 |
| Prof. univ. dr. Gheorghe Doca |
CUVÂNT DE ÎNTÂMPINARE
Pe degetele de la o singură mână pot fi
număraţi criticii sau istoricii literari care şi-au desăvârşit condiţia de
instanţe ale obiectivării valorice a autorilor de literatură, pentru a-şi asuma
ei înşişi rolul de creatori. Desigur, în măsura în care chemarea pentru creaţie
este autentică, nu veleitară sau pusă ca o mască artificială, confecţionată cu
unelte de conjunctură.
In acest sens, putem spune că lui
Alexandru Melian, autor al unor remarcabile cercetări de critică şi istorie
literară, cele mai cunoscute fiind acelea consacrate lui Eminescu, -
vezi : Eminescu – univers deschis (Ed. Minerva,1987), Mihai
Eminescu – Poezia invocaţiei (Ed. Atos,1999), precum şi studiile
cuprinse în volumul Polemici implicite (Ed. Universităţii din Bucureşti, 2003) – i
s-a dat şi organul creaţiei. Folosesc această sintagmă căci pentru el
poezia este, prin excelenţă, trăire, o trăire organică: el trăieşte poezia, nu
doar o cugetă şi, la rândul ei, poezia îl trăieşte.
Dovadă irecuzabilă este acest volum
care, deşi s-a lansat în spaţiul virtual, nu este un obiect ezoteric sau
evanescent, ci unul concret, purtător de înţelesuri grave, susceptibile să lase
urme adânci în conştiinţa cititorilor lui, navigatori şi căutători reali în
lumea poeziei şi a cugetării.
Primul care se impune atenţiei dintre
aceste înţelesuri este acela că poeziile lui Alexandru Melian ne poartă, nu
de-a lungul, ci chiar în miezul ultimei jumătăţi de secol din existenţa greu
încercată a trăitorilor pe pământ românesc. Ele acoperă perioada cuprinsă între
ianuarie 1964, - data poeziei “Invocaţie”, prima inclusă de autor
în volum, după poemul programatic, intitulat “Semnele Apocalipsului” - şi anul
2013 cu care este datată delicat sentimentala “In grădina mea micuţă”. Aici
poetul nu-şi dezminte aplecarea imponderabilă către cugetarea gravă asupra
propriei sale condiţii de muritor, dar, de data aceasta, o îmbracă în haina
autoironiei. Căci, încântarea cu care îşi priveşte “colţul său de rai”, “sfinţit
smerelnic cu splendorile de mai” , cu lilieci, “în logodnă cu sfioasele zambile” , cu caprifoi, cu caişi “ninşi de soare”, cu trandafiri care din
petale “ţes covoare de parfum şi
curcubeie” ,capătă, în final, fiorul despărţirii de “grădina [sa] de mai” . In ciuda notei şăgalnice, în general,
rară în lirica lui Alexandru Melian, regretul despărţirii nu e lipsit de gravitatea
inexorabilului : « Din păcate,
moştenirea izgonitului din Rai/ mi-i povară fără tihnă şi blestem fără
iertare…/ Peste nu ştiu câte zile, din grădina mea de mai, / cu valiza-n mâna
dreaptă şi cu ochii-n depărtare,/ voi redeveni asemeni pufului de ciumafai./ Cât
de bine era, Doamne, dacă mă zideai în floare !... »
Câteva, numai, sunt poeziile care dau
expresie emoţiei, mai degrabă, sfielii, cu care poetul se lasă furat de « fermecarea firii » - « Mărţişor», « Lalelele »,
« Apus de soare », « Veveriţa » - sau cele în care gândurile îi zboară
nostalgic « spre zări cu flori
de iasomie/ şi se-ntorc purtând pe aripi mirozne de copilărie »
(« Pe uliţi de sat »). Altfel, dominanta volumului o constituie
versurile prin care Alexandru Melian trăieşte la cotele cele mai profunde ale
sinelui zbuciumul vieţii sub dictatură. Suferinţa şi revolta pentru
îngenuncherea umilitoare la care se simţea supus de ordinea socială comunistă,
impusă cu brutalitate şi aroganţă, sunt sentimentele care răzbat într-o
fremătătoare vibraţie lirică în cele mai multe dintre versurile adunate în
culegerea de faţă.
Mai întâi (în august 1969), a fost
dualitatea trăirii. Lumina dinlăuntru, unde poetul îşi caută visele, e lumea
lui : închizând ochii, « dincolo
de pleoape » el se întâlneşte cu sine, « metamorfozat în acorduri de baladă » ; dar,
dincoace de ele, îl aşteaptă « lumea
măsluită de farduri » (« Să nu întrebaţi !»). Treptat, însă,
alienarea câştigă teren până ce se impune, copleşitor, sentimentul captivităţii
într-o lume de « negură şi tină »
unde poetul se simte « ţintuit de
stâlpii umilirii » care îi maculează « gândul de lumină » şi îi ucide « în suflet, de jale, trandafirii ».(« Prizonier ») Se naşte atunci întrebarea : « Care
ne sunt păcatele de moarte şi ce blesteme ispăşim/ de-n poarte inimilor noastre
bat fără preget rinocerii ? » (« Doamne »). Si, cum
întrebarea rămâne fără răspuns, poetului nu-i rămâne decât recursul la blestem
care este anticamera revoltei : « Iar
celor ce, cu steagul însângerat de crimă,/ istoria le-aduse, ingrat,
prielnicia,/ acelor ce, cu tancul, şi-au pironit puterea/ grădinărind cinismul,
cătuşa şi prostia,/ acelora le-aducă soarta blestem de nimicire:/ sămânţa să le
sece în smârcurile urii,/ mărirea lor cunoască infernul prăbuşirii / şi
liniştea le-o deie doar buzele securii !... » (« Descântec şi
blestem »).
De la blestemul de vână argheziană,
poetul nu pregetă să facă pasul spre revoltă : « Sărmani de noi !! preaplatnici cu-asupra de
măsură !.../ Nicicând nu se coboară cortina de la sine. / Unde-am văzut
vreodată trufaşa impostură/ ieşind din avanscenă, aşa cu de la
sine ?.../ Să vină dar artiştii…şi
altă partitură !... » Sau, mai direct şi mai vehement : « Oare timpul rugăciunii şi-al umilei
jeluiri/ nu s-a scurs precum nisipul din clepsidra pătimirii ?.../ N-auziţi
cum din blesteme şi din tainice scrâşniri/ fulguieşte în preludiu simfonia
răzvrătirii ?.../ N-auziţi ce freamăt roşu vine dinspre
trandafiri ?... »
Căci, dacă în literatura de sub
dictatură n-am avut mult aşteptatele « romane de sertar », poezia din
culegerea de faţă atestă, în schimb, plenar, existenţa unei poezii de sertar.
O poezie în care poetul nu adoptă, ci resimte până-n rărunchi, atitudini lirice
care i-ar fi putut aduce ceea ce, în alte împrejurări istorice, nu mult
diferite, în esenţă, i-a adus lui Tudor Arghezi pamfletul
« Baroane ».
Cu totul semnificativ pentru natura
darului poetic al lui Alexandru Melian – nu împletit, ci îngemănat, făcând, adică,
una cu natura omului Alexandru Melian – este faptul că de la
subversiunea lirică, el face pasul către subversiunea propriu-zisă : luări
de poziţie în adunări publice, nu în răspăr ironic, dar de-a dreptul angajate
împotriva unor realităţi şi măsuri intolerabile privitoare, fie la învăţământ –
domeniul activităţii sale profesionale – fie la demolarea satelor ; şi
chiar mai mult, Alexandru Melian recurge la alcătuirea şi răspândirea de
manifeste care cheamă la trezirea conştiinţei şi la acţiune. Public, cele mai
cunoscute gesturi de răzvrătire sunt scrisorile semnate Frontul Salvării Naţionale, adresate nu atât Europei libere, cât tuturor românilor. Postul de radio nu era
altceva, pentru Alexandru Melian, decât un releu, un mijloc de a aduce la cunoştinţa
tuturor, dinlăuntrul şi dinafara ţării, sentimentul de revoltă care mocnea în
sufletul autorului scrisorilor. El spera ca în felul acesta să se coaguleze
spiritul rezistenţei faţă de dictatură. O dovadă concludentă că scrisorile îl exprimă, atât ca om, cât şi ca
poet, este chiar fraza cu care se deschide prima scrisoare de unde a fost, de
altfel, extras titlul volumului de faţă : « In oropsita şi de Dumnezeu uitata Tară a românilor rânjesc
semnele apocalipsului. »
Pentru dictatura ceauşistă, apocalipsul
a venit. Dar el n-a adus cu sine decât puţine dintre valorile înalt umane,
de organizare şi funcţionare a societăţii româneşti. Valori pentru impunerea
cărora omul Alexandru Melian se angajase în luptă, gata să plătească
cu propria-i persoană – atitudine care s-a cristalizat într-o
cunoscută locuţiune din limba franceză : payer de sa personne, în înţelesul de « a se
cheltui, a suferi sau a suporta ceva ». Drept urmare, în lirica poetului
Alexandru Melian se impun tristeţea şi dezamăgirea. O poezie precum
« Rugă », datată octombrie 1996, ne dă, concludentă, expresia acestei
stări : « Primeşte rugăciunea,
Doamne,/ sărmanului necredincios/ care şi-a pierdut punctele cardinale/ în
negura de mâzgă a Răului/ mereu
triumfător !... / primeşte ruga celui care şi-a pierdut
rugăciunea !... »
O nouă coardă lirică începe acum să
vibreze în lirica poetului. Este coarda întoarcerii la sine, având ca puncte de
sprijin florile – «scări de crin »,
« bolţi de lăcrămioare » - la care poetul se închină ori de câte
ori se simte pierdut în rătăcire : « In
căutarea acelui punct de sprijin/ fără de care pasul mi-i doar o prăbuşire,/
surzenia orbirii adesea mă cuprinde/ şi invalid de soare mă pierd în
rătăcire…// Atunci pornesc să mă cobor în mine,/ pe scări de crin, sub boţi de
lăcrămioare,/ c-o ramură de rază încerc să spulber bezna/ şi să-ntrevăd
conturul visatelor altare ». (« Refugiu »)
Întrebarea existenţială nu mai priveşte
acum realitatea lumii româneşti sub dictatură, ci realitatea lumii ca lume, în
întregimea ei : « In această biată
lume/ de rătăciri şi necredinţe,/ de lacrimi seci mai pretutindeni/ şi de amare
neputinţe,/ în lumea asta maculată cu-emblema ei de neruşine,/în cuplu hâd cu
nonvaloarea, / mai e ceva să ne aline/ şi să ne-alunge
disperarea ? » (« Speranţa »)
O dată cu omul, poetul Alexandru
Melian se refugiază din lumea liricii militante, care serveşte o cauză comună,
în lumea liricii întoarse spre sine. Nu cred că fericire, în înţelesul
de spumă a vieţii este cuvântul care exprimă ceea ce caută Alexandru
Melian în lumea în care, cu intermitenţă, se refugiază. Este vorba, mai curând,
de atingerea unui liman care nu înseamnă, însă, stingerea zbaterii lirice, ci
seninătatea, chiar detaşarea cu care poetul poate, de acum, să-şi pună
întrebările fundamentale, cuprinse în algoritmul propriei sale vieţi : « Ce
caut ? Unde şi De ce ?/ La cine este cheia încuietorilor de viaţă/ şi Când veniţii să
ne judece/ vor dispărea în ceaţă ? » (« Întrebări ») Sunt întrebări fără răspuns – « Ce întrebări stupide şi fără de fără
de răspuns !.../ De unde flori de soare în biata-ne grădină/ când soarele
în ceaţă mereu ne e ascuns,/ iar seceta iubirii tronează ca
regină ? » - iar poetul încetează să-l mai caute : « Nu mai caut că n-am Unde/ şi-n De ce e semn de moarte/ Cine
veşnic se ascunde,/ iară Ce-i mereu
departe ». Si totuşi, un răspuns există. El i se impune, subiacent,
poetului ca răspuns ultim şi fără recurs într-o notaţie concluzivă de lirism reţinut : « Frigul morţii mă cuprinde ».
Totul culminează într-un strigăt care pune laolaltă bilanţul unei vieţi
împlinite, închinate creaţiei, cu fireasca îndoială asupra sensului vieţii. Înstrăinat
chiar şi de fructele creaţiei sale, poetul pune – mai bine zis, îşi pune –
întrebarea care dă expresie îndoielii. O întrebare la care nimeni n-a dat – nu
i se poate da – vreodată răspuns : « Pe pagina albastră a undelor mării/ mi-am scris poemele pe care
nu le mai găsesc,/ în ritmurile vântului,/ mi-am compus cântările pe care nu le
mai aud,/ sub lava vulcanilor,/dorm visele care nu mă mai caută/ iar în nourii
care ascund cerul,/ s-au rătăcit rugăciunile…/ Ce mai caut, Doamne, în această
lacrimă a universului ?!?!...
Totalei angajări lirice, întinsă pe
câteva decenii, fără pierderi de tensiune sau intensitate, îi corespunde,
poetic, o concentrare a expresiei cum de puţine ori găsim în lirica românească.
Tot ceea ce exprimă poezia lui Alexandru Melian – fie că este vorba de reţinuta
vibraţie în faţa florilor şi a grădinii sale de la Dărăşti sau de emoţia
trăirii unui crâmpei de copilărie, fie că este vorba de suferinţă,de speranţă,
de revoltă sau de amărăciune şi de deziluzie ori de aşteptare lucidă a
momentului plecării ineluctabile – se învestmântează în cuvinte grele.
Totul are consistenţa straturilor geologice care compun pământul sau adâncimea
întunericului care compune spaţiul interplanetar. Poezia lui Alexandru Melian
oferă cititorului un punct de sprijin – reazim indefectibil ori unde l-ar
conduce, uneori, pe căi neprevăzute, meditaţia asupra lumii ori asupra lui însuşi.
* * *
Este,
după câte ştim, nemaiîntâlnită, până acum, punerea alături, între coperţile
aceluiaşi volum, a unei prime secţiuni consacrate poeziei şi a unei secţiuni
neîmbrăcate în haină poetică. Insă faptul odată împlinit, nu apare decât ca
firesc, întrucât poezia şi cugetarea sunt cele două feţe complementare ale
poetului, respectiv, omului. A le disjunge ar însemna a nu înţelege deplin nici
pe una, nici pe cealaltă.
Aşadar,
în prezentul volum, cititorul va întâlni sau îşi va confrunta spiritul nu numai
cu poezia lui Alexandru Melian, ci şi cu o bună parte din rezultatele cugetării
sale, adunate sub două titluri : « Căutări
printre-nţelesuri » şi « Cugetări
în recurs ». Primul titlu acoperă aforisme, maxime, aserţiuni aparţinând
autorului, cel de al doilea include comentarii, mai bine zis gânduri sau
replici provocate de aforisme, maxime, aserţiuni ale unor autori străini, dar şi
români, în general, nume cunoscute în sfera culturii, a artei sau a vieţii
sociale.
Nu e posibil ca în puţine cuvinte să scoţi la lumină florile
de mină incluse în secţiunea consacrată cugetărilor. Ne vom mulţumi, deci,
să facem câteva notaţii fugare. Cugetările lui Alexandru Melian reprezintă, ca şi poezia sa, un fapt de creaţie.
De altfel, între aceste două ipostaze ale spiritului său creator, există o legătură
de tipul vaselor comunicante. Ele diferă numai cât priveşte vestmântul pe care
îl îmbracă. In cugetări, lalelele sunt « cupe
multicolore în care primăvara îşi
toarnă esenţele de rouă », ceea ce explică « starea de beatitudine a beţiei de primăvară ». In
poezia care poartă chiar acest titlu, lalelele sunt « Petale-nsângerate de tainice iubiri » care « devin pocale sacre uitate pe
altare », umplându-se de « mireasma
albastrei amintiri » şi aprinzând « beţii
crepusculare » în « vatra
nopţii ». Altădată, cugetările ne pun în faţa unui profund adevăr
existenţial : « Limanul
căutării nu este găsirea, ci moartea ». Trecută prin filtrul simţirii
poetice, căutarea capătă forma curentă a elementelor interogative – Unde, De ce, Cine, Ce – iar limanul ei, cum se şi cuvine
în poezie, ne este doar sugerat ca frig al morţii.
« Trebuie să învăţăm să fim fericiţi,
cum trebuie să învăţăm a muri » susţine scriitorul belgian Maurice
Maeterlinck, laureat al Premiului Nobel în 1911. Relaţia de echivalenţă între
două dintre cele mei importante repere umane este, însă, pusă « în
recurs » : « Putem învăţa să murim » - aşa cum afirma, de
altfel, Eminescu în primul vers al poemului « Odă (în metru
antic) » : « Nu credeam
să-nvăţ a muri vrodată » - dar, continuă Alexandru Melian, « nu putem învăţa să fim fericiţi ».
Relativ la fundamentul « recursului », el constă într-o
constatare greu de neacceptat : « Pentru
că moartea e sigură, pe când fericirea foarte improbabilă ». Că pentru
poetul Alexandru Melian, aceasta nu este o simplă constatare, ci o învăţătură
de viaţă adânc ancorată în sine, o dovedeşte lirica aparţinând anilor din urmă
ai creaţiei sale. Apusul pe care poetul îl contemplă în « Apus
rătăcit » nu este de loc un tablou de natură, ci un prilej de a simţi că
apusul – de data aceasta, al vieţii – i s-a cuibărit în « visuri » şi în toată fiinţa, că îi « pângăreşte timpul » şi « îi arde căutarea ». Similar, zborul cu avionul poate
îmbrăţişa privelişti de « toamnă gri
şi-ntârziată » sau de « primăvară-nmugurită
şi zglobie » care aduc bucurii vieţii. Ineluctabil, însă, vine sorocul
intersectării cu moartea al traseului de zbor al vieţii, definit ca
traseu cu sens unic : « Vine
însă un soroc când acest traseu de zbor/ nu mai are coerenţa geometriei de
cocoare,/ drumul e doar spre sahare,/ făr’de flori şi făr’de nor…/ E traseul de
sens unic al clipitei trecătoare ».
Obiect
al cugetărilor lui Alexandru Melian sunt toate ale lumii : jocul
actorilor, adevărul, copilăria, destinul, fotbalul, femeia, iubirea de patrie,
puterea (politică), ordinea socială, revoluţia, ruga, ruşinea,speranţa, toleranţa,
somnul, sărutul… Cugetătorul nu uită că este critic şi istoric literar. De
aceea, un număr de aserţiuni –adevărate judecăţi de valoare sau deschideri
către abordări ulterioare – sunt consacrate lui M. Eminescu, I. Creangă,
A.Macedonski, O. Goga, Alecu Russo, Mircea Dinescu, Marin Sorescu sau Ioan
Alexandru . Intre cugetări găsim şi
definiţii în haine poetice de mare acurateţe etnografică, cum este aceea dată
dansului românesc – « Incifrările
dansului românesc : atracţia zborului şi a scufundării, căutarea drumului
în cele patru puncte cardinale, nuntirea braţelor cu solidaritatea sufletelor,
ispita plutirii şi dorul contopirii » - sau aceea dată doinei – « Doina este sublimarea în cuvânt şi
melodie a lacrimii întrupate din iubire, blestem şi ură » -. Hotărât,
cugetătorul şi poetul fac un tot indisociabil.
Un
interes deosebit prezintă aproape toate judecăţile în recurs la
adevăruri propuse ori la maxime şi cugetări ale unor cunoscuţi scriitori sau
filozofi. Trecute prin filtrul unei gândiri saturate de învăţătura vieţii şi a
unei întinse cunoaşteri a culturii româneşti şi străine, aserţiunile care par
adevăruri de necontestat şi greu de respins, prezintă slăbiciuni sau contradicţii
pe care Alexandru Melian le sancţionează prompt. « Eu nu caut, găsesc », susţine Pablo Picasso. Un paradox
pe care Alexandru Melian îl demontează logic : « Deşi nu toţi care caută găsesc, aproape nimeni nu găseşte
fără să caute ». Bine cunoscut şi chiar binecunoscut este adagiul lui
L. de Vauvenargues, moralist al secolului al VIII-lea, potrivit căruia « Raţiunea nu cunoaşte interesele
inimii ». Lucrurile se pun, însă, altfel, consideră Alexandru Melian,
căci, pe lângă raţiune şi inimă, în ecuaţie intră, în mod necesar,
un al treilea membru de care nu putem să nu ţinem seama: « Raţiunea cunoaşte interesele inimii
dar este neputincioasă în faţa lor ».
Absolut
remarcabile sunt acele « recursuri » care constau din prinderea în
zbor an înţelesului cuprins într-o aserţiune
şi amendarea lor printr-o continuare care ar fi putut fi a autorului aserţiunii,
dar el n-a integrat-o gândirii lui. « Dorinţa
de a şti se naşte din îndoială », afirmă, cu bun temei, André Gide.
Dar, la fel de bun temei are şi continuarea pe care o dă Alexandru
Melian : « iar lenea spiritului
din certitudine ». Goethe, apoi, este de părere că « Femeia îmblânzeşte orice mânie »
- lucru perfect valabil ; dar nu mai puţin valabilă este
continuarea : « aşa după
cum o poate stârni în orice clipă ».
***
Ca
încheiere a acestor prea grăbite consideraţii voi spune că « Semnele Apocalipsului » nu este în nici un fel un volum
de debut, ci un sumum, întocmai ca, pentru un pictor, o retrospectivă.
El închide în poezie, ca şi în cugetări, o viaţă de OM.
Ca
atare, nu un cuvânt de întâmpinare i se cuvine, ci un cuvânt de
consacrare. Dar consacrarea nu poate veni din partea unui critic literar,
oricât de avizat ar fi, ci din partea cititorilor. Numai ei, cititorii,
aplecându-se, fie şi fugar, asupra paginilor care compun această carte, vor fi
în măsură să dea adevărata consacrare ? Singura, de altfel, care contează şi
rămâne în timp.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe DOCA
