Grigore-Toma Someșan - FEMEIA ŞI MÂNTUIREA LUMII
Introducere
S-a vorbit mult în
modernitate despre faptul că religia ar fi un concept depășit,
polemicile fiind alimentate în acest sens și de conflictul dintre rațiune şi credință, care au împărțit autorii în mai multe
categorii. Filosofi precum Descartes sau Hegel, au susţinut adevărurile
teologiei,în timp ce alții, precum Marx, Nietzsche, Freud şi mai nou Vattimo au
decretat moartea acestor adevăruri.
De foarte multe ori m-am întrebat de ce
această atitudine de negare a religiei. Căutând prin filosofia contemporană,
cea făcută cu bun simț bineînțeles, am găsit un posibil răspuns dat de
filosoful şi teologul Nicolae Turcan, care afirmă următoarele:
„În lumina raţionalismului modern şi a
schimbării paradigmei adevărului prin apariţia ştiinţelor pozitive, suspiciunea
faţă de credinţă a devenit oarecum explicabilă. Ceea ce raţiunea nu valida nu
putea avea pretenţii de adevăr, iar credinţa religioasă, care opera adeseori cu
adevăruri primite din revelaţie, se vedea în imposibilitate de a mai concura cu
filosofia şi ştiinţa”[1].
Acest
lucru se datora concepției greșite a cercetătorilor, care vroiau să
coboare pe cel necuprins la un simplu concept, o parte au reuşit, dar şi-au dat
repede seama că totuşi creatura nu poate să cuprindă Creatorul în toată
complexitatea Lui. Astfel ne întâlnim în filosofie cu conceptul de „fenomen saturat”[2].
Alţii în schimb, proclamând numai
autonomia raţiunii umane, au fost nevoiţi să
caute alte puncte ferme, unde să
se fundamenteze, şi aşa s-a ajuns la aşa numita ,,morală a scopurilor”, cum o numeşte tologul catolic Joseph
Ratzinger, care surprinde bine meteahna lumii contemporane atunci când afirmă:
„Nucleul ispitirii
pentru om şi al căderii este cuprins în acest cuvânt programatic: Veţi deveni
ca Dumnezeu(Geneză 3,5). Ca Dumnezeu : adică liberi de legea Cretorului, liberi
de legile înseşi ale naturii, stăpâni absoluţi ai propriului destin”[3]
În solul acestei gândiri se
dezvoltă şi curentul feminist, tot mai activ și mai locvace
astăzi, despre care vreau să vorbesc în lucrarea de faţă.
Cu siguranţă mă veţi întreba de ce
să dezvoltăm acest subiect intr-o instituţie de teologie, si mai cu seamă ce
m-a făcut să scriu pe această temă. Răspunsul este simplu: cartea teologului
Paul Evdokimov „Femeia şi mântuirea
lumii”, mi-a dat această idee, în plus acest curent a provocat o rană
imensă Trupului lui Hristos, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Sub acest titlu vreau să prezint în
linii mari cea de-a doua parte a cărţii teologului rus mai sus pomenit. În
cadrul lucrării voi insista însă cu precădere asupra părții
a doua, fiindcă aceasta ne pune în faţă un concept creştin asupra femeii. Prin aceasta
nu voi lăsa însă cu totul pe dinafară
primul capitol al cărţii unde avem prezentată sub forma eseului o mică
dogmatică, nu fără legătură cu partea a doua, căci datorită acesteia, cel
neiniţiat în teologie reuşeşte să înţeleagă capitolul referitor la femeie.
Din motive practice nu mă voi referi
la această mini-dogmatică, deoarece majoritatea sunteţi familiarizaţi cu
conceptele lui Evdokimov din cărţiile: „Ortodoxia”,
„Rugăciunea Bisericii de Răsărit”, „Arta
icoanei”, „Iubirea nebună al Lui Dumnezeu”, „Viaţa creştină în cetate”etc.
Până în secolul XVII, femeile au
reuşit oarecum să intre în viaţa culturală a societăţii, dar enorm de greu, şi
oricum se pare că această situaţie nu schimbă cu nimic situaţia femeii, aceasta
datorită faptului că instituţia familială reprezenta idealul.
„Femeia era supusă într-u totul
bărbatului, pedeapsa corporală fiind recomandată. De asemenea era recomandat
taţilor să nu zâmbească fiicelor etc”[4].
Din acesta rezultă suprema
autoritate a bărbatul, care trebuia să stea în turnul lui de fildeş, rece şi
distant.
Venind pe firul istoriei, vedem că
prima femeie medic în America este în 1849,
iar prima femeie profesor universitar este Marie Curie spre sfârşitul
secolului al-XIX-lea.
Trecând în plan religios, Evdokimov
pune degetul pe rană şi face următoarea afirmaţie:
„purismul iudaic a lăsat urme adânci în
conştiinţa creştină, din 364 se interzice femeiilor să intre în altar datorită
particularităţiilor biologice. Riturile purificatoare acuză necurăţia naşterii
pusă pe seama naturii feminine a mamei”.[5]
Cu un simţ fin, dar fără să acuze
religiile unde femeia are un statut inferior, teologul rus vede rădăcinile
acesei concepţii false, afirmând: „totul
în natura femeii o pregăteşte pentru maternitate, dar ea nu poate fi niciodată
sigură că o va îndeplini şi riscă în fiecare clipă să resimtă amărăciunea
fiinţei ratate”[6]
şi mergând mai în adânc spune: „femeia
nu are un destin propriu, ea este o fiinţă al cărui destin se raportează la
destinul masculin şi mai mult decât atât, a se unii cu acest destin este un
privilegiu”[7].
Din păcate aceasta este şi
atitudinea unei lumi creştine, femeia fiind văzută de mulţi dintre creştinii de
astăzi ca un simplu obiect erotic. Filosoful
Petre Ţuţea, celibatar fiind, a fost întrebat dacă preţuieşte femeia, iar
răspunsul profund şi uimitor a fost : da! o preţuiesc, pentru că este
născătoare de oameni. Cât adevăr, ea naşte biologic dar de cele mai multe ori
şi moral, spun aceasta deoarece în familiile tradiţionale mamele sunt cele care
ne-au învîţat prima dată o rugăciune şi totodată de la ele am învăţat ce
înseamnă postul.
Odată cu mişcarea de emancipare a
femeilor, se aruncă în luptă un enorm potenţial de forţe ,,feminismul încercând să elimine orice urmă de tradiţie religioasă”[8].
Nu trebuie însă să uităm de producţia economică, care provoacă teamă bărbatului,
deoarece el prefera „să trateze femeia ca pe o sclavă, convingând-o că este
regină”[9].
Independenţa femeii pe plan economic este benefică, dar în plan spiritual, a
copiat fidel comportamentul bărbatului şi de aici rezultă opoziţia dintre
feminism şi patriarhat:
„patriarhatul
este asimilat şi identificat cu tradiţia şi cu societatea tradiţională, pe când
feminismul este asimilat şi identificat cu modernismul, cu societatea modernă,
cu evoluţia şi progresul acesteia”[10].
Având în vedere acest fapt, putem
afirma că problema societăţii moderne este următoarea:
„falsificarea
naturii feminine şi neputinţa de a introduce femeia ca femeie în comunitatea
umană. Nevoia de egalitate face femeia agresivă şi o pune pe o poziţie de
rivalitate ;femeia îl dublează pe bărbat, dar potenţialul afectivitâţii sale
specific feminine se epuizează şi riscă să-şi piardă adevărata ei natură”[11].
„Biblia feminismului”, cartea
Simonei de Beauvoir „Al doilea sex”,
are părţi bune şi părţi enorm de dăunătoare, sfârşindu-se destul de fals,
afirmând că, o femeie liberă nu poţi fi
cu adevărat decât dacă renunţi la tradiţie în special la cea creştină. Absurdul
reiese din următorul fapt, anume ca: numai creştinismul este o piedică
împotriva feminităţii, nimic mai fals, eu cred că în creştinism femeia este
respectată la adevărata ei valoare, pe când celelalte religii o tratează ca
fiind inferioară[12].
Cu această poziţie noi creştinii
ortodocşi nu putem fi de acord, însă putem să ne asumăm următoarea expresie al
lui Evdokimov: „dacă verbul bărbatului
este a acţiona, al femeii este a fii şi aceasta este categoria religioasă prin
excelenţă”[13]
, această concepţie puţini adepţi ai teologiei feministe o deduc din misterul
feminin, aceasta datorita orientări lor spre zona păgânismului, făcând totdeauna referire la o
zeitate maternă primordială, o zeiţă mamă care să fie născătoarea universului.
Desigur, au ajuns la această concluzie după ce un timp au cotrobăit prin
Scripură şi prin cărţiile părinţilor bisericii, în speranţa că vor găsi
exprimări de genul feminin, atunci când se vorbeşte de creaţie, uitând că
masculinizând femeia şi feminizând bărbatul, se trece uşor de tot, la sodomie.
Nu vreau să închei acest capitol,
fară să spun ceva despre sacerdoțiul femeii, o problema
destul de delicată in mediile teologiei din apus si care, de ce sa nu spunem,
ne preocupă și pe noi. Nu
de puține ori ne intrebăm, dacă femeia in creștinism
este egală bărbatului, atunci, de ce să nu aibă aceași
egalitate si in ceea ce priveste preoția. Teologi de talie mondială
au meditat la această problemă si au ajuns la concluzia că această egalitate
există. În cele ce urmează voi argumenta aceasta afirmaţie.
Teologul Karl Barth a spus
protestanţilor: graniţa intre fiinţe, comportarea si acţiunea bărbăteasca si
nebărbăteasca, femeiască si nefemeiască, nu este o iluzie... femeia poate să nu
poarte valul si poate și vorbi in adunare. Nu acesta e faptul cel mai important
care trebuie învăţat din 1Corinteni, pentru problema noastră ci altceva: ca ea
să fie si să rămână femeie în toate împrejurările, ca atare, și
să nu se comporte ca un bărbat.
Sacerdoțiul
după Evdokimov, „este o funcție
care nu arată superioritate din punct de vedere duhovnicesc, ci este rezultatul
unor harisme ale bărbatului ca tip al lui Hristos, care este bărbat si
recapituleaza in sine intreaga fire. Domnul Hristos a trimis pe Duhul care
intemeiază Biserica, având in frunte pe Maica Domnului Arhetip feminin. Ea n-a
fos preot, iar omoforul ei este semnul protecției materne. Sacerdoțiul
ierarhic nu este dorit de femeie, pentru ca Arhietipul Theotocos e mai presus
de sacerdotiu si ierarhie”[14],
fiind sfințenia absolută realizată de o ființă
omenească, iar părintele Boris Bobrinskoy, abordând problema dintr-o
perspectivă teologică mai profundă, ne spune următoarele:
„dacă
femeile nu au fost chemate la apostolatul celor doisprezece și la o preoție slujitoare nu este din dispreț faţă de condiția femeii sau din motive sociologice.
Eu văd în aceasta o extindere a prezenței reale a lui Hristos, în conducerea Euharistiei unde,
cine oare dacă nu Fecioara Maria ar putea fi vrednică de această onoare. Preoța Fecioarei Maria și apostolatul său sunt de alt ordin și redescoperind taina Fecioarei Maria
se pot înțelege în vremea noastră harismele proprii femeii
inalienabile în Biserică, se poate înțelege însăși taina Bisericii în sensul său matern, fecioresc.”[15]
Încheiem acest prim capitol prin a
afirma că Biserica creştină vede în om totalitatea lui complementară în care
bărbatul este ajutorul şi completarea femeii şi invers, pentru că:
„vocaţia femeiii nu este legată de societate,
ci de omenire. Adevărata transcendenţă uneşte maculinul cu femininul într-o
integrare care transformă elementele sale. Ea opreşte împărţirea lor în femele
şi masculi”[16].
Nu sunt eu de talia lui Thomas de
Kempis sau după unii, a lui Ioan Gherzenu[17], pentru
a scrie o urmare a Maicii Domnului, dar vreau să privim puţin cum sau raportat
creştinii anumitor timpuri faţă de Fecioara Maria şi deasemenea cum ar trebui
să se raporteze femeia de astăzi, Mariei.
,,Prea multe întâmplări nedesluşite în viaţa
unei copile!.Singură pe lume, cerul i se deschide în toată nemărginirea lui.
Nevinovată-n
logodnă, îngerul o vesteşte mamă iminentă .
Născătoare
de Dumnezeu: smerenie zdrobită-n Bucurie!
Duhul
Sfânt, ca un săgetător prin curăţia cărnii.
Uimire
Fecioara se află pe sine având în pântece”.....[18]
Aşa scria Îps Bartolomeu, despre
Fecioara Maria, iar această frază o recomand celor ce susţin că religia
creştină, consideră femeia ca fiind inferioară bărbatului, fiindcă de aici se
vede clar, o femeie are putere de a deschide cerul, dar cu condiţia, să urmeze
Maicii Domnului, de ce, ei?, prin simplu fapt că ea este creştinul prin
excelenţă, împlinind prin acel Fie, voia
lui Dumnezeu.
În însăşi persoana sa de tânără
evreică devenită mamă a lui Mesia, Maria leagă în mod vital şi inseparabil
vechiul şi noul popor al lui Dumnezeu, Israelul şi creştinismul, Sinagoga şi
Biserica. Ea este punctul de joncţiune
fără de care credinţa riscă să se dezechilibreze fie faţă de Vechiul Testament,
fie numai faţă de Noul Testament. În ea putem vedea, în schimb, sinteza
întregii Scripturi.[19]
, de aici putem concluziona cu expresia istoricului şi teologului Jaroslav
Pelikan, Femeie pentru toate timpurile[20],
idee susţinută, după cum se vede, de intreaga lume catolică şi ortodoxă,
catolică prin însăşi vocea supremă, papa Benedict al -XVI-lea, atunci când
spune:
,,Cu destinul ei, care este în acelaşi timp de
Fecioară şi de Mamă, Maria continuă să proiecteze lumină asupra a ceea ce
Creatorul a voit pentru femeia din orice timp, inclusiv din timpul nostru. Mai
mult, poate că mai ales pentru timpul nostru, când-aşa cum ştim- este
ameninţată însăţi esenţa feminitâţii. Fecioaria şi Maternitatea ei
înrădăcinează misterul femeii într-un destin foarte înalt, din care nu poate fi
scoasă....Este cea care nu se teme să stea sub cruce, care este prezentă la
naşterea Bisericii; dar este şi cea care, aşa cum nue spune Evanghelistul
păstrează şi meditează în inima ei ceea ce i se întâmplă în jur. Creatură a
curajului şi a ascultări, este un exemplu la care orice creştin –bărbat şi
femeie – trebuie să privească”[21].
Perspectiva ortodoxă
privitoare la acest subiect este expmimată
prin vocea lui Paul Evdokimov, care spune:
,,Femeia, legată chiar în fiinţa ei de Duhul Sfânt,
Mângâietorul, Dătătorul de viaţă, ea este Eva, cea care dă viaţă, salvează,
ocroteşte fecare părticică a creaţiei masculine.... ea este chemată să-şi
îndeplinească preoţia ămpărătească prin fiinţa ei...preoţia sacramentală este
misterul slujiri, caq demnitate funcţională ea se rezumă şa scopul ei, acela de
a transforma omul în preot, sau altfel spus, femeia
are mai înainte de orice harismă maternă de-l naşte pe Hristos în sufletele
bărbaţilor[22].
Ceea
ce am afirmat mai sus, este o poziţie a creştinismului din toate timpurile,
însă îcepând din sec. XX, se reafirmă această idee în întreaga societate, era
imposibil să vorbeşti despre femeie şi să nu priveşti la Maica Domnului, de
fapt şi Simone de Beauvoir, cea care susţinea sus şi tare, că femeia modernă nu
poate fi cu adevărat liberă, atâta timp cât are în spate o tradiţie creştină,
face şi ea referire la Maica Domnului: pentru
prima dată în istorie mama îngenunchează în faţa fiului, asumându-şi în mod
liber inferioritatea. Aceasta reprezintă suprema victorie masculină dobândită
prin cultul fecioarei, dar o corectează istoricul Pelikan, când spune : dar în acelaşi timp reabilitarea femeii prin
desăvârşirea înfrângerii ei.[23]
Maica Domnului a servit
apologeţilor ortodoxiei drept model pozitiv pentru reinterpretarea locului
femeii în gândirea creştină.
Femeia pentru toate timpurile, de-a
lungul istoriei Fecioara Maria a constituit obiectul devoţiunii creştine şi un
model de viaţă dumnezeiască, aşa cum singură a prezis: că iată de acum mă vor fericii toate neamurile ( Luca 1,48). Ceea
ce vor înţelege generaţiile succesive de creştini prin mă vor fericii toate neamurile ,” va diferi de la o epocă la alta, însă ceea ce va dăinui în conştiinţa
oamenilor din toate timpurile va fi sfinţenia Fecioarei Maria. Iar aceasta a
făcut-o pe ea Femeia pentru toate
timpurile[24]
, iată cuvinte greu de înţeles pentru lumea contemporană, care vrea o
femeie emancipată, dar fără sfinţenie.
Aruncând o privire în literatura
universală, m-am oprit la doi giganţii ai culturii europene, anume Goethe şi
Dante Aligheri.
Goethe „
a fost profund faşcinat de figura mistică a Fecioarei Maria şi mai ales de
statutul ei de Mater Gloriosa şi Eternul feminin” [25]
în celebra operă Faust.
„Închinați-vă privirei
Răscumpărătoare,
Căci,
iertântu-vă, vă’ndreaptă
Spre
eternul soare
Veșnic o să ţi se-ncine
Râvna
lor curată,
O,
Fecioară, Maică, Dă-ne,
Mila
ta bogată”[26].
Dante, marele poet italian, în
magistrala sa lucrare intitulată ,,Divina
Comedi ”, începe cu Săptâmâna Patimilor şi
sfârşeşte în Paradis cu viziunea Fecioarei Maria:
„ Fecioară,
Maică-a Domnului și fiică,
Soroc
nestrămutat al vrerii sfinte
Ce
mai presus de fiinţe te ridică,
Tu
ești aceea ce umana
ginte
Ai
înălţat-o astfel, că Ziditorul
Nu
se sfii în lut să se-nveșminte;
..................................................
Tu
faclă ești de milă ș-ndurare
Aci-ntre
noi, iar pe pământ fântână
Analizând aceste versuri, vedem cum
Maica Domnului este un soroc, un termen fix am putea spune, din istoria umanității.
Sincer să fiu, după ce am citit aceste două cărţi, mi-a fost teamă
să vorbesc despre o dimensiune religioasă a lor, dat fiind faptul că unii
teologi vorbesc ostil la adresa lor, cazul părintelui Justin Popovici în
celebra lucrare Omul şi Dumnezeul om, unde-l critică pe Goethe, dar văzând că
un teolog nu se sfiieşte să vorbească de
dimensiunea religioasă, e drept printre
rânduri şi cu o anumită reţinere, iar la finalul capitolului, spune că este greşit
să vorbim în sensul terminologiei bisericeşti(Jaroslav Pelikan) , am scris şi
eu aici despre ele ca fiind o mărturie despre Maica Domnului ca Etern feminin şi Mater Gloriosa.
Întreaga viaţă a omului este
sacerdotală, în Duhul Sfânt, căci este prinosul vieții
noastre adus „jertfă bine plăcută lui
Dumnezeu”(Rom.12,1). Fecioara Maria aduce acest prinos în mod desăvârșit:
„Ea este locaș al prezenței reale a Fiului său înviat, imaginea veșicei ascultări și păstrări a Cuvântului lui Dumnezeu de
către creatură. Acesta este sensul maternității Fecioarei Maria, al Bisericii, de a ne îndemna să
ascultăm și să primim în tăcere Cuvâtul, prin harul Duhului Sfânt.”[28]
Închei prin a spune că raportarea la
Fecioara Maria, nu este nicidecum specifică numai femeilor ci şi bărbaţilor
de-o potrivă, nu numai celibatarilor ci şi căsătoriţiilor, iar datorită rolului pe care l-a jucat în
istoria ultimelor douăzeci de secole, Fecioara Maria, a constituit subiect de
reflecţie şi dezbatere dspre ceea ce înseamnî să fii femeie mai mult decât
orice altî femeie din istoria lumii.....Întrucât Maria apare ca
femeia prin excelenţă.[29]
***Biblia
sau Sfânta Scriptură ,Ed EIBMBOR
,Bucureşti,2008
***Noul Testament, trad.Pr.dr.Emil Pascal, Ed.Editions du dialogue
societe d`editions internationales, Paris 1992.
Alighieri, Dante,
Divina Comedie, trad. Eta Boeriu, Ed.Pentru literatură universală, București, 1965.
Anania, Bartolomeu, Îps., Apa cea vie a ortodoxiei, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005.
Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed.
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.
Evdokimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad.Gabriela
Moldoveanu, Ed.Christiana, București,
1995.
Goethe, Faust, trad.I.U.Soricu, Ed. Ancora, București.
Isidor, Gheorghe, Patriarhat
şi feminism sau războiul ideologic, în Iniţiere
şi familie o abordare feminologică, Ed. Presa Clujeană, 2012.
Jurcan, Emil, Dumnezeu
din perspective unei teologii contextuale, Mişcarea feminist şi poziţia
creştină în Iniţiere şi familie o abordare feminologică, Ed.
Presa Clujeană, 2012
Marion, Jean-Luc, Idolul şi distanţa,trad.Tinca-Prunea
Bretonnet şi Daniela Pălăşan, Ed.Humanitas, Bucureşti.
Pelikan,
Jaroslav, Fecioara Maria de-a lungul
secolelor, trad. Silvia Palade,
Ed.Humanitas, Bucureşti.
Ratzinger, Joseph, Raport asupra credinţei , trad.Mihai
Patraşcu, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2011.
Turcan, Nicolae, Începutul suspiciunii, Ed. Eikon,
Cluj-Napoca, 2011.
Reviste
N. Chiţescu,În
legătură cu preoţia femeii, în Ortodoxia,
nr.2,anul 1975.
[2] Jean-Luc Marion, Idolul şi distanţa ,trad.Tinca-Prunea Bretonnet şi Daniela Pălăşan,
Ed.Humanitas, Bucureşti.
[3] Joseph Ratzinger, Raport asupra credinţei trad.Mihai
Patraşcu, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2011,
p. 91.
[4] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad.Gabriela Moldoveanu,
Ed.Christiana, București, 1995, p.184.
[8] Isidor
Gheorghe, “Patriarhat şi feminism sau războiul ideologic”, în Iniţiere
şi familie o abordare feminologică, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2012, p.365.
[12] Emil
Jurcan, “Dumnezeu din perspective unei teologii contextuale, Mişcarea feministă
şi poziţia creştină” în Iniţiere şi
familie o abordare feminologică, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2012, p.375.
[15] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,
2004, p.267.
[17] Thomas de Kempis și Ioan Gherzenu- presusupușii autori a celebrei opere Urmarea lui Hristos, exegeţii oscilează între aceste nume.
[20] Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, trad. Silvia Palade, Ed.Humanitas, Bucureşti, p.29.
[27] Alighieri, Dante, Divina Comedie, trad. Eta Boeriu, Ed.Pentru literatură universală,
București, 1965. p.
563.
