NOIMA SCHIMBARII
Există în lumea aceasta schimbări
dincolo de voința omului și schimbări determinate de om, prin voința, neputința sau inconștiența lui. Toată istoria omenirii este scrisă în coordonatele acestei ecuații, deși viața este doar o picătură în
cuprinsul fără de margini al schimbării
universale.
Restrângând universalul la terestru, terestrul la european și europeanul la român, să observăm că dinamica schimbării și-a impus ecuația ei implacabilă și în configurarea destinului românesc ; așa cum a făcut-o cu soarta tuturor
popoarelor care au trăit sau trăiesc încă pe planeta noastră. Identitatea și istoria fiecăruia dintre
ele a rezultat din raportul dintre
dimensiunea obiectivă, fatală a schimbării și cea subiectiv umană, opțională și adeseori arbitrară. Nici una dintre
ele însă n-a acționat identic pretutindeni și
în același timp. Nici cataclismele naturale și nici cele umane. De unde unicitatea de esență a popoarelor. Nu acel « altfel » din
instrumentarul manipulator întru dispreț și boială urât mirositoare al lui L.
Boia, ci altfelul existențial născut din
diversitate.
Nu e nici o noutate în cele de mai
sus, dar dacă mi-am permis să reamintesc
asemenea adevăruri elementare,
este pentru că adesea ele sunt
uitate sau ignorate cu bună știință, din rațiuni rătăcitoare , atât de des ispitite de rațiunea umană. A sosit
timpul , - și nu de azi de ieri – să reflectăm cu luciditate la schimbările începute în iarna lui 1989, la cele care s-au
succedat în ultimii 22 de ani și mai ales la cele care sunt pe cale să se producă după ultimele alegeri
parlamentare. Firește, mă refer la schimbările determinate de om, de voința, de putința și de înțelepciunea lui , de orizonturile avute
în vedere și de destinatarii schimbării. Subiectul este imens, atât pe orizontala cât și pe verticala lui. Nu mi-am
propus să-l abordez acum și aici(1). De altfel, sorocul trecerii nici nu-mi va
permite probabil s-o fac vreodată în mod sistematic. Dar simt nevoia din
nou să mă adresez, în primul rând, celor care de peste 22 de ani au
« administrat », în numele nostru,
această țară, și să-i invit să mediteze cu mâna pe conștiință, dac-o mai au, la schimbările pe
care le-au « orchestrat » României
de la Revoluție până astăzi și la consecințele pe care acestea le-au avut asupra a ceea ce ar fi
trebuit să fie începutul renașterii românești. Nu fac parte dintre nihiliștii care neagă tot ce s-a realizat între 1989 – 2012. Fiindcă s-au realizat
multe și pe multe planuri. Dar sunt alături
de toți aceia care se simt profund afectați de faptul că realizările inventariabile nu
reflectă nici pe departe resursele naturale, materiale și umane pe care ajunșii la putere le-au avut la dispoziție după răsturnarea regimului Ceaușescu. De toți aceia care se simt profund
afectați de bagatelizarea până la anulare a
criteriului moral în fiecare din articulațiile societății, inclusiv ale familiei, de nivelul lamentabil al clasei politice care se auto-reproduce cu toate moravurile și năravurile ei, de ineficacitatea
societății civile, în special a tinerilor de valoare, a intelectualilor autentici, în asanarea vieții politice și a mai tuturor instituțiilor țării poluate de virusul politic.
Aș vrea să amintesc o regulă de aur a
viețuirii omenești: orice schimbare autentică are o noimă pe care, dac-o ignori sau o violezi, o
transformi din lumină a speranței și izvor de împlinire întru bine și frumos, în negură a deznădejdii și cauză a eșecului întru rău și urât. Noima schimbării adecvate presupune răspunsul înțelept, curajos și responsabil la cel puțin trei interogații: de
ce? care sunt obiectivele ? pentru cine ? Încercați să evaluați schimbările fără noimă
ale regimurilor Iliescu, Constantinescu și Băsescu, din perspectiva acestor
întrebări ! Cum s-au făcut
schimbările de regim, de proprietate, de avere, de clasă politică, cum s-au schimbat discursurile politice, rămânând
neschimbate comportamentele
politicianiste, cum se schimbă miniștrii și înalții funcționari bine plătiți, cum se schimbă aliații și adversarii ?... Și întrebările ar putea continua; pentru că
nu întrebările ne lipsesc, ci răspunsurile.
Din această perspectivă aș dori să mă refer la proiectul
foarte mediatizat al schimbării constituției. Este o
angajare de mare răspundere și de felul în care ea va fi
gestionată și rodnicită depind mai toate
orizonturile de progres ale
viitorului românesc. De aceea, socotesc că imperativul numărul
unu, decizia preliminară cea mai
importantă este asigurarea competenței indubitabile și evitarea conflictului de interese în constituirea comisiei de revizuire. Cred că o asemenea comisie trebuie să fie
constituită în mod exclusiv din specialiști de primă anvergură în drept
constituțional, administrativ și internațional, în domeniul economiei și finanțelor, profesori, medici, academicieni, nici unul
dintre ei angajați politic. Punându-li-se la dispoziție toate condițiile, protejați de presiuni politice și
dându-li-se un termen rezonabil de elaborare a proiectului de revizuire,
membrii comisiei vor putea să propună
clasei politice și apoi referendumului un corpus
constituțional temeinic, riguros și destinat întregului
popor român iar nu unor partide care
s-au dovedit și se dovedesc incapabile să acționeze dincolo de interesul de grup ori de interesul
personal al unuia sau altuia din
efemerii păpușari politici. O constituție, - vedeți constituția Angliei, de pildă - trebuie
să fie o plantă perenă , nu o floricică efemeră care să dureze doar
atât cât ține « sezonul agricol » al celor aflați la putere sau să devină în
mâinile unui rătăcit pe scaunul prezidențial cărticica lui « să trăiți bine ».
Din păcate, acțiunea a început dezamăgitor și primejdios. Parlamentul a votat,
aproape în unanimitate, o comisie de 23
de politicieni, constituită pe criteriul algoritmului politic, criteriu
care aplicat abuziv, fără discernământ și negustorește, a generat în acești ani post-revoluționari atâtea aberații și atâtea contra-performanțe.
Nu doar că, citind lista respectivă, te întrebi ce competență de specialitate ar îndreptăți investirea lor cu asemenea
răspundere, dar chiar dacă printre ei s-ar afla juriști, economiști, profesori, medici, - cu diplome și titluri mai mult sau mai puțin valide – incompatibilitatea
lor este fundamentală și obiectivă.
Să reamintim cele trei interogații pe care noima schimbării le presupune. De ce ? De ce e necesară
modificarea constituției ? Pentru că prin lacunele,
ambiguitățile și contradicțiile ei a generat, în acești ultimi ani mai ales, o stare
conflictuală permanentă între instituțiile
statului, o infirmizare a
suveranității naționale, nu doar în raport cu U.E. (care face parte, până la
un punct, din regula jocului ), dar și în raport cu Ungaria care
tratează România, cu complicitatea celor investiți
să-i apere suveranitatea, ca pe
un sat fără câini, a transformat țara într-un câmp de manevră nestingherit pentru corupție și corupți, pentru condamnați de justiție să ajungă parlamentari și demnitari, pentru semidocți cu studii incerte să devină profesori
universitari, doctori și conducători de doctorate, pentru
plagiatori să devină miniștri și prim-miniștri, a tolerat apariția și activitatea partidelor etnice, după cum a transformat prevederea corectă de combatere a discriminării
minorităților în practica incorectă a discriminării principiilor democratice , a înlesnit enormitatea de a fabrica un parlament aberant prin dimensiune, alegerea nedemocrată
a multor parlamentari și promovarea
mediocrităților ori a penalilor(2).
Care sunt obiectivele ? Exact cele care derivă din anomaliile mai sus amintite. Pentru că obiectivul focalizator al modificării
constituției trebuie să fie edificarea unei construcții constituționale care să asigure pentru ani mulți de acum înainte condițiile și garanțiile
viețuirii și dezvoltării armonioase a națiunii române, în concordanță deplină cu resursele ei naturale,
economice și umane, cu istoria și valorile transmise ca moștenire de către aceasta, în concordanță cu o tablă de valori întemeiată pe principiile adevărului, binelui și frumosului și cu o Europă a patriilor.
Pentru
cine ? Pentru poporul român în
integralitatea lui, fără nici un fel de discriminare.
În mod obiectiv judecând, este capabilă comisia decisă de Parlament să
răspundă acestor trei imperative ?
Răspunsul nu poate fi decât unul negativ. De ce ?
Pentru simplul motiv că tocmai deficiențele
constituției care impun modificarea ei au făcut posibilă starea actuală a clasei
politice. Cei 23 de politicieni din comisie
nu sunt decât panerașul
reprezentativ din fructele
acestor deficiențe constituționale , agravate de nenumăratele corigențe morale, pe toate palierele societății. Cum ar putea ei să-și fixeze drept obiective prevederi
care ar însemna eliminarea multora de pe eșichierul politic, constrângerea
politicianului de a se supune legii și nu de a o viola, acceptarea și promovarea unei generații tinere și nemaculate în
politică ? Cum ar putea să
gândească o constituție pentru poporul roman când ei, de peste 22 de ani, nu fac decât să negustorească în interesul partidului, al șefului, mai mare sau mai mic, al grupului de interese, adesea inter-partinic. Poporul, România sunt
doar niște pretexte, contexte, subtexte, după cum le cade mai bine la socoteală în
circurile electorale, panaramele televizate sau discursurile festive. Cum poate o coaliție împotriva naturii care s-a
cârpit doar pe un temei demolator (
eliminarea unui președinte catastrofă și a guvernului său de marionete corupte)
să coopereze într-o operă constructivă, când aproape totul, - în afara țintei lor negative, parțial atinse deja, - situează cei doi combatanți principali pe baricade diferite și adverse ? Păi,
cum va fi soluționată una din slăbiciunile constituției actuale care se referă la raporturile președinte – premier, când dl. Antonescu este candidat la președinție iar dl. Ponta e deja
prim-ministru, cu toate butoanele la
dispoziție ? Cum va putea fi soluționată ilegitimitatea toxică a
partidelor etnice, deschis
și provocator anti-naționale (vedem ce se întâmplă în
aceste zile cu atacurile insultătoare ale lui Tökes, nu împotriva lui Ponta, efemer și dezamăgitor prim- ministru, ci împotriva poporului român, a istoriei și valorilor sale) când,
în disprețul - nu doar al țării întregi - dar chiar al tovarășilor de coaliție, Victor Ponta își alege drept consilier personal pe unul dintre fruntașii UDMR, adversar deschis al articolului 1 din constituție (3)? Cum poate fi interzis constituțional traseismul politic, cu izul lui de trădare și negustorie fără scrupule, când
noua coaliție a ajuns pentru prima dată la putere
tocmai prin metodele pe care le condamnase cu vehemență - și pe bună dreptate - la cei pe care
i-au dat jos ? Că atunci, pe principiul
te faci frate cu dracul până treci
podul, manevra, - chiar dacă
impardonabilă - putea fi explicabilă
conjunctural , după victoria lejeră din alegeri,
pactele cu transfugii de profesie din UNPR și cu veșnicii precupeți ai accesului la putere
(cred că nu e deloc dificilă identificarea UDMR), dovedesc
că principiile morale nu prea au
trecere la cei aflați astăzi la butoane, în raport cu
meschinele calcule politicianiste privind menținerea la putere când coaliția se va rupe. Cum să propună în constituție
reprezentanții lui V. Ponta o prevedere care să reglementeze organigrama maximală a guvernului și a instituțiilor de stat,
bugetofage și birocrato-file prin natura lor,
când premierul și-a ajustat după bunul plac, sau după damblaua lui, - cum îi place
s-o zică din când în când – structura guvernului și a instituțiilor adiacente ? Criteriul numărul 1 : satisfacerea
clientelei politice și a amicițiilor de toate felurile. Cum poate fi altfel apreciat faptul că, în timp ce E. Boc, - sub presiunea opoziției și a opiniei publice - și-a desființat Cancelaria primului-ministru, compusă din mai mulți secretari de stat și consilieri, Victor Ponta, ajuns la putere, o reînființează, o dotează bine și-l pune șef pe unul dintre apropiații săi (Vlad Ștefan Stoia) ? Si aceasta în
condițiile în care există și un Aparat de lucru al primului ministru, frumos garnisit cu personaje
bine plătite și, bineînțeles, un Secretariat general al guvernului, compus
din 4 secretari de stat și 14 departamente, compartimente, direcții, fiecare cu personalul aferent. Și exemplele ar putea continua mult și bine, cu referire le miniștrii secretari de stat, le cele 57
de instituții centrale, la componența parlamentului și la privilegiile parlamentarilor etc. etc.
Toate acestea justifică
fără rezerve imperativul ca
organismul investit să propună conținutul și forma modificărilor din constituție
să fie constituit exclusiv din specialiști neangajați politic, de înaltă competență și probitate. Validați de pregătirea lor de
specialitate și neîncorsetați de interese partinice, ei vor putea pune la dispoziția Parlamentului, eventual a
comisiei constituite, un proiect de modificare a constituției, - nu știu dacă perfect - dar sunt convins, incomparabil mai solid,
mai curat și mai dedicat poporului în totalitatea lui, decât ar pute-o face comisia desemnată sau oricare altă
comisie constituită pe aceleași criterii și în același spirit.
De bună seamă, proiectul propus de
specialiști comisiei Parlamentului va putea fi fortificat,
eventual nuanțat din perspectiva subtilităților politice pe care politicienii le stăpânesc mai bine
decât oricine. Uneori atât de bine, încât prin intermediul lor și al formulărilor criptate, negrul poate fi prezentat
drept alb și invers. Tocmai pentru a fi protejați de asemenea ispite, este înțelept și asigurător ca propunerile
comisiei de specialiști și ale comisiei parlamentare să fie date publicității și supuse dezbaterii publice. Abia apoi, Parlamentul, - luând în dezbatere
propunerile celor două comisii și sinteza dezbaterii publice – să voteze forma finală a propunerilor
constituționale, supuse referendumului popular.
Firește, nu sunt atât de naiv încât să nu-mi
dau seama că actuala majoritate parlamentară
poate face tabula rasa cu
propunerile venite de la specialiști și impune după bunul plac noua configurație a constituției. Sigur că o poate face. Am
speranța însă că există cel puțin trei factori care vor împiedeca
arbitrariul înlesnit de
majoritatea fără concurență a puterii actuale:
1.
In pofida imaginii dezagreabile pe care o oferă global clasa
politică, - îndeosebi “grație” multora din cei care s-au
strecurat la posturile de comandă
– există în acest spațiu atât de compromis, prin
generalizare și absolutizare, bărbați și femei cărora nu li se poate
refuza nici stima, nici prețuirea, nici competența și nici atașamentul față țară, fața de oamenii care trăiesc aici și care așteaptă de la aleșii lor să-i slujească și să-i reprezinte. Ei sunt
capabili să înțeleagă importanța crucială a modificării constituției și să se angajeze ca acest act să
nu fie compromis.
2.
Chiar cei care nu fac parte din
categoria de mai sus mă îndoiesc că sunt
atât de lipsiți de luciditate și bun simț încât să nu înțeleagă un fapt elementar :
nimeni nu rămâne veșnic la conducere și,
dacă faci o lege pentru tine când ești la putere, ea
devine o lege contra ta când ajungi în opoziție. Cu atât mai mult cu cât e vorba de legea fundamentală
a unei țări. De aceea, creditul acordat competenței neafectate de
partizanatul politic reprezintă singura soluție viabilă pentru toți politicienii și fiabilă pentru toți cetățenii.
3.
Comportamentul în cadrul procesului de
schimbare a constituției, va reprezenta pentru fiecare nu doar un simplu episod efemer de bucătărie
politică ori socială, ci un reper emblematic
de identificare a omului în fața uneia dintre problemele majore ale vieții cetățenești. Or, politicienii știu bine cât poate costa
electoral comportamentul
iresponsabil într-o acțiune fundamentală pentru țară.
In naivitatea mea de bătrân,
care în pofida ninsorii de pe creștet nu și-a pierdut cu totul primăvara din
suflet, sper ca aceste gânduri să nu aibă soarta seminței căzute pe o piatră golașă.
Alexandru MELIAN
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
1.Câteva gânduri despre schimbările fără
noimă de după Revoluție se află, pentru cei interesati,
în studiul publicat de mine în
revista online Samanatorul, « Abuzul
și criza de autoritate » (www.samanatorul.ro nr. 1, 4, 9, 11/ian., aprilie, sept.,nov.2012
)
2. Pentru a avea un termen de comparație, iată care este raportul între
numarul de parlamentari și numărul locuitorilor, în câteva
din cele mai importante țări din Europa : ROMÂNIA - 1 la 32.312 locuitori, ITALIA – 1
la 64.300, FRANȚA - 1
la 72.000, OLANDA
- 1 la 74.000,
SPANIA - 1
la 76.923, GERMANIA
1 la 134.206
3. Pentru detalii asupra acestui subiect,
vezi articolul meu, « Un nou ministru filomaghiar », publicat pe 15
ian. 2013, pe blogul revistei Samanatorul,
http://cleptocratia.blogspot.com
