 |
| Prof. univ. dr. Alexandru Melian |
M. Eminescu. Conştiinţa ursirii pecetluite.
Despre Eminescu s-au scris sute de biografii, memorii ori amintiri. Cele
mai multe s-au dorit reconstituiri ale traseului existenţial, raportate la
zestrea genetică, la lumea în care i-a fost dat să trăiască şi la făptuirile
care i-au determinat identitatea şi statura. Unele s-au încropit din aspiraţia
spre glorie a unor personaje modeste care nu puteau ieşi la lumină decât în
umbra contemporanului lor, hărăzit eternităţii prin excepţionalitate. Câteva,
cu pretenţii rafinate de exegeză « nonconformistă », au văzut lumina
tiparului, - dincolo de puseurile ascunse ale invidiei piticiste, strivite de
urieşenia Eminescului – în cadrul unor campanii demolatoare ale valorilor româneşti, târnosite prin colbul aroganţelor
elitiste şi, nu o dată , mercenare.
Dincolo însă de datele documentare
pe baza cărora s-a reconstituit viata scriitorului şi în raport cu care i s-a
interpretat opera, există o dimensiune profund definitorie a trecerii lui prin
această vale a plângerii şi a felului în care aceasta s-a metamorfozat în
operă. Este vorba de conştiinţa pe care M. Eminescu a avut-o de foarte timpuriu
că el nu este dintr-o plămadă comună şi că, - datorită acestui fapt – hărăzirea
îi este pecetluită întru unicitate.
Cea dintâi realitate care-i defineşte
fiinţa este ivirea pe lume. Intr- postumă din 1872, “Odin şi Poetul”, întrebat
de zeul Mării îngheţate a Nordului, de unde vine, Poetul, proiecţie de adâncime
a eului eminescian, răspunde :
« Am răsărit din fundul Mării
Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
In ceruri am privit şi pe pământ
Si-am coborât la tine, mândre zeu,
Si la consorţii tăi cei plini de glorii. »
Ne aflăm în faţa unei iviri supranaturale care aminteşte
de întrupările Luceafărului. Deci, poetul nu s-a născut, el a răsărit. A
răsărit precum răsar astrele. Dar nu pe întinsul nemărginit al cerului, ci din
adâncul misterios al mării. Si nu al oricărei mări, ci al Mării Negre, acea
entitate de a cărei existenţă se leagă
însăşi etnogeneza poporului român. Versurile 2 şi 3 încifrează nu doar profeţia
capodoperei ce va vedea lumina tiparului peste mai bine de 10 ani, ci şi
propria identitate emblematică a eului, în care s-au nuntit pământul, cerul şi
apa, de atâtea ori transfigurate în capodoperele lui. Este conştiinţa unei
consubstanţialităţi auto-definitorii pe care o descoperim şi în manuscrisul
2277:
« Precum umbra-i soră luminii,
astfel
Al meu suflet e înfrăţit cu codrul
Si cu al marii cer, cu puterea sfântă a
singurătăţii. »
Chiar şi eventualitatea naşterii este marcată de
ursitoare prin hărăzirea unui destin excepţional. Când este adus pe lume
pruncul, care se va numi Miron (postuma « Miron şi frumoasa fără corp »), la rugămintea mamei ( « Lui să-i daţi ce din mulţime/N-a putut să
aibă nime -/Si nespus şi fără rost-« /), ursitoarea îi pecetluieşte destinul :
« Fie-i dat ca totdeauna
El să simtă-adânc într-însul
Dorul după ce-i mai mare
‘N astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârşit. »
Este o ursire ale cărei consecinţe sunt mărturisite, nu
doar prin intermediul unor eroi lirici, ci direct de Eminescu însuşi, aşa cum
descoperim, de pildă, în postuma din 1876, « Icoană şi privaz » :
« Si eu, eu sunt copilul nefericitei
secte / Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte . »
Dar poemul care ne dezvăluie cel mai
pregnant această conştiinţă a unicităţii, a singularităţii este « Feciorul
de împărat fără de stea » (botezat de unii editori « Povestea magului
călător în stele »), rămas din păcate neterminant . In cele aproximativ
135 de strofe, aflate la întâia redactare, se configurează, ca o nebuloasă, povestea unui fecior de împărat ieşit din
comun, purtat pe căile cunoaşterii magice, astfel încât să poată împlini
testamentul rostuitor lăsat de părintele său. Ca mai toţi eroii săi lirici, -
fie că se află în poezie, proză ori teatru - şi Feciorul de împărat fără stea este o proiecţie emblematică a eului
eminescian.
In orizonturile deschise de acest
proiect titanian, tulburătoare în virtualitatea lor, conştiinţa unicităţii
pecetluite capătă amplitudine şi adâncime.
După o cascadă de întrebări existenţiale şi într-o stare ambiguă de
somn, de vis introspectiv, feciorul de
împărat îşi descoperă identitatea ieşită din comun. Spre deosebire de toţi
muritorii de rând, el află că « în
acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte/Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o
stea ». Si aceasta pentru că el face parte din acele rare fiinţe care
se află, nu sub protecţia unui înger sau a unei stele, ci a divinităţii însăşi.
« Căci Dumnezeu în lume le ţine
loc de tată
Si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată. »
Iar această paternitate
nu este, atât una protectoare, cât mai
ales, una dăruitoare şi rostuitoare.
« Că-n lumea din afară tu nu ai moştenire
A pus în tine Domnul nemargini de
gândire.(…)
Această nemărginire de gând ce-i pusă-n
tine
O lume e în lume şi o vecie ţine. »
Am putea spune că
Eminescu percepe hărăzirea divină, chiar şi în sens sacrificial. El se simte
trimis să făptuiască întru iubire, frumos şi bine în lumea urii, a urâtului şi a răului. Se
simte un exilat, (« Exilat aici pe pământ de jale / Viaţa-mi
pare-un ostrov, răsărind din valuri ; / Un pribeag mă văd dominând
pustiul / Mijloc al mării . » (ms. 2277 ) dar un exilat, nu pentru a
ispăşi, ci pentru a făptui. Chiar cu
preţul sarificiului de sine, aşa cum scria în ziarul Timpul din 12 aprilie
1881 : « a se sacrifica
pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică,
ci din iubire, a rămas cea mai înaltă formă a existenţei umane ».)
Iar hărăzirea divină,
ca mesager şi slujitor al poporului, el şi-o mărturiseşte într-un alt manuscris
(2255) : « Vocea lui Dumnezeu
este vocea poporului ; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul
poporului, dau înţeles glasului poporului, sunt eu (un geniu) vocea lui
Dumnezeu ». Dacă vom corobora
cele de mai sus cu credinţa tăinuită în manuscris că Dumnezeul geniului l-a
sorbit din popor cum soarbe soarele o lacrimă de rouă din marea de amar, vom
avea coordonatele esenţiale ale conştiinţei poetului că ursirea lui a fost
pecetluită întru unicitate dăruitoare. Din această conştiinţă i-a fost irigată
întreaga viaţă şi întreaga operă .
Pentru că el şi-a asumat ursirea pecetluită a fiinţei geniale.
« O, genii, ce cu umbra pământul
îl sfinţiţi
Trecând atât de singuri prin secolii
robiţi,
Sunteţi ca acei medici [miloşi] şi
blânzi în viaţă
Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel
de faţă.
Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui
îi pare
Că numai pentru dânsul aţi fost în
lumea mare.
In orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,
Si totuşi nici într-unul străini nu o
să fiţi,
Căci lamura vieţii aţi strâns-o
cu-ngrijire
Si dându-i acea haină de neîmbătrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de
creşte,
In dreapta-vă oglindă de-a pururi se
găseşte . » (Ca o
făclie)
Alexandru MELIAN
