 |
| Mădălina-i veselă. A vândut toate persicile |
MĂDĂLINA
- Mamă, de ce, de la noi nu cumpără nimeni? Cu ce o să-mi iei caietele de şcoală dacă nu vindem nimic?... întrebare de copil pe care am auzit-o şi mi-a atras atenţia în timp ce eram la cumpărături în piaţă, motiv care m-a determinat să mă opresc. Era vocea unei fetiţe în vârstă de şapte-opt ani, plăpândă, cu părul bălai şi ochi albaştri, care, tristă şedea în picioare lângă mama sa, ce oferea spre vânzare fructele culese într-o găleată din pomul crescut sălbatic, în capătul grădinii cu vie hibrid.
Cadru insignifiant în piaţă într-o zi de Septembrie întâmplat într-un vacarm creat de cumpărători şi vânzători, – un du-te vino de persoane care mergeau de la o tarabă la alta, neştiind de la cine este mai bine să cumpere când toţi te îmbie, ca să cheltuiască mai puţin şi marfa să fie de calitate. „Dacă vrei să ieşi în câştig, vinde când te roagă şi cumpără când te roagă!” vorbe mari reţinute, când eram foarte tânără, de la un evreu negustor.
Aveam în faţa mea o mămică tânăra care venise la piaţă cu odorul ei, să facă rost de bani, fiindcă peste o săptămână copila începea şcoala. Într-o găleată din plastic roşie, erau adunate piersici galbene, scuturate din pom cu o zi înainte de a veni la târg. Uitându-mă cu duioşie în ochii fetiţei, m-am aplecat şi în timp ce pipăiam marfa expusă, îngândurată, în minte ca’ntr-un film, mi s-a derulat evoluţia evenimentelor petrecute în viaţa oamenilor truditori de la sat unde şi eu m-am născut şi care, unele au devenit istorie.
Până în Decembrie 1989, piaţa de aprovizionare cu alimente a cetăţenilor târgului ajunsese să fie ceva doar simbolic. Din ceea ce era – până în colectivizare – nu mai rămăsese nimic. Luându-le pământul şi vitele, ţăranii, altădată gospodari prosperi, fuseseră transformaţi în orăşeni de mâna a doua, mahalagii. Sărăciţi, fuseseră atraşi la oraş unde, pe şantiere se creaseră locuri de muncă şi implicit satele se goliseră de populaţie, de bună-stare şi frumoasele obiceiuri, care altădată dădeau vieţii farmec.
În anii ’70-80 ai secolului trecut, în zilele de târg, dacă îţi sacrificai timpul să mergi la piaţă, aveai neplăcuta ocazie să constaţi o lipsă totală de produse agro-alimentare care în mod normal numai de aici trebuiau procurate, deci o pierdere de timp. Ici, colea, mai apărea câte o femeie de la ţară, vizibil neajutorată, care, oferea spre vânzare chite proaspete de verdeaţă, ouă, urdă, fasole, vreo sticlă cu lapte, sau de ţuică şi vin, făcute pe furiş şi tot aşa vândute, despre care, cu voce scăzută te avertiza: Am un kil de ţuică bună, vi-l dau ieftin ca să plec că mă prinde sara şi stau departe…
În perimetrul pieţii se construiseră clădiri noi, încăpătoare, hală de carne, dar erau goale fiindcă produsele alimentare plecau la export. Trebuia ca, în patru ani şi jumătate să achităm împrumutul extern de 25 de miliarde de dolari, care, la început fusese eşalonat, firesc, pe zece ani. Aşa a hotărât Partidul, aşa trebuia făcut! Ce dacă populaţia n-avea nici pâinea de toate zilele!...
Gospodăriile agricole (colectiva, cum îi ziceau locuitorii satelor îmbătrâniţi şi mai şedeau pe acolo), nu aveau magazine de desfacere, fiindcă nici n-aveau produse pretabile pentru comerţul cu amănuntul, această activitate fiind un monopol al Trusturilor Întreprinderilor Agricole de Stat şi al Staţiunilor pomicole ce deţineau magazine şi chioşcuri în care se comercializau legume ce nu erau căutate la export: ciolane de porc, porecliţi în batjocură, adidaşi , gheare şi capete de păsări, puii de găină sacrificaţi sub greutatea normală din diverse motive, renumiţii, - fraţii petreuşi.
Din ce a fost odată piaţa târgului ajunsese un maidan, cu câteva mese dărăpănate sub care sălăşuiau în voie câinii vagabonzi abandonaţi de stăpânii lor, cărora le fuseseră confiscate şi dărâmate casele, pentru a se crea loc de construcţie a blocurilor hidoase, dar necesare ţăranilor urbanizaţi. Femeile de la ţară, câte mai veneau după un franc, înşirau pe aceste tarabe soioase, sub cerul liber, (vara în soare, iarna în zăpadă), conţinutul sărăcăcios al desăgei adusă în spate, pe jos sau cu RATA, de la mulţi kilometri depărtare.
După anul 1990 treburile s-au schimbat, dar multe chestiuni vitale au rămas încă nesoluţionate. Țăranii şi-au ocupat terenurile avute înainte de colectivizare, dar foarte mulţi nici acum nu au posibilitatea să le muncească. Unii sunt bătrâni, alţii săraci iar cei tineri n-au chef să se apuce de agricultură. E mai bine la discotecă! În locul atelajelor şi vitelor de muncă, predate fără plată la colectiv, n-au primit nimic. Maşinile agricole şi construcţiile ceapeurilor au fost lichidate, măsluit, între conducătorii existenţi la desfiinţare.
Pieţele au fost modernizate, mesele schimbate şi puse sub spaţii acoperite. În scurt timp au apărut şi oamenii de afaceri, bişniţarii isteţi care, la nivel naţional, prin diferite reţele organizate aduc mărfuri din afara ţării. Acum, în piaţă găseşti produse exotice tot timpul anului la care altă-dată nici nu te puteai gândi. Banane, portocale, ananas, kiwi, struguri, etc. poţi mânca în orice anotimp. Piaţa îi plină de trufandale la preţuri ce concură pe cele autohtone. Trailere întregi pline cu produse agricole nu sunt luate în evidenţă şi statului nu i se dau taxele şi impozitele cuvenite. Mesele pieţei au fost închiriate de aceştia, iar pentru ţăranii producători cu acte în regulă şi plătitori de taxe, nu mai este loc. Când, timizi, încărcaţi cu marfa lor se apropie de vreo masă, sunt alungaţi şi n-au un loc s-o pună nici pe jos.
*
Nici nu terminasem bine de pipăit fructele că mama fetiţei mi-a zis:
- Luaţi doamnă că-s bune’n gură şi nu-s stropite ca ălea aduse de-afară, că de aia au pete pe coajă, nu de altceva. Gustaţi una să vedeţi ce bune sunt! Dacă vă e silă, mă duc eu s-o spăl la pompă, şi o să vă convingeţi că-s gustoase şi-s de-ale noastre. Ascultând-o, fără să realizez, aproape de mine se mai opriseră două doamne, ascultând şi parcă aşteptând un verdict din partea mea.
 |
| Mădălina se simte bine la şcoală |
La pipăit fructele erau tari şi, eu nu sunt o consumatoare ahtiată după piersici. Îmi plac fructele şi mănânc din toate, dar cu măsură. Prunele şi strugurii în exces, îmi produc purgaţie. Dar… acum sunt pusă într-o situaţie de compasiune şi trebuie să cumpăr fiind convinsă că fac un bine. Pe furiş, privesc faţa fetiţei care mă urmăreşte cu speranţă că voi lua şi de la ele ceva. Ca un avertisment îmi sună în cap teama ei că, nu are cu ce să-şi cumpere caiete şi peste o săptămână începe şcoala. Gândesc că poate telepatic îmi transmite ceva. Eu cred în aşa ceva şi vreau să-i răspund la fel şi ei, chiar dacă n-avem legături genetice. Între mine şi fetele mele s-au întâmplat multe situaţii care au confirmat credinţa mea.
- Câţi ani ai domnişoară şi în ce clasă eşti? am întrebat-o uitându-mă în ochişorii ei azurii ca cerul în luna Septembrie.
- Am împlinit opt ani la Sfântul Ilie şi sunt în clasa a doua, şi voi fi la doamna învăţătoare Elena Popeangă!
„Ce lucruşoare frumoase am prin casă rămase de la nepoată-mea, care i s-ar potrivi, unele neîmbrăcate. Păcat că nu am cum să i le dau acestei fetiţe de care prinsei drag de cum o văzui!”, chibzuiam în sinea mea în timp ce ea mi-a spus că în clasa întâi a luat premiul cu coroniţă.
- Brava! Mă bucur pentru tine şi s-o asculţi pe mama ta. Uite, îţi cumpăr că-mi plac foarte mult piersicile tale! Când eram ca tine aveam şi eu unul în vie şi când s-a ofilit, că n-am adunat frunzele de sub el, am plâns.
- Noi le măturăm, c-a zis bunicul, că dacă rămân se otrăveşte pământul şi se usucă pomul. Tata le-a ars în şanţ să spele apa ploii cenuşa, îmi explică mica mea interlocutoare în timp ce eram cu gândul dus la viaţa aspră de la ţară şi sărăcia în care se zbate atâta lume.
- Vreau două kilograme! …Mă adresai mamei, care era fericită că cineva străin şade cu ele de vorbă şi-i face saftea. Atât i-a trebuit să audă şi mi-a oferit o pungă de plastic neagra, să-mi aleg pe care le vreau.
„Nu mănânc eu atâtea nici într-o săptămână, că mai am acasă destule prune şi struguri. Le fierb şi la fac compot, dar azi fac o pomană de 8 Septembrie, ziua numelui bunicii mele”.
- Pune dumneata, dar unde le cântăreşti?, am întrebat-o eu.
- La domnul acela, şi-mi arătă întorcând privirea spre un bărbat care era la o masă închiriată încărcată până la refuz cu cartofi, - că-i de la mine din comună şi ne cunoaştem, mi-a răspuns mama fetei bucuroasă că vinde şi ea ceva şi nu rămâne cu găleata plină.
- Cât costă? Am întrebat-o după ce le-a cântărit.
- Le dau cu doi lei kilu, doamnă! Vi se par scumpe?
- Nu, dar nu ştiam cât să-ţi plătesc pe ele!
Din borsetă am scos o hârtie de cinci lei şi i-am spus ca leul rest, să-l dea fetiţei să-l pună în poşetuţa ei pentru când o avea nevoie.
- Mădălină, zî săru’ mâna şi mai pune şi tu nişte piersici în plasa doamnei!
Fetiţa s-a repezit şi a luat din găleată un pumn de fructe. În mânuţa ei erau trei piersici mici. Atâtea au avut loc în palmele sale. Văzând ce a luat, femeia s-a ruşinat şi i-a reproşat fiicei sale:
- Mamă, tu luaşi numai d’ale mici. Ia mai mari, că doamna fu darnică şi azi o să ne meargă bine!
- Mie ăştea îmi plac că-s mai dulci, de aia le luai ! răspunse Mădălina, convinsă în sinea ei, că a oferit din cele mai bune şi s-a achitat şi ea de doamna darnică în Dumineca dinaintea începerii anului şcolar. N-avea de unde să ştie, că şi pentru doamna darnică un leu contează mult, că pensia îi este mică, de subzistenţă.
…Când m-am întors şi am plecat cu punga plină de piersici, cele două doamne care probabil auziseră discuţia mea cu mica vânzătoare şi fuseseră şi ele impresionate, le-am auzit când le-au spus:
- Puneţi-ne şi nouă câte două kile!...
Oamenii cu suflet, oricât ar fi de săraci, la sărbători fac şi pomeni.
În această goană nebună pentru câştig fără măsură, care a dezbinat societatea, cu ce s-a înbunătăţit viaţa oamenilor cinstiţi după Revoluţia din Decembrie 1989? Mă întreb şi eu, …aşa!
 |
| A început şcoala |
__________
