Faceți căutări pe acest blog

luni, 17 decembrie 2012

Cezarina Adamescu - MIRESMELE AMINTIRILOR - recenzie Florian Văideianu




Florian Văideianu - desen de Gr. Haidău

MIRESMELE AMINTIRILOR - recenzie

Florian Văideianu, A doua carte, versuri şi proză, Târgu Jiu, 2012

A avea privilegiul să intri cu delicateţe şi nedisimulată curiozitate în intimitatea amintirilor cuiva, este un motiv de mare bucurie şi onoare. Fie că sunt sub formă versificată, fie în scurte proze evocatoare, scrierile de faţă au un efect dublu: îţi trezesc propriile amintiri şi te îndeamnă să împărtăşeşti şi altora din delicatesele sufleteşti pe care, prins în vârtejul vremurilor de azi, aproape că le-ai uitat ori le-ai pitit într-un colţ de memorie.
Acum îşi cer dreptul la memorie şi ies la suprafaţă intempestiv, fără să-ţi mai ceară permisiunea.
Bine că nu s-au uitat de tot şi au găsit suportul material şi afectiv de a fi puse în lumină.
Prima parte a volumului este alcătuită dintr-un grupaj generos de versuri scurte, de două-trei strofe, meditative, scrise în stil aproximativ clasic, adeseori cu adresă, versuri destul de recente, dezvăluind firea sensibilă, contemplativ-filozofică a autorului. Dedicaţiile sunt, fie soţiei Lucica, fie bunicului, fie unor prieteni.
E limpede că autorul este străin de regulile prozodice, dar reuşeşte să transmită unele stări care l-au cercetat în anumite momente.
Inteligenţă înţeleaptă
Fiorul religios este prezent în aproape toate poemele. Un poem reuşit este Intimitate – care invită la pietatea creştinească atunci când e vorba de o vizită la mănăstire: „În mănăstire păşeşti cu sfială, / De teamă să nu calci pe istorie; / Furtuni sufleteşti iscate-n greşeală, / Se spulberă-n vânt, devenind glorie. // Dumnezeu îngăduie-n viaţă încercări, / Spre lămurirea credinţei curate; / Lumina din noi, transformată  în zări, / Ne poartă mereu prin  nopţi  înstelate”
Poetul subliniază ideea că ochiul trebuie să stea „înfipt în adevăr” / făcându-i visului cărare” (Inteligenţă înţeleaptă). Simplă şi directă este şi poezia dedicată lui Milu Popescu, Prieten mereu: //Venim din vremi; lumea se miră,/ Pe-acelaşi drum de gând am fost; / Visele noastre se simţiră, / Ca mărul dulce-n zi de post. // Acum ne tot vedem (mereu) / Până când Domnul hotărăşte, / Al cărui gol va fi mai greu. / Dar sufletul nu-mbătrâneşte!”.
Deşi poezia se remarcă printr-o economie a mijloacelor de expresie, autorul transmite emoţii prin analogie, prin similitudini secvenţe de viaţă de demult, poate din copilărie şi adolescenţă, dar şi din cotidianul acesta acerb care nu se lasă prins în canoanele cunoscute.
Lumina – deşi există – şi Duhul Sfânt o revarsă în permanenţă asupra noastră, numai unii oameni au darul de a o pregusta şi a o revărsa, la rându-le, asupra celorlalţi pentru ca aceasta să fie înmulţită.
Soţia Lucica
Există un oarecare spirit ludic prezent în unele poeme, mai degrabă un spirit ghiduş care te face să zâmbeşti dulce-amar, la amintirile-duium din copilărie: „Gândul pe cărare apuce, / Coasa-n iarbă să se joace; / Strachină cu lapte dulce, / Să mă umpli de noroace. // Lemne din pădure aduc, / Stele de pe cer s-apuc; / Turtă caldă de pe vatră, / Dă-mi să fiu eu lumea toată”.
Autorul atrage atenţia că nu e bine să ne batem joc de timpul ce ni s-a dat, ci să-l folosim cât mai eficient, alături de confraţii noştri, pentru că la sfârşit vom da seamă de darurile primite de la Creator.
Nu o dată autorul scrie poeme de revoltă împotriva politicienilor înavuţiţi care au dus poporul de râpă. Unele poeme sunt moralizatoare, uşor panseistice şi se referă, în ton ironic, la păcatele omenirii.
Cu totul altfel sunt scrise scurtele povestiri şi evocări, neîncorsetate de ritm şi de rimă ori de alte reguli prozodice. Aici fantezia autorului curge liber precum un râu de munte.
Povestirile sunt foarte frumoase şi scrise cu mult har de povestitor, respectând limbajul vremii şi regionalismele.
Obiceiul pregătirii bulionului de roşii este descris minuţios, cu multă vervă şi cu nostalgia celui care nu mai poate întocmi lucrurile aşa cum au fost odinioară.
Amintirile din copilărie alternează cu cele de maturitate, prin evocarea unor întâmplări, mai mult sau mai puţin hazoase, care stârnesc şi acum râsul ori un zâmbet nostalgic de aducere aminte, de evocare a unor chipuri din memoria îndepărtată, ori a unor personalităţi ale culturii gorjene pe care autorul a avut onoarea de a le fi cunoscut.
Aşa sunt: Ora de franceză”;Şi eu sunt o troiţă”;  ş.a.
Este absolut încântător cum autorul relatează despre toate acestea ca despre o „atingere sufletească” pe care a avut-o cu fiecare din aceste personalităţi. Autorul descrie unul din acele momente înălţătoare, la vizitarea unei expoziţii, când „Fiecare priveşte exponatele ascultându-şi slujba sufletului”. Pentru a-ţi asculta slujba sufletească, îţi trebuie multă luare aminte şi urechi atente la şoapta Duhului.
Fel şi fel de personaje, de locuri şi întâmplări devoalate cu multă nostalgie de către autor, cu lacrima sufletească pe relieful obrazului. Unul din aceste personaje este preoteasa Georgeta, pe care autorul o descrie fără echivoc drept o femeie cum nu mai văzuseră sătenii: „Aşa preoteasă tânără, de o frumuseţe coborâtă din icoane nu mai văzuseră vânăţenii  (locuitori ai satului Vânăta) niciodată”. Pe lângă descrierea obiceiurilor săteşti, autorul strecoară şi portrete ale unor oameni scumpi inimii sale: „Atunci când apare cineva nou în sat, venit din altă parte, comunitatea stă cu ochii cât ceapa să vadă omul, să îl studieze şi eventual să îl bârfească. De după fiecare gard, doi ochi atenţi privesc uliţa pe care nu trece nimeni.
Doamna Georgeta
De multe ori, din casa – acum locuită, prin fereastra de la drum, mereu deschisă vara, se auzea vocea doamnei Georgeta. Cânta foarte frumos. Încet – încet, preoteasa fu primită în sânul obştei cu dragoste şi respect. Femeie cultă, vorbea ce trebuie, dădea şi sfaturi  când era consultată, contribuind din plin la prestigiul părintelui(Doamna Georgeta). În tradiţia satului, o casă nelocuită este o casă blestemată.
Aflăm şi informaţii despre legătura intrrinsecă dintre suflet şi trup, în proza: O mână caldă:                                       
„Când trupul omului are aceeaşi vârstă cu sufletul, energia este maximă. Timpul se scurge, anii se acumulează, materia îmbătrâneşte, numai sufletul rămâne tânăr. Parcă se detaşează puţin, luminând exteriorul cu privirea ce capătă transfigurarea Mântuitorului, când s-a produs schimbarea la faţă.
Aşa l-am găsit pe părintele Alexandru Cornoiu”.

Un alt obicei din sat este cultivarea cânepii, de care autorul îşi aduce aminte cu un şarm deosebit, în proza: „Cânepa şi pe care copiii de azi l-au uitat:  „Primăvara, după ce aram locul de la Văcării,  semănam cânepă. Creştea de doi metri. Noi copiii ne jucam de-a pituluşu prin ea toată ziua, lăsând numai urme de călcătură. Veneam seara acasă cu cămăşile verzi. După o vreme, când bunica zicea că este „coaptă”, o tăiam cu secera, o făceam snopi şi o duceam la râu, la topit. Aşezată în apă – mai la margine, stătea cam o lună, să se înmoaie bine. Vara, apa râului era caldă şi se adunau în cânepă sute de peştişori pe care încercam să-i prindem. Mai dădeam şi de câte un broscoi cu ochii bulbucaţi ce se uita la noi mirat. Când cânepa era „gata”, o puneam la uscat. După o vreme în tot satul se auzea un zgomot ciudat, ceva aşa, ca o toacă bătută: se meliţa cânepa. O tocam până rămânea tulpina moale, numai  bună de tors.

Cânepa

Femeile ieşeau pe uliţă cu furcile în brâu. O torceau, punând şi ţara la cale – numai  bârfe, dar mergea şi treaba.
Iarna în toate casele se ţesea pânza, la războiul de lemn cu spată, suveică, sul şi toate cele. De Sfintele Paşti aveam „cămăşoaie” noi, lungi până-n pământ, legate la gât cu şnur negru de lână”.
Cu acelaşi şarm, autorul povesteşte întâlnirea cu menestrelul român Tudor Gheorghe, „doctorul tuturor sufletelor românilor” a cărui măiestrie autorul o descrie cu mare respect şi cu fiorul emoţiei de a fi sărutat de trubadurul cântecului românesc, atunci când i-a înmânat cartea care tremura în mâinile sale.
Îmi aduc aminte, acum treizeci de ani, tot aşa venise la noi în concert. Ne-a rugat mai înainte ca în timp ce cântă să nu aplaudăm, să nu strigăm „bis”, deoarece el trăieşte textul pe care îl cântă, suferă, plânge odată cu cântecul, are aşa o stare de vlăguire şi nu mai poate relua aceeaşi melodie. Aşa era. Se ridica părul pe mână când îl auzeai cum cântă doina. Se tânguia,  parcă sufla în sute de cavale, acompaniate de dumnezeiasca lui cobză. Doamne, parcă eram într-un vis frumos!”
De cu totul altă factură, dar de un umor spumant este proza „Taurul comunal”.
Următoarea proză, Călcătura atestă înrudirea spirituală a autorului cu poemele în proză ale lui Marin Sorescu, gorjean şi el din Bulzeşti care a nemurit literatura română cu ciclul de poezii „La lilieci – a cărui tematică este chiar lumea satului oltenesc.
În altă povestire, „Nea Păntilie îşi bate sistematic nevasta urâtă, ca s-o înfrumuseţeze. Povestea are mult haz şi autorul foloseşte comicul de limbaj şi de situaţie pentru a-şi înveseli cititorul.

Popănel

O poveste dramatică, foarte bine istorisită de un localnic, este „Popănel”.
Povestea lui „Nea Ion Brotea este istorisită, de asemenea, cu multă emoţie şi cu nostalgie faţă de obiceiurile de odinioară:
„Duminicile, odinioară, erau popas duhovnicesc. Lumea se primenea frumos şi pleca la biserică, la slujbă. Spovedania adevărată este numirea păcatului, nu relatarea împrejurărilor în care a fost comis. Seara se adunau la Strajă la horă, unde nea Ion Brotea le cânta din fluier. Fetele şi băieţii de însurat  se prindeau năvalnic în „învârtite ungureneşti”, bătând cu talpa pământul din care se ridicau nori de praf.
Era frumos, lumea trăia simplu. Erau profund legaţi de cele patru anotimpuri, de astre, de orătăniile şi animalele din bătătură.
Cuvântul era cuvânt, avea greutate. Angajamentele se certificau prin strângerea mâinilor.
Diploma  hărniciei era palma trudită, brăzdată de crăpături adânci”.
Şi astfel, autorul reînvie tradiţia şi obiceiurile satului său, evocându-i pe oamenii care i-au servit drept modele.
O altă păţanie e cea în care autorul, copil fiind, consumă o sticlă de vin şi intră în comă alcoolică, fiind tratat mai apoi cu acrituri, de un meşter ce se nimerise pe acolo.
Toboşarul satului, cel care anunţă veştile, bune ori rele, este descris cu mult haz în povestirea „Corcolici”.
În „Frecţia facem cunoştinţă cu deşteptul satului, Simion Crăete care era bun la toate, inclusiv la doftoricit copiii. Autorul îşi aduce aminte cum, fiind răcit, a fost dus la moş Crăete care l-a frecat pe spate cu oţet, gaz şi usturoi până i-a luat un rând de piele de pe spinare.
Autorul povesteşte cu atâta haz încât este irezistibil.
Ruga
Cu mult dor şi nostalgie scriitorul reînvie amintirile acestea şi pe oamenii care le-au generat. Figura centrală în unele istorisiri este bunica autorului, căreia acesta îi poartă o amintire scumpă. Umorul devine spumos în povestirea Dentistul în care, Brandi, cel care scotea dinţii sătenilor avea un stil propriu de a le face pacienţilor anestezie, le trăgea câte o palmă puternică de cădeau de pe scaun, iar ca dezinfectant, două păhărele de ţuică, unul pentru înghiţit iar celălalt pentru gargară. Se mai întâmplă ca liniştea satului să fie spartă în toiul nopţii când Avram îşi fugăreşte nevasta cu un topor în mână iar vecinele, la gard, abia aşteaptă să aibă parte de un spectacol gratuit.
Florian Văideianu scrie o proză de respiraţie scurtă, dar intensă, cu puţine personaje, cu întâmplări hazoase, impregnată de nostalgii şi de amintiri ale unor oameni pe care i-a cunoscut, iar acum nu mai sunt.
În privinţa aceasta, autorul poate fi cotat drept un scriitor satiric.
Întâmplări neaşteptate, zvonuri şi evenimente de pomină se perindă prin sat, creând agitaţie. Vestea că Matică Şerbu s-a întors acasă din război după douăzeci de ani, după ce a stat prizonier la ruşi, întoarce satul pe dos. Lumea satului păstrează valorile morale moştenite din străbuni şi nu admite adulterul. Sătenii sar în apărarea femeii care  nu-l mai aşteptase pe bărbatul ei.
De fapt, toate aceste întâmplări sunt cât se poate de obişnuite, de când lumea. Există şi legende despre comori îngropate la fântână la Găgăuţă şi despre hramul satului, când se adună neamurile şi petrec, mâncând din bucatele pe care le-au muncit tot anul şi vorbind de una, de alta, mai fălindu-se cu ceea ce au agonisit, mai criticând pe alţii.
Restituirea ruşinii
O proză cu totul aparte este cea intitulată „Sacrilegiu – în care este reiterată jertfa bobului de grâu care, numai îngropat în pământ poate da roadă.
„Apa se prăvălea pe erugă cu toată puterea dată de Dumnezeu peste plăpândul bob de grâu, care sub greutatea pietrei de moară îşi dădea duhul, împăcându-se cu gândul că trece în nefiinţă, renăscându-se în calda făină care deja îi mirosea a pâine. Se sacrifica zâmbind şi ţelul era măreţ. Venise pe drumul Golgotei cu toţi fraţii, milioane de purtători ai vieţii. Clădeau trupul Domnului, care urma să se frângă în îndestularea omului”. Autorul face o anologie a jertfei grâului cu jertfa cânepii: „Le fel se petrecea şi cu cânepa. Tăietura mortală a trupului; chinuirea prin înec în topitorie; zdrobirea cu meliţa care îi alunga orice fărâmă de viaţă. Sacrificiul îi era înnobilat cu albul strălucitor al pânzei ţesute, care se străduia să acopere goliciunea, năravul şi uneori păcatele bietului om.
Toată natura i se închina lucrând în slujba lui. Să fie oare acestea păcate? „Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu ierta !”
Autorul deplânge faptul că obiceiurile şi tradiţia satului nu mai sunt respectate şi că valorile morale s-au răsturnat.
Sunt şi texte cu tentă aforistică, în care autorul reflectează şi dă unele poveţe celor care vor să le primească. Unul din ele poartă titlul: Sensuri cu sens:
„Răbdarea izvorăşte din înţelepciune. Din răbdare izvorăşte puterea. Sursa fericirii, ca şi sursa de apă se află în adânc, în adâncul nostru. Cred în libertatea totală oferită doar de Dumnezeu. Democraţia pământeană este o iluzie, ca şi minciuna”.
Domnul Tudor
Satul „Vânăta  şi unii din locuitorii lui – prin scrierile acestui autor a fost înscris în cartea veşniciei.
Scrierile din acest volum sunt nişte tablete meditative cu rol pedagogic şi moralizator, scoţând în evidenţă normele etice care erau respectate în trecut, iar acum s-au inversat şi nu le mai bagă în seamă aproape nimeni.
În final, există şi unele texte scrise de alte persoane: profesorul Grigore Haidău („Poteca amintirilor”), prof. Dan Pupăză şi chiar o fetiţă de 9 ani care-şi povesteşte impresiile în povestirea: După ciuperci”.
Volumul de versuri şi proză A doua carte al autorului Florian Văideianu – este un fel de monografie romanţată a unui sat din Gorj, de la mijlocul veacului trecut şi până azi în care multe personaje se pot identifica şi-şi pot regăsi propriile întâmplări şi amintiri care în felul acesta, nu vor fi date uitării.



CEZARINA ADAMESCU
16 decembrie 2012
Redactor "Agero Stuttgart", critic literar "Sămănătorul - Editura online" 

Desene, Grigore Haidău


         FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet 
 Citiţi

        - A doua carte, Proză si poezie  vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 4099 ko