MAGICIANUL ALCHIMIST
Mărturisirea
minunii… : "A trăi în
România e ca şi cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric şi uneori îmi doresc
să pot ieşi"
Mircea Cărtărescu
Plângăcioșii și greața anti-românească pe la curțile și canalele de tot felul nu mai sunt de mult o noutate. Nici prin raportare
la unii politicieni, nici prin trimitere la auto-proclamatele elite, - atât de scârbite de vulgul ăsta
carpato-dunărean, lipsit de istorie și rătăcit în geografie.
Noutatea ne-o oferă însă, recent, taumaturgia mereu candidatului la premiul Nobel. Citindu-i mărturisirea făcută într-un ziar spaniol, descoperi , - bineînțeles în încifrare metaforică – puterile miraculoase ale acestui sărman persecutat de soartă și de oameni !!!...Pentru că, lovit de perplexitate, te întrebi : cine poate înota într-o piscină de acid sulfuric fără să se descompună ?!..Doar un vrăjitor . Un vrăjitor a cărui putere de ispitire, iscodire și iscusire a putut transforma teribila substanță chimică în lapte și miere, atunci când n-a metamorfozat-o chiar în aur curat. Biografia lui Mircea Cărtărescu nu este decât o ilustrare a înotului perpetuu prin undele de acid sulfuric, alchimizat într-un soi de lichid amniotic. Adică acea apă vie a uterului matern care asigură fătului toate condițiile de a se dezvolta bine, frumos și fără nici un efort deosebit din partea lui.
Incă de pe când era la Facultatea de filologie, acidul sulfuric începe să-și arate binecuvântările. Luat sub aripa protectoare a lui N. Manolescu, - universitar prețuit și critic literar de referință,de influență și de putere - Mircea Cartărescu, grație talentului cu care l-a înzestrat Dumnezeu ( cum a grădinărit el această dăruire e o altă poveste), devine repede copilul alintat, nu doar al mentorului său, ci și al cenaclurilor, revistelor și editurilor unde eminența vieții literare românești avea un cuvânt greu aproape întotdeuna. Ba, deși nu dovedea el o reală vocație didactică, la absolvirea facultății, tânărul înotător prin acid sulfuric devine universitar. Cu acest titlu de noblețe și cu patronajul maestrului său care-l integrează în grupul profitorilor de elită ai Revoluției din decembrie, scriitorul Mircea Cărtărescu e curtat, - evident contra cost, și nu oricum – de reviste literare și neliterare, de edituri, de asociații, uniuni și societăti, este proclamat cel mai mare scriitor posbtelic (fiindcă Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, și numele ar putea continua, nu se pot compara cu genialul înotător prin acid sulfuric), este propus mereu pentru premiul Nobel ( e adevărat, inculții și manipulatorii de la Stockholm nu prea iau în seamă odele de la București), călătorește prin toată lumea,( se înțelege, nu pe bani proprii, deși conturile personale nu-i sunt chiar goale), este tradus copios în străinătate, în bună măsură grație publicității agresive, a relațiilor de toate felurile și, o bună periodă de timp, grație Institutului Cultural Român pe când acesta era administrat de fizicianului rătăcit în lumea literelor, cel cu beșica udului bolnavă și mereu obsedat de cadavrele culturii române (începând din 2007, 18 cărți i-au fost publicate în diverse limbi, prin intermediul Institutului Cultural Român).
Acidul sulfuric în care e nevoit să înoate condamnatul la suferință românească e atât de distrugător, încât îl desfigurează direct în brațele președintelui Tr. Băsescu, purtând în dreapta constituția României și în stânga ( sau invers) una din cărțile scriitorului care-i înnobilează nopțile de lectură. Pentru că zilele îi sunt luminate de articolele lui partizane, scrise cu talent și devoțiune.
În esență, nu popularitatea lui M. Cărtărescu - e adevărat,în bună măsură confecționată arbitrar - nu promovarea și traducerea cărților lui, - e adevărat, disproporționate față de alți scriitori - nu privilegiile de toate felurile de care s-a bucurat, fără ca acestea să reprezinte motive de mândrie pentru el, nu viața lui beneficiind de ceea ce foarte puțini dintre compatrioții noștri au norocul sau posibilitatea să cunoască, nu toate acestea ulcerează bunul simț și decența, ci echivalarea metaforică a tuturor acestora cu o viață tragică de înotător într-un bazin de acid sulfuric.
Există apoi în mărturisirea din subtitlu o parte finală ambiguă, aproape misterioasă. Mircea Cărtărescu își dorește uneori, nu să iasă din acest bazin românesc cu acid sulfuric, ci să poată ieși. În mod legitim, se iscă întrebarea : de ce nu poate ieși și mai ales de ce, în loc de a vrea să iasă, el vrea doar să poată. La această întrebare s-ar putea da cel puțin două răspunsuri. Unul ar exprima noblețea unui fiu care înțelege că, oricâte i-ar putea reproșa mamei sale, ea nu încetează de a-i fi mamă și de a se bucura din partea lui de respect și iubire, chiar dacă aceasta ar cere sacrificiul bazinului cu acid sulfuric. Al doilea răspuns, propriu celor « fără mamă, fără tată », în fața beneficiului personal, ar exprima opțiunea pentru minunea unui bazin cu acid sulfuric care nu are decât atribute de lichid amniotic. Unde ar mai găsi el un bazin atât de miraculos ?!.. Până la urmă, singurul răspuns valid la această dilemă nu-l poate da decât scriitorul însuși. Nu celorlalți în primul rând, ci lui însuși. Iar validitatea vorbei nu poate fi probată decât de fapte.
Abandonând ironia amară care însoțesc aceste rânduri, mă întreb, cu tristețe și nedumerire, cum poate un om de cultura și de talentul lui Mircea Cărtărescu, să nu sesizeze ridicolul și imoralitatea unei asemenea declarații, cum poate să se înregimenteze și el la domnia nerușinării care ne cancerizează viața de peste 23 de ani ?!
Alexandru MELIAN.
Noutatea ne-o oferă însă, recent, taumaturgia mereu candidatului la premiul Nobel. Citindu-i mărturisirea făcută într-un ziar spaniol, descoperi , - bineînțeles în încifrare metaforică – puterile miraculoase ale acestui sărman persecutat de soartă și de oameni !!!...Pentru că, lovit de perplexitate, te întrebi : cine poate înota într-o piscină de acid sulfuric fără să se descompună ?!..Doar un vrăjitor . Un vrăjitor a cărui putere de ispitire, iscodire și iscusire a putut transforma teribila substanță chimică în lapte și miere, atunci când n-a metamorfozat-o chiar în aur curat. Biografia lui Mircea Cărtărescu nu este decât o ilustrare a înotului perpetuu prin undele de acid sulfuric, alchimizat într-un soi de lichid amniotic. Adică acea apă vie a uterului matern care asigură fătului toate condițiile de a se dezvolta bine, frumos și fără nici un efort deosebit din partea lui.
Incă de pe când era la Facultatea de filologie, acidul sulfuric începe să-și arate binecuvântările. Luat sub aripa protectoare a lui N. Manolescu, - universitar prețuit și critic literar de referință,de influență și de putere - Mircea Cartărescu, grație talentului cu care l-a înzestrat Dumnezeu ( cum a grădinărit el această dăruire e o altă poveste), devine repede copilul alintat, nu doar al mentorului său, ci și al cenaclurilor, revistelor și editurilor unde eminența vieții literare românești avea un cuvânt greu aproape întotdeuna. Ba, deși nu dovedea el o reală vocație didactică, la absolvirea facultății, tânărul înotător prin acid sulfuric devine universitar. Cu acest titlu de noblețe și cu patronajul maestrului său care-l integrează în grupul profitorilor de elită ai Revoluției din decembrie, scriitorul Mircea Cărtărescu e curtat, - evident contra cost, și nu oricum – de reviste literare și neliterare, de edituri, de asociații, uniuni și societăti, este proclamat cel mai mare scriitor posbtelic (fiindcă Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, și numele ar putea continua, nu se pot compara cu genialul înotător prin acid sulfuric), este propus mereu pentru premiul Nobel ( e adevărat, inculții și manipulatorii de la Stockholm nu prea iau în seamă odele de la București), călătorește prin toată lumea,( se înțelege, nu pe bani proprii, deși conturile personale nu-i sunt chiar goale), este tradus copios în străinătate, în bună măsură grație publicității agresive, a relațiilor de toate felurile și, o bună periodă de timp, grație Institutului Cultural Român pe când acesta era administrat de fizicianului rătăcit în lumea literelor, cel cu beșica udului bolnavă și mereu obsedat de cadavrele culturii române (începând din 2007, 18 cărți i-au fost publicate în diverse limbi, prin intermediul Institutului Cultural Român).
Acidul sulfuric în care e nevoit să înoate condamnatul la suferință românească e atât de distrugător, încât îl desfigurează direct în brațele președintelui Tr. Băsescu, purtând în dreapta constituția României și în stânga ( sau invers) una din cărțile scriitorului care-i înnobilează nopțile de lectură. Pentru că zilele îi sunt luminate de articolele lui partizane, scrise cu talent și devoțiune.
În esență, nu popularitatea lui M. Cărtărescu - e adevărat,în bună măsură confecționată arbitrar - nu promovarea și traducerea cărților lui, - e adevărat, disproporționate față de alți scriitori - nu privilegiile de toate felurile de care s-a bucurat, fără ca acestea să reprezinte motive de mândrie pentru el, nu viața lui beneficiind de ceea ce foarte puțini dintre compatrioții noștri au norocul sau posibilitatea să cunoască, nu toate acestea ulcerează bunul simț și decența, ci echivalarea metaforică a tuturor acestora cu o viață tragică de înotător într-un bazin de acid sulfuric.
Există apoi în mărturisirea din subtitlu o parte finală ambiguă, aproape misterioasă. Mircea Cărtărescu își dorește uneori, nu să iasă din acest bazin românesc cu acid sulfuric, ci să poată ieși. În mod legitim, se iscă întrebarea : de ce nu poate ieși și mai ales de ce, în loc de a vrea să iasă, el vrea doar să poată. La această întrebare s-ar putea da cel puțin două răspunsuri. Unul ar exprima noblețea unui fiu care înțelege că, oricâte i-ar putea reproșa mamei sale, ea nu încetează de a-i fi mamă și de a se bucura din partea lui de respect și iubire, chiar dacă aceasta ar cere sacrificiul bazinului cu acid sulfuric. Al doilea răspuns, propriu celor « fără mamă, fără tată », în fața beneficiului personal, ar exprima opțiunea pentru minunea unui bazin cu acid sulfuric care nu are decât atribute de lichid amniotic. Unde ar mai găsi el un bazin atât de miraculos ?!.. Până la urmă, singurul răspuns valid la această dilemă nu-l poate da decât scriitorul însuși. Nu celorlalți în primul rând, ci lui însuși. Iar validitatea vorbei nu poate fi probată decât de fapte.
Abandonând ironia amară care însoțesc aceste rânduri, mă întreb, cu tristețe și nedumerire, cum poate un om de cultura și de talentul lui Mircea Cărtărescu, să nu sesizeze ridicolul și imoralitatea unei asemenea declarații, cum poate să se înregimenteze și el la domnia nerușinării care ne cancerizează viața de peste 23 de ani ?!
Alexandru MELIAN.
