Tineretul, o generaţie pierdută!
Victimele
fraţilor diavolului
Lansarea unei noi cărţi la
Editura Semănătorul - “Fraţii diavolului” de Ştefan Adrian Stoian - a fost luna
aceasta un prilej de reflecţie asupra traumei pe care o resimte tineretul în
lipsa perspectivei lui de viitor. Bucuria reuşitei editoriale a ţinut foarte
puţin, gândurile triste confirmându-se
de îndată ce neobositul George Anca, amfitrionul “Colocviilor de marţi”
de la Clubul Calderon al primăriei sectorului 2, Bucureşti, mi-a trimis
fotografiile de la eveniment şi un lapidar “A venit (însoţit) aseară Stoian,
şi şi-a lansat cartea cu diavolii înfrăţiţi. A impresionat ca un pustnic al
sinelui său.”.
Pe marele doctor al dodiilor, al
religiilor hinduse şi al marilor poeme universale puţini îl înţeleg şi unii
chiar l-ar putea huli pentru asta dacă n-ar intui că o metaforă marca George
Anca ţine loc de roman. Am privit fotografiile cu enormă tristeţe: tânărul lovit crunt de “diavolii înfrăţiţi” se
aşezase pe ultimul rând din sală, (vezi imaginea) modest, ascultător, cu
speranţa că, poate cândva, cineva, un om de suflet mare, îi va înţelege
tragedia şi destinul care n-a depins de voinţa lui.
Priveam cu tristeţe fotografia
şi filmul vieţii mele se întorcea în timpul liceului când citisem “Dicţionarul
de lagăr” al evreului Oliver Lustig. Fusese închis pe 3 mai 1944 de hortişti,
împreună cu părinţii şi cei şase fraţi, în ghetoul din Cluj, de unde a fost
deportat, la 15 iunie, în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau. La
Birkenau şi-a pierdut părinţii şi trei dintre fraţi dar el a memorat fiecare
moment al acelor timpuri pentru a spune lumii că printre oameni există şi fiare
iar lumea trebuie să afle aceasta şi să ia învăţătură pentru viitor.
Apoi mi s-a defilat în faţa
ochilor filmul acoliţilor lui Hitler, un serial de la postul TV History.
Figurile groteşti ale generalilor lui Hitler, cu nimic mai deosebiţi decât fraţii
diavolului de astăzi. Iar diavolul de astăzi, cu nimic mai prejos decât
Hitler care îşi pierduse minţile: “O naţiune care nu se predă, nu va fi
niciodată înfrântă!”. Aşa ţin de
putere toţi smintiţii care au puterea! Copiii lor sunt asiguraţi de taţi, cu
funcţii, imobile, maşini de lux şi proprietăţi. Căţeii puterii şi-au asigurat
şi ei progeniturile lor. Căţeii căţeilor puterii au construit la rândul lor
locuri călduţe fiilor, urmaşi de bani gata.
În timp ce ţara adevărată, a
taţilor săraci cu o pensie mai mică decât a unui deţinut, moare!
“- Am zis că totul e conjunctural.
Mi-am dat acordul pentru ca fiul meu să plece peste hotare. Au trecut ani, i-a
trecut timpul însurătorii iar mie limita puterii fizice. N-am niciun ajutor în
treburile gospodăriei şi nici speranţă imediată de sprijin. Nu dorm noaptea
ştiindu-mi copilul departe, îmi imaginez scenarii groaznice. Ce viitor are
familia mea? Ce viitor are ţara fără acest nucleu al societăţii care este
familia? Voi muri ca martirii neamului nostru, fără speranţă, fără viitor!”
Copii noştri au ajuns “pustnici
ai sinelui lor” cum bine spune George Anca. Debusolaţi, fără nicio
perspectivă de viitor, doar entuziasmul tinereţii îi mai salvează de la o
prăbuşire totală.
Aidoma lui Oliver Lustig, presa
ar trebui să transmită mesajul acestor timpuri de lagăr, pentru viitorime.
Pentru ca vremurile cumplite să nu mai poată fi repetate. Dar vai! Gândul
falimentului e mai presus de perceptele morale ale neamului din care fac parte
ziariştii „cazoni”. Iar activitatea jurnalistică a ocazionalului angajat în
mass-media trebuie îndreptată spre brutăria politică, aceea care îi dă pâinea
zilnică. Tineretul cu slujbă în presă devine subit căţelul puterii şi adoptă cu
sârg sminteala celor de la putere şi anume că, fără persoana lor lumea ar intra
în apocalipsă. Tinerii jurnalişti nu
ştiu carte mai multă decât cel trecut cu nota minimă la bac, în a doua sesiune.
Sunt mândri că sunt reporteri dar n-au arta conversaţiei. Despre oratorică n-au
auzit nimic, bâlbâielile, cuvintele pocite şi scremutul silabelor sunt
specialitatea lor. Adică, mârâiala căţeilor care-şi apără stăpânii şi ling
acolo unde li se cere.
Au venit deunăzi la poarta mea o
pereche de reporteri. Tinerelul, mândru tare, mă privea ca din avion: “-
Suntem de la Digi!” . Aştepta ca efect, paralizarea sau entuziasmul meu
neţărmurit pentru vizita aceasta neaşteptată. Cum perspectiva era însă departe,
mi se aplică formula magică numărul doi : “- Ne-a trimis aici primarul!”. Niciun
efect asupră-mi! “Ce-i aia Digi?”, l-am paralizat la rându-mi. Îmi
bâlbâie “- Oooo, o televiziune...”. “ - Şi?”, “-...zicea că ştiţi multe despre Tezaurul
de la Tismana. Am venit să facem în două ore un reportaj şi deseară să-l dăm pe
post”.
Perechea lui, o fată subţire cu
nişte blugi ce stăteau să crape, dădu-se a pleca. Le-am explicat pe cât puteam
mai bine, că nu toată lumea e la picioarele jurnaliştilor, că deontologia
profesională i-ar fi obligat ca înainte de a face un reportaj să stabilim
dinainte, data, locul, tema, scenariul. Vin de la cules de prune, am spus, fac
din ele gem pentru că pensia nu-mi ajunge să cumpăr din magazin. Apoi, un
reportaj pe tema asta l-am mai făcut anul ăsta cu Alin, acum la TV-Sud. Aţi
epuizat tema tezaurelor? Mergeţi în satul Sohodol, muntenii de acolo încă mai
caută pe dealuri şi sub stâncile golaşe tezaurul lui Matei Vodă. Acolo nu s-au
făcut prunele, a bătut bruma, ce vor mânca oamenii ăia la iarnă dacă nu găsesc
tezaurul? Asta nu vă interesează? Traiul lor de mizerie nu poate fi un subiect
de senzaţional?
Cam asta ar fi presa română “cazonă”: presă aliniată la
temele impuse de sus! Aţi auzit de ea? Între timp, la Bucureşti, victimele
fraţilor diavolului scriu cărţi! Un fel de “Dicţionar de lagăr” ca al lui
Oliver Lustig. Doar personajele sunt altele. Dar la fel de fiare, la fel de
smintite iar noul lagăr, e ţara!
