Schitul Cioclovina de Sus - Tismana |
Binele
şi răul
Drumul Schitului Cioclovina de Jos era anevoios. Două urcuşuri grele pe
care trebuia să le parcurgem încărcaţi cu merinde: orez, zahăr, ulei, mălai,
făină şi douăzeci de pâini proaspete. Soţia mea, Lucica, mai ducea o plasă cu
peşte prăjit. Cumpărasem un crap proaspăt – de zece kg din Bucureşti, de la
Hala Obor pe care îl pregătise acasă. Mergeam la măicuţele de la schit. Erau
patru: maica Paraschiva, maica Maximilia, maica Nicolaida şi cea mică,
Gabriela, care mai târziu va deveni maica Melania.
Fiind „Floriile”, duminica înaintea Sf.
Paşti, pădurea de fagi şi stejari începuse să se trezească din lungul somn al
iernii. Soarele încălzea binişor, făcând păsările să se simtă vioaie printre
ramurile copacilor. Numai un ciripit, cred că am auzit şi cucul.
Spre schit |
Urcam agale, în tăcere, având în gând
numai bucuria întâlnirii cu maicile izolate în munte. Nu erau singure, erau cu
Dumnezeu. Ştiam că ne aşteaptă, o făceau în fiecare an.
Binele ne însoţea mereu în călătoria
noastră. Ştiam că răul pătrunde prin spaţiul dintre noi şi Dumnezeu, aşa că
eliminam mereu acest „spaţiu”. Dacă Dumnezeu ar fi creat o lume în care era
numai binele, îngrădea libertatea. Orice lucru trebuie să aibă o dualitate, să
îţi dea posibilitatea să alegi. Trupul nu poate opta, doar spiritul. Existenţa
demonilor dau omului libertatea de a alege binele. Ştiam că răul este un efect al
îndepărtării de Dumnezeu.
Multitudinea gândurilor ne-au ajutat să
nu mai simţim oboseala drumului. Parcurgeam ultima „alee”, care se apropia de
mica bisericuţă a schitului. În dreapta micului pârâiaş, care îşi rostogolea
apa limpede şi rece ca gheaţa se vedea grădina de legume, unde măicuţele
semănau bucatele cu greu. Fiind în pantă, aşezau lemne şi scânduri de-a
curmezişul să nu o ia pământul la vale. Munceau cu osârdie, dar şi cu drag,
rugându-se Domnului să le înmulţească roadele.
Am ajuns. Maicile ne întâmpinau în
poartă bucuroase.
Maica Paraschiva |
- Doamne ajută şi bine aţi venit
sănătoşi! Maica Paraschiva – „administratora”, cum o numeam eu, ne-a poftit în
bucătărie. Pe plita încălzită cu lemne, trona ceaunul în care fierbea o
mămăligă mare şi galbenă ca soarele. După rugăciune, ne-am aşezat la masă.
Peşte prăjit cu mămăliguţă caldă.
La un moment dat, maica Paraschiva aude
voci omeneşti, afară.
- Ia vezi soro, cred că sunt
drumeţi care merg la Schitul de Sus. Pune repede câteva bucăţi de peşte, de
pomană.
După ce umple un castron mare de lut cu
peşte şi o bucată de mămăligă, iese afară grăbită să prindă drumeţii din urmă.
S-a reîntors mulţumită de milostenie.
Măicuțe întâmpinând pelerinii |
Eu… mă gândeam că adusesem peştele
pentru ele, să aibă ce mânca, în vârful muntelui, dar nu am scos o vorbă despre
acest lucru. Recunosc, aveam aşa ceva, o răutate în mine.
După masa de prânz am intrat în
biserică, ne-am rugat, ne-am luat rămas
bun şi am coborât spre casă.
Remuşcările gândului rău m-au
determinat ca, după vreo două luni, venind iarăşi la schit să îi spun maicii
Paraschiva despre păcatul pe care îl înfăptuisem cu gândul. Îl purtam în
suflet. Spre uimirea mea, maica îmi zice cu glas scăzut:
- Ştiu maică, am ştiut de-atunci ! Dar din dar a făcut Dumnezeu Raiul.
Maica Paraschiva - Stareţa Schitului |
Dumnezeu să o odihnească în pace ! A
trecut la Domnul, căruia i s-a rugat toată viaţa.
Florian Văideianu
jurist
Foto (colecţia 2005-2008): Nicu Tomoniu