 |
| Cu o prefaţă de Doru V. Fometescu - medic |
SECVENŢE DE VIAŢĂ PE RĂBOJUL CUVÂNTULUI
Recenzie
Florian Văideianu, “Din cenuşa vremii”, Târgu Jiu, 2010
Aşa
cum mărturiseşte autorul, povestirile din cartea de faţă proiectează lumea
satului arhaic din copilăria sa.
La
vremea aceea, oamenii satului puneau mare preţ pe credinţă, bunătate şi
milostenie, echivalentul virtuţilor capitale din Evanghelie.
“M-am simţit
dator să scot din cenuşa vremii, bucuria copilului, care se minuna de tot ceea
ce vedea în jurul său. Dorinţa de a merge la şcoală, respectul pentru bătrânii
satului, jocurile şi năzbâtiile copilăriei, lucruri care definesc şi înnobilează
poporul român.
Personajele sunt reale. Le-am adus în
paginile acestei cărţi din respect. Mulţi, aproape toţi, ne-au părăsit” – mărturiseşte autorul în scurta intervenţie de început, ca un cuvânt
înainte.
Personal, făcând cunoştinţă cu scrierile lui
Florian Văideianu din cele două cărţi recente, m-am întors în taina fără sfârşit
a copilăriei, în care cuvântul scris avea putere de lege, iar desenul, ilustraţia
alb-negru mă introduceau într-o lume necunoscută pe care treptat o cercetam şi
parcurgeam cu emoţia descoperitorului de comori spirituale, mai valoroase decât
orice avuţie materială.
 |
| Uliţa |
Cu ochii
aceia încerc să privesc, să citesc, să pipăi, tărâmul mirific pe care piciorul
nu mai îndrăzneşte demult a-l călca, dar pe care jindul şi închipuirea mi-l pot
aduce înapoi, sub forma unor scrieri personale, sau alte altor confraţi de
condei. Pentru aceasta ar trebui să fiu recunoscătoare fiecărui scriitor
care-mi dăruie bucurii pe care le pot ascunde în sân şi nu-mi pot fi luate de
nimeni.
Cartea dintâi
a lui Florian Văideianu, alcătuită din proze scurte cu încărcătură emoţională
deosebită, se înscrie în aceste coordonate spirituale pe care le respect, le
admir şi le cercetez cu asiduitate.
Aşa cum e şi
firesc, autorul începe şirul amintirilor cu un episod din copilărie, intitulat
“La pomană”. Cu multă
acurateţe şi umor bine dozat, el relatează evenimentul cu pricina, când autorul
copil merge la o pomană cu lingura de lemn de acasă, pentru a întinge în
strachina cu mâncare de prune şi pilaf de orez. Naşterea, botezul, nunta,
moartea sunt evenimentele principale ale lumii satului şi toţi oamenii
participă la ele. Copiii, în inocenţa lor, se bucură că vor căpăta ceva de
mâncare. Cei mari se bucură de întâlnire, de un păhărel cu băutură şi o lingură
de mâncare, dar şi de faptul că pot socializa şi pune ţara la cale.
Bătrânii se
bucură pentru faptul că le-a mai fost dat să participe la înmormântarea cuiva
şi n-au fost ei cei duşi…
Fiecare are
câte un motiv temeinic de mulţumire.
 |
| Paparudele |
Întâmplările
se derulează în jurul familiei autorului, în special iese în evidenţă chipul
bunicii, al străbunicii, al mamei, icoanele copilăriei, de la care scriitorul a
avut ce învăţa.
Citesc scurtele texte şi nu ştiu ce să fac, să râd ori să plâng. Până la
urmă, mă aleg cu nodul din gât, care se încăpăţânează să rămână acolo, inundându-mă
cu o duioşie fără de margini, faţă de aceste scurte minuni, din schiţa numită:
“Paparadă”
– e drept că aici, după ce-mi trece emoţia, râd în sine de sfatul pe care nea
Alampe i-l dă micuţului, de a-şi aranja frizura cu ajutorul văcuţei, care-i
linge sarea de pe frunte. Această păţanie avea să-l sperie grozav pe copil.
Toate acestea relatate cu un umor greu de atins la scriitorii de azi: “Eu, cocoţat pe prispă, cu sarea pe frunte şi
cu un drob de sare în mână o ademeneam să vină la mine să-mi facă freza. Vaca
se apropie încet, simţi mirosul sării, scoase o limbă neagră, mare şi aspră şi
mă trăsni cu ea peste faţă de-mi întoarse pleoapele ochilor pe dos. Mă trânti
şi de pe prispă. N-am mai văzut decât beznă. Am început să plâng. Ce zic eu
plâns, urlam. Mai mult de sperietură.
Bunica, săraca, văzându-mă
căzut şi cu ochii fără pleoape, ca moroii, se sperie de nici nu mai nimerea
să-mi dea pleoapele la locul lor. Mă ustura şi pielea capului”.
Înţelepciunea unor săteni este proverbială şi copilul se hrăneşte cu ea. De
asemenea, şi umorul lor sănătos. Proza “Accidentul” atestă cinstea şi
demnitatea străbunicii centenare care, lovită de o bicicletă, nu vrea să
primească despăgubiri, nici bani pentru medicamente.
Trecerea convoiului de căruţe cu ţigani pe uliţă este un adevărat spectacol
dar şi un motiv de teamă pentru copii, pentru că se zvoneşte că fură copiii,
sau poate îi mănâncă, adaugă scriitorul cu umor.
 |
| Majuru |
Figura lui Mutu este descrisă cu multă bunăvoinţă. El trăia “din mila oamenilor săraci” şi a devenit
notorie povestea femeii care n-a vrut să dea de pomană unui sărman decât o
bucăţică de mămăligă pe care o scăpase pe jos. Prilej pentru autor de a
reflecta şi a spune că, de atât a avut parte femeia pe lumea cealaltă. Îndemnul
la bunătate şi milostenie este şi aici prezent, ca în mai toate prozele
autorului.
Meşteşugul fabricării ţuicii de prune este descris cu mare artă. El leagă
acest eveniment de un altul de sorginte spirituală, prima zi de şcoală a
micuţilor: “Cazanele fierbeau în draci.
Pe uliţe mirosea a boască de te trăsnea. Curgea ţuica în bote, şiroaie.
Sudoarea prunelor. Tot satul se bucura. Numai eu eram trist. Da rău de tot.
Prietenul meu cel
mai bun Gheorghe al lu’ Chizduţă plecase la şcoală, în clasa întâi. Era mai
mare ca mine cu un an. Eu trebuia să mai aştept până la toamna ailaltă. Cu cine
mă mai jucam eu…”(Clasa întâi).
Şi asta, pentru că voia “să se facă deştept”.
Finalul acestei mici povestiri autobiografice este
de un comic irezistibil: copilul se aşezase pe bucata de dovleac copt, pus în
traistă de bunica şi-şi murdărise cămăşuţa în spate.
Şi mersul la moară, la măcinat porumbul este un eveniment important. Chiar
dacă se stă la rând câteva zile şi e frig. Însă, “zgomotul morii umplea sufletele oamenilor de bucurie”. (La moară).
Şi povestirile
despre Ucigă-l tămâia au hazul lor, mai ales când sunt relatate de bunica şi
întărite cu acel cuvânt “zău”, care are putere de jurământ. Fiecare sat are
nebunul lui. Şi la Godineşti există unul: Trandaibur. Autorul îl descrie cu
duioşie nostalgică.
O încercare de genealogie, începând de la străbunici, face autorul, cu un
ton filozofic, în proza: “Neamul Jivineştilor”. Concluzia este
clară: cu toate că a adunat averi substanţiale, Nicolae a sfârşit sărac: “-
Eee..., veni şi stabilizarea. Nu puteam să schimbăm mai mult de două sute de
lei. Ţin minte că era şi Căliţă acasă, în vacanţă. Era student, la Bucureşti.
Din toţi banii pe care i-am schimbat la Sfatul Popular, de – abia o reuşit
frate-miu să-şi cumpere bilet de tren ca să se întoarcă.. Cu restu’...am făcut
un foc mare în grădină. Se ridicau hârtiile arse, până la cer. Fum s-a făcut
toată averea tatii. Pământul îl luă colectivul.
Nicolae a murit cu pantalonii rupţi în dos.
Alexandru a mai băut vreo douăzeci de ani”.
Spectacolul
rugului de bancnote este grandios dacă nu ar fi dramatic.
 |
| Muma |
În povestirea “Muma”
– autorul îi face portretul străbunicii, în chip admirabil:
“Mie
mi se părea că văd o zână bună. Faţa-i era brăzdată ca arătura de toamnă.
Adâncă. Ochii mici, pe jumătate închişi, lăcrimau în dosul ochelarilor legaţi
cu aţe de mai multe culori. Îi tot repara. Ştiam că-mi dă şi mie ceva.
Totdeauna o făcea. Muma îşi duse mâna în sân pe la chetoarea cămăşii cusute cu
fir negru şi scoase un măr. În cămaşa încinsă cu brăciri, ţinea muma de toate,
tot ce primea. Dormea cu mâncarea în sân. I s-o fi făcând foame noaptea.
Îmi
întinse mărul şi îi simţii bunătatea. În măr pusese muma tot sufletul ei.
Bunătatea străbunicii nu cunoaşte margini. Ea hrăneşte cu mâncare de la
sân, până şi un şoricel şi nu face rău nimănui.
Comicul de limbaj răzbate din povestirea: “Halvaua”:
“Mamă, mai avem halva ?
Că n-ai fi mâncat-o pe toată !
I-am dat şi lu’ Gheorghe al lu’ Chizduţă din
ea.
Eee... atunci mănâncă halva din curu
lu’ Chizduţă.”
 |
| Opincile |
La fel de spumoasă este şi povestirea “Câcâcea”.
Autorul descrie
şi obiceiul sătenilor de a cumpăra marfă de la diferiţi negustori, în schimbul
unor bucate. Astfel, bunica îi cumpără copilului o pereche de opinci noi, din
cauciuc de cameră de la o maşină şi-i dă în schimb vânzătorului produse
agricole. Copilul e fericit şi doarme încălţat cu opincile.
Toate
aceste întâmplări din lumea de altădată au un farmec deosebit în amintirile
scriitorului.
Apariţia
radioului în sat, la dascălul Florescu este socotită de ţărani o adevărată
minune. Şi cu toţii se apropie cu frică de cutia magică din care se auzeau
sunete. Evenimentul este descris magistral de autor:
“Dinspre
casa dascălului Florescu, se auzea. Apoi vorbea, unu, nu ştiu ce. Se strânse
lumea, ca furnicile, cu frică, la uliţa Jercheştilor. Era pe la chindie. Ne
duceam toţi la Florescu să vedem ce se întâmplă. Bărbaţii mai curajoşi, mergeau
în faţă. Urmau muierile, babele şi copii. Ceva de speriat ! Nu putea nimeni în
sat să vorbească aşa tare.
Intrarăm în
bătătura omului să vedem ce şi cum. Pe prispa casei se vedea o cutie, cam cât o
colivie mică. Parcă era biliţă de prins şoareci. Era de lemn, neagră, iar pe
partea din faţă avea o pânză, ca de sac.
-
Bă, staţi pe loc, zise unul al lu’ Făsui, Făsuiţă care se dovedise mai curajos.
Mă duc
eu întâi vă văd ce-i acolo. Înarmat cu un arac pe care-l scosese din via
învăţătorului, se apropie cu grijă de cutie. Îi dădu roată să vadă cine este
băgat în troacă de tot ba cânta, ba vorbea. Omul era aşa de speriat că-i
tremura şi pălăria pe cap. Noi aşteptam mai la distanţă să ne spună despre ce-i
vorba. Babele îşi făceau semnul crucii şi scuipau în sân.
- Cred că-i ucigă-l toaca, zău.
-
O fi vreo
vrăjitorie, că din partea lu’ Florescu te poţi aştepta la orice.
- Taci, fă !
Deodată se
auziră nişte piuituri şi cu o voce de tunet, cineva vorbi:
-
La al cincilea semnal, va fi ora douăzeci...
O
luarăm la fugă. Apăruse în sat primul aparat de radio”. (Radioul)
 |
| Iarna la Godineşti |
O altă povestire este “Iarna
la Godineşti” unde scriitorul îşi aduce aminte de zăpezile de prin anii
’50, imagini de poveste, ca-n “Iarna pe
uliţă” a lui George Coşbuc.
Ceea
ce este cu adevărat remarcabil la Florian Văideianu este că păstrează limbajul
din părţile Gorjului, din satul natal, ceea ce dă scriiturii un farmec aparte
şi o notă de veridicitate povestirilor. Ele sunt antrenante, vioaie, scrise în
ritm alert, concentrat, nerepetitiv şi vizează esenţa şi humorul neamului
românesc, cu toate datinile, tradiţiile şi traiul în mediul rural.
“Alfabetizarea” – este
povestirea în care autorul relatează cum bătrânele din sat s-au dus la şcoală
să înveţe să scrie şi să citească. Umorul este şi de această dată molipsitor:
“Ieşi
la tablă, luă creta cu toate degetele şi apăsă aşa de tare că un scrâşnet
puternic zgârie şi tabla şi urechile babelor. Nici carul lu’ Bojă de la Tismana
nu făcea aşa, când era neuns.
După
ce-l „făcu” pe unu, doda Lina se uită aşa....lung, a mirare; îşi puse mâna la
falcă şi zise încet, mai mult ca pentru ea:
- Mă vai’ că-l
făcui cu curu-n sus ! Ce moartea, pe ăsta parcă ştiam să-l fac...
După o
săptămână, cursurile au fost suspendate. Nu mai venea nimeni.”
Şi obiceiul ieşitului în drum al
paparudelor, cu cântece şi descântece de ploaie este descris de autor cu multă
pricepere.
La sate, babele sunt doftoroaie. Tot ele
descântă copiii de deochi, de gâlci, de urât. Proza “Deochiul” este tocmai
despre obiceiul ţăranilor de a-şi duce copiii la descântat, atunci când se simt
rău. Umorul răzbate şi în această bucată literară, umor de limbaj şi de
situaţie.
Şi tradiţia nunţilor olteneşti este
descrisă cu lux de amănunte şi cu o iscusinţă a condeiului rar întâlnită.
Despre hoţul Mircioc autorul vorbeşte cu
îngăduinţă, fiindcă, deşi fura de la ţărani, “…era om bun. Nu făcea alte rele”. (Mircioc).
 |
| Ţurţurică |
Şi cultul morţilor este descris de autor
în povestirea “Ţurţurică”.
Povestirile din cartea “Din
cenuşa vremii” – sunt secvenţe de viaţă, trecute pe răbojul cuvântului
şi prin sita cea cu ochiuri mărunte a Timpului. El reînvie fapte şi personaje
de odinioară şi de acum, cu aceeaşi măiestrie. Toate întâmplările au un talc al
lor pe care ţăranii îl descifrează pe rând sau care li se dezvăluie dintr-o
dată. Dorul de casă se manifestă la orice vârstă şi copilul, mutat în alt sat
împreună cu familia tânjeşte după casa dintâi, unde a văzut lumina.
Autorul iluminează chipurile diferiţilor
oameni din sat cu condeiul său: pe “nea
Nicolae Tomoniu din Tismana care fusese contabil la gară la CFF. Ştraşnic om :
onest şi plin de umor”. Acestuia îi plăcea pescuitul numai că odată a uitat
să pună momeala. (Noroc chior).
În satul Godineşti, rosturile toate sunt
rânduite de bunul Dumnezeu, şi păstrate de localnici din vremuri străvechi.
Sătenii le ţin cu sfinţenie. Aici iarba fragedă mirosea a viaţă.
În una din povestiri, autorul scrie: “Aşa
era în copilăria mea. Toţi eram fericiţi şi simţeam că trăim.
Acum şoseaua
este asfaltată şi pe toată uliţa nu mai e decât o vacă. O paşte un bătrân prin
grădină. Călae al Tii”.
În altă parte iarăşi îi dă ghes
nostalgia: “Şi apa curgea liniştită la
vale măsurând timpul. Ce vremuri!”
 |
| La fini |
De un haz irezistibil este şi proza: “Vânturi”.
Oamenii ştiu să se distreze. De sărbători se adună la naşi, la fini, la
rude şi petrec. Uneori cu lăutari, alteori improvizează ei o orchestră ori
cântă din gură. Povestirea “La fini” tocmai acest subiect îl
abordează, cum se “Cânta la vioară, din sticlă, din degete şi din pieptene”.
Judecata satului funcţionează impecabil.
De Lăsatul Secului de Crăciun, oamenii se adunau, petreceau cu mâncare de dulce
şi cozonac, iar băieţii strigau tot ce se întâmplase în sat peste an. Se
scoteau la iveală fel de fel de isprăvi şi cu toţii erau daţi de gol de aceste
cete de băieţi strigători.
Şi obiceiul colindatului în Ajun de Crăciun
este relatat cu amănunte, în proza “Piţărăii”.
Un portret emoţionant este cel al
poştaşului orb numit Iordache, în povestea cu acelaşi titlu. Autorul îl descrie
cu mare duioşie în care se citeşte dragostea curată.
O lume idilică în care ai fi vrut să te
naşti. Autorul o readuce în actualitate cu mijloacele sale de expresie. Adică –
un umor sănătos şi un talent pe măsură. Comunitatea sătească este ca o mare
familie.
Cartea beneficiază şi de un scurt cuvânt
în loc de postfaţă, scris de prof. Grigore Haidău.
Prozele lui Florian Văideianu au două
calităţi: te fac să plângi şi în aceeaşi măsură, te fac să râzi. Un fel de
râsu’plânsu’ amirosind a floare de busuioc şi a melancolie. Sunt scrise foarte
bine, concentrate şi degajă o linişte şi o bună dispoziţie pe care doar
rugăciunile ţi le pot da.
Eu încă mai cred că autorul le-a scris,
rugându-se.
CEZARINA ADAMESCU
17 decembrie 2012
Cronicar "Sămănătorul", redactor "Agero Stuttgart"
FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet Citiţi
- Din cenusa vremii, Proză scurtă vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 1077 ko
