lumea se primenea frumos şi pleca la biserică, la slujbă.
Spovedania adevărată este numirea păcatului, nu relatarea împrejurărilor în
care a fost comis. Seara se adunau la Strajă la horă, unde nea Ion Brotea le
cânta din fluier. Fetele şi băieţii de însurat
se prindeau năvalnic în „învârtite ungureneşti”, bătând cu talpa
pământul din care se ridicau nori de praf.
Era frumos, lumea trăia simplu. Erau profund
legaţi de cele patru anotimpuri, de astre, de orătăniile şi animalele din
bătătură.
Cuvântul era cuvânt, avea greutate.
Angajamentele se certificau prin strângerea mâinilor.
Diploma
hărniciei era palma trudită, brăzdată de crăpături adânci”.
Şi astfel,
autorul reînvie tradiţia şi obiceiurile satului său, evocându-i pe oamenii care
i-au servit drept modele.
O altă păţanie e cea în care autorul, copil
fiind, consumă o sticlă de vin şi intră în comă alcoolică, fiind tratat mai
apoi cu acrituri, de un meşter ce se nimerise pe acolo.
Toboşarul satului, cel care anunţă
veştile, bune ori rele, este descris cu mult haz în povestirea „Corcolici”.
În „Frecţia”
facem cunoştinţă cu deşteptul satului, Simion Crăete care era bun la toate,
inclusiv la doftoricit copiii. Autorul îşi aduce aminte cum, fiind răcit, a
fost dus la moş Crăete care l-a frecat pe spate cu oţet, gaz şi usturoi până
i-a luat un rând de piele de pe spinare.
Autorul
povesteşte cu atâta haz încât este irezistibil.
 |
| Ruga |
Cu mult dor şi
nostalgie scriitorul reînvie amintirile acestea şi pe oamenii care le-au
generat. Figura centrală în unele istorisiri este bunica autorului, căreia acesta
îi poartă o amintire scumpă. Umorul devine spumos în povestirea „Dentistul”
în care, Brandi, cel care scotea dinţii sătenilor avea un stil propriu de a le
face pacienţilor anestezie, le trăgea câte o palmă puternică de cădeau de pe
scaun, iar ca dezinfectant, două păhărele de ţuică, unul pentru înghiţit iar
celălalt pentru gargară. Se mai întâmplă ca liniştea satului să fie spartă în
toiul nopţii când Avram îşi fugăreşte nevasta cu un topor în mână iar vecinele,
la gard, abia aşteaptă să aibă parte de un spectacol gratuit.
Florian
Văideianu scrie o proză de respiraţie scurtă, dar intensă, cu puţine personaje,
cu întâmplări hazoase, impregnată de nostalgii şi de amintiri ale unor oameni
pe care i-a cunoscut, iar acum nu mai sunt.
În privinţa
aceasta, autorul poate fi cotat drept un scriitor satiric.
Întâmplări
neaşteptate, zvonuri şi evenimente de pomină se perindă prin sat, creând
agitaţie. Vestea că Matică Şerbu s-a întors acasă din război după douăzeci de
ani, după ce a stat prizonier la ruşi, întoarce satul pe dos. Lumea satului
păstrează valorile morale moştenite din străbuni şi nu admite adulterul.
Sătenii sar în apărarea femeii care nu-l
mai aşteptase pe bărbatul ei.
De fapt, toate
aceste întâmplări sunt cât se poate de obişnuite, de când lumea. Există şi legende
despre comori îngropate la fântână la Găgăuţă şi despre hramul satului, când se
adună neamurile şi petrec, mâncând din bucatele pe care le-au muncit tot anul
şi vorbind de una, de alta, mai fălindu-se cu ceea ce au agonisit, mai
criticând pe alţii.
 |
| Restituirea ruşinii |
O proză cu
totul aparte este cea intitulată „Sacrilegiu” – în care este reiterată
jertfa bobului de grâu care, numai îngropat în pământ poate da roadă.
„Apa se prăvălea pe erugă cu toată puterea
dată de Dumnezeu peste plăpândul bob de grâu, care sub greutatea pietrei de
moară îşi dădea duhul, împăcându-se cu gândul că trece în nefiinţă,
renăscându-se în calda făină care deja îi mirosea a pâine. Se sacrifica zâmbind
şi ţelul era măreţ. Venise pe drumul Golgotei cu toţi fraţii, milioane de
purtători ai vieţii. Clădeau trupul Domnului, care urma să se frângă în
îndestularea omului”. Autorul face o anologie a jertfei grâului cu jertfa
cânepii: „Le fel se petrecea şi cu
cânepa. Tăietura mortală a trupului; chinuirea prin înec în topitorie;
zdrobirea cu meliţa care îi alunga orice fărâmă de viaţă. Sacrificiul îi era
înnobilat cu albul strălucitor al pânzei ţesute, care se străduia să acopere
goliciunea, năravul şi uneori păcatele bietului om.
Toată natura i se închina lucrând în slujba
lui. Să fie oare acestea păcate? „Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu ierta
!”
Autorul
deplânge faptul că obiceiurile şi tradiţia satului nu mai sunt respectate şi că
valorile morale s-au răsturnat.
Sunt şi texte cu tentă aforistică,
în care autorul reflectează şi dă unele poveţe celor care vor să le primească.
Unul din ele poartă titlul: „Sensuri cu sens:
„Răbdarea izvorăşte din înţelepciune. Din
răbdare izvorăşte puterea. Sursa fericirii, ca şi sursa de apă se află în
adânc, în adâncul nostru. Cred în libertatea totală oferită doar de Dumnezeu.
Democraţia pământeană este o iluzie, ca şi minciuna”.
 |
| Domnul Tudor |
Satul „Vânăta”
şi unii din locuitorii lui – prin scrierile acestui autor a fost înscris
în cartea veşniciei.
Scrierile din acest volum
sunt nişte tablete meditative cu rol pedagogic şi moralizator, scoţând în
evidenţă normele etice care erau respectate în trecut, iar acum s-au inversat
şi nu le mai bagă în seamă aproape nimeni.
În final, există şi unele texte
scrise de alte persoane: profesorul Grigore Haidău („Poteca amintirilor”), prof.
Dan Pupăză şi chiar o fetiţă de 9 ani care-şi povesteşte impresiile în
povestirea: „După ciuperci”.
Volumul de versuri şi proză „A
doua carte” al autorului Florian Văideianu – este un fel de monografie
romanţată a unui sat din Gorj, de la mijlocul veacului trecut şi până azi în
care multe personaje se pot identifica şi-şi pot regăsi propriile întâmplări şi
amintiri care în felul acesta, nu vor fi date uitării.
CEZARINA
ADAMESCU
16 decembrie
2012
Redactor "Agero Stuttgart", critic literar "Sămănătorul - Editura online"
Desene, Grigore Haidău
FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet Citiţi
- A doua carte, Proză si poezie vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 4099 ko
