 |
| Florian Văideianu |
Titule, neică…
― Titule, mamă… vezi că
eu plec la fân să-l grămădesc, tu să ai grijă de viţică, să pască iarbă în
livadă şi să o adăpi. Vezi că-i cam zburdalnică şi după ce se satură sare
pârleazul şi nu se opreşte până în grădina lu’ nen’tu Marin. Prăpăd face în
grădina omului, dacă nu eşti atent şi după aia… altfel discutăm!
Rămas acasă singur,
Titu – un băieţel de nici şase ani – se duse la grajd, scoase viţica şi o duse,
fără mare greutate, în livada din spatele casei. Iarba verde şi îmbietoare puse
animalul la „treabă”. Păştea aşa de frumos, rupând iarba cu buzele sale umede
şi lacome, că îi făcu şi copilului poftă.
După câteva ore de
pază, cu băţul în mână şi cu atenţia sporită, copilul obosi şi se trânti pe
spate, în iarba moale, uitându-se la cerul albastru, pe care nori albi şi
pufoşi, alunecau lent, căpătând diferite forme în mişcarea lor. Păreau nişte
uriaşi, personaje din poveştile auzite de la bunica lui. Starea de bine, de
linişte şi „cântecul ierbii”, ce se auzea de la păscutul animalului, îl duse pe
copil, încet-încet, în lumea visului şi adormi.
Brusc, Titu se trezi,
se ridică în picioare şi constată speriat că văcuţa lui nu mai era în livadă.
Sărise pârleazul, iar acum păştea liniştită în grădina de legume a vecinului Marin.
Făcuse prăpăd, nimic nu mai stătea în picioare. Trântise totul la pământ. Un
fior rece trecu pe spatele copilului, care se gândi cu spaimă la ce o să îi
spună mamei, când se va întoarce de la fân.
Scoase animalul din
grădina omului, îl duse direct în grajd, puse şi „sfârleaza” din lemn de brad,
ce se învârtea pe un cui ruginit, aşa ca să nu mai poată ieşi văcuţa, că cine
ştie ce rău mai putea face.
Titu, aşezat pe o
buturugă, în mijlocul curţii – pe care tatăl său Ion o folosea ca suport, când
spărgea lemnele pentru foc – îşi ţinea capul sprijinit în palme, ochii închişi
şi se gândea de zor cum să procedeze: să meargă la nea Marin şi să-i spună el
mai întâi ca omul să observe „trăsnaia” din grădină, sau dacă ar fi mai bine să
aştepte venirea mamei, Tudoriţa şi să-i spună ei mai întâi… Simţea cum frica îi
cuprinde tot corpul său firav, de copil.
Până la urmă se hotărî
să meargă la vecinul său şi să-i spună
toată tărăşenia. Nu mai putea răbda, că tot se va afla până la urmă. Intră
încet în curtea omului, băgă de seamă că are câinele legat, intră în tindă şi
strigă încet:
― Neică Marin!
Prin gemuleţul mic de
la uşă, Titu privi înăuntru şi văzu pe vecinul său, care, aşezat pe un scăunel,
ţinând în mână o undrea, încerca din răsputeri să coase o opincă.
― Hai, intră, nu sta
la uşă! Ce te aduce pe la mine, neică?
Copilul intră smerit
şi cu lacrimi în ochi, îi explică vecinului toată povestea, cum adormise şi cum
văcuţa lui îi stricase grădina. Marin se ridică de pe scăunelul cu trei
picioare, merse în grădină, văzu prăpădul şi întorcându-se spre Titu izbucni în
râs:
― Lasă neică, nu-i
nimic… am să semăn din nou, nu-i timpul trecut!
― Te ajut şi eu neică Marin,
că pot să muncesc…
Soarele coboară încet
pe după deal, luând cu el şi lumina zilei. Oamenii aflaţi la muncă se întorc
acasă în grupuri de câte trei-patru, povestindu-şi câte şi mai câte. Trecând pe
lângă grădina vecinului, Tudoriţa – mama lui Titu – văzu şi „nenorocirea” şi
înţelese imediat ce se întâmplase. Altceva nu putea fi. Nici nu intră bine în
bătătură că Titu îi şi ieşi în cale şi, printre lacrimi, îi povesti repede şi
fără noimă cele întâmplate.
― Ce-i voi spune acum
omului… o să se supere rău pe noi… cum
îl vom despăgubi?
― Lasă mamă, că deja
i-am spus eu şi m-a şi iertat!
Timpul a trecut pe
nesimţite, Titu a crescut mare, ajunsese student în anul II, la facultatea de
inginerie din Uniunea Sovietică. După vacanţa petrecută acasă, la Curtişoara,
în satul său natal se pregătea să plece la facultate. Cu bagajul în mână (un
geamantan din carton) pe care mama îl pregătise cu grijă, Titu Pânişoară intră
în ograda vecinului Marin, ca să îşi ia rămas bun.
― Titule, neică, ai
grijă să nu ne faci de ruşine pe acolo!
La următoarea vacanţă,
Titu află că Marin murise.
Florian Văideianu
Jurist
