1. Viața și activitatea papei Inocențiu al III-lea
Ales în
fruntea Bisericii la numai 38 de ani, Inocenţiu al III-lea (Lothario Conti
di Segni) încarnează cel mai bine supremaţia incontestabilă a Papalităţii,
aşa cum se conturase aceasta încă din epoca „Certei pentru Învestitură”. În acelaşi timp, guvernarea sa
reprezintă expresia ultimei tentative a Bisericii de a da un
conţinut precis conceptului de hegemonie universală în dubla sa ipostază,
spirituală şi temporală. Viziunea teocratică inocentină este pusă în
evidenţă de câteva momente semnificative. Cel dintîi ca importanţă, deşi
ultimul în ordine cronologică, a fost convocarea celui de-al IV-lea
conciliu ecumenic de la Lateran, din noiembrie 1215. Reunind peste 1500 de
reprezentanţi ai comunităţilor religioase din întreaga Creştinătate
latină, inclusiv din fostele teritorii de margine (Portugalia,
Scoţia, Polonia) şi din Orient, conciliul a adoptat o serie de măsuri
extrem de cuprinzătoare, care vizau toate formele de activitate, precum şi
organizarea Bisericii în integralitatea ei.[1]
Hotărârile conciliului s-au referit deopotrivă
la guvernarea instituţiei ecleziastice şi la formarea clerului; la
competenţele episcopilor şi la teologia sfintelor taine; la morala
creştină şi la ansamblul procedurilor administrative, precum şi la
nenumărate alte aspecte, tot atât de importante pentru funcţionarea
“societăţii credincioşilor”. Prin toate acestea, conclavul nu numai că a
dat un impuls decisiv procesului de organizare centralizată a Bisericii şi
de afirmare a supremaţiei sale, inaugurat în secolul precedent. În acelaşi
timp, el oglindea şi efortul de unificare şi “raţionalizare” a normelor
şi practicilor credinţei, simultan cu extinderea lor la ansamblul
Creştinătăţii, ceea ce constituia o noutate absolută în raport cu
perioadele precedente, arătând şi mai limpede vocaţia hegemonică a
Pontificatului roman.
Această
expansiune a fost cu atît mai lesne de întreprins, cu cât papalitatea a
dispus, cu începere din primii ani ai celui de-al XIII-lea veac, de
sprijinul noilor ordine monastice, al dominicanilor şi franciscanilor,
organizate pe baza regulii apostolice (şi ea inedită în raport
cu principiile monahismului tradiţional), care au fost utilizate ca
instrumente nu numai de consolidare a autorităţii papale, ci şi de extindere
a influenţei Bisericii, atât în interiorul Creştinătăţii, printre
comunităţile la care mesajul evanghelic ajungea mai greu, cît şi în afara
acesteia, printre popoarele necreştine, ca, bunăoară, mongolii, în
legătură cu care papalitatea a nutrit o vreme iluzia unei posibilităţi de
convertire. Activitatea celor două ordine nu constituie doar expresia
dimensiunii evanghelice şi militante asumată de creştinismul secolelor
XII-XIII. De fapt, această nouă dimensiune însăşi (ca, de altfel, şi
amintitele forme de organizare monastică menite a o concretiza) era impusă
de amploarea luată în epocă de fenomenul contestaţiei religioase, a cărui
reprimare constituia, poate, imperativul cel mai urgent cu care s-a
confruntat, în veacurile respective, papalitatea. Această acţiune
reprezintă încă unul din momentele care au marcat pontificatul lui Inocenţiu
al III-lea, scoţându-i şi mai mult în relief vocaţia
hegemonică. Principala ţintă a acestei represiuni a fost erezia cathară
sau albigensă, implantată trainic, de la finele secolului al XI-lea, în
regiunile mediteraneene ale Franţei de mai tîrziu, ca urmare, între
altele, şi a protecţiei acordate de seniorii locali, îndeosebi de Raymond
de Saint-Gilles, conte de Toulouse. [2]
Această neobişnuită
conexiune, cu atît mai stranie, în aparenţă, cu cât prezenţa aici
a catharilor nu determinase elita nobiliară din regiune să repudieze
adevărata credinţă spune mult despre coloratura nu doar religioasă, ci şi
politică, a ereziei, a cărei atracţie se cuvine explicată nu numai prin
doctrina ei rigoristă, ci şi prin rezistenţa pe care particularismele
locale o puteau opune, în această formă, presiunii centralizatoare
exercitată de monarhia capeţiană şi Biserica romană. Pe de altă parte,
faptul că albigensii au prins rădăcini atît de puternice în mediile urbane
din sud nu este câtuşi de puţin întâmplător. Acest lucru denotă că zona
maritimă mediteraneană redevenise, în acea epocă, intens circulată şi,
prin urmare, deosebit de permeabilă diverselor influenţe exercitate pe
filiera circuitelor comerciale.
Totodată,
punându-ne în situaţia de a constata uriaşa discrepanţă, din acea
epocă, dintre regiunile sudice şi cele nordice ale regatului capeţian,
acelaşi fapt confirmă opinia multor istorici contemporani, care,
referindu-se la Franţa acestei perioade, au caracterizat-o ca fiind
structurată în două entităţi absolut distincte. Împotriva albigensilor,
Inocenţiu al III-lea a iniţiat, în 1213, o veritabilă cruciadă, ai cărei
participanţi (nobili provenind din părţile nordice ale regatului, puşi sub
conducerea lui Simon de Montfort), au fost cu atît mai tentaţi să
se angajeze în această campanie, cu cât li se promiseseră beneficii
funciare substanţiale în teritoriile pe care le-ar fi cucerit. Succesul
cruciadei a fost neobişnuit de rapid. [3]
După
cucerirea, rînd pe rînd, a principalelor oraşe din regiune
(Béziers, Carcassonne şi Toulouse) şi zdrobirea la Muret (13 septembrie
12139) a oştilor lui Pedro al II-lea de Aragon, sosite în ajutorul celor
atacaţi, armata lui Simon de Montfort şi, mai apoi, a regalităţii franceze
a desăvârşit, pînă în anul 1244 (data cuceririi ultimului bastion al
rezistenţei cathare, fortăreaţa Montségur), ocuparea întregii regiuni.[4]
Drept recompensă şi în conformitate cu promisiunea iniţială, seniorii au
primit din partea papei posesiunile învinşilor, dar – fapt semnificativ
– ca feuduri pontificale, modalitate prin care Inocenţiu al III-lea îşi
asigura un control direct, asupra tuturor teritoriilor smulse ereziei.
Procedeul era, de bună seamă, neobişnuit pentru o instanţă care nu
revendicase, până atunci, decât o întâietate morală (spirituală),
nicidecum materială. În logica acţiunilor concepute de Inocenţiu al
III-lea, el nu era, însă, deloc paradoxal. [5]
Aceeaşi
practică fusese utilizată (şi urma să mai fie) de papalitate şi în
raporturile acesteia cu diferite regate europene, pe ai căror monarhi
Inocenţiu al III-lea şi-i subordonase în calitate de vasali. Aşa s-a întâmplat,
bunăoară, cu regele Aragonului, menţionat mai sus, care a fost obligat să
vină la Roma pentru a depune omagiu papei, în schimbul regatului, pe care
şi-l păstra, dar ca feudatar al Sfîntului Părinte. Bula pontificală emisă
cu acest prilej preciza că urmaşii săi erau ţinuţi, înainte de înscăunare,
să solicite coroana seniorului apostolic. La fel Ioan Assan al II-lea a
obţinut coroana regală şi protecţia Romei cu aceeaşi condiţie, un legat
pontifical autorizîndu-l să bată şi monedă proprie (1204). Acelaşi
procedeu a fost aplicat de Inocenţiu al III-lea şi în Sicilia
(administrată, un timp, ca şi cum ar fi fost vorba de o posesiune
pontificală) şi, de asemenea, în Serbia, unde Ştefan Nemanja, îngrijorat
de tratativele dintre Bulgaria şi Sfântul Scaun, s-a apropiat de Inocenţiu
al III-lea, cu promisiunea de a-şi plasa regatul sub jurisdicţia
papalităţii, în schimbul coroanei de rege (primită în 1217). [6]
Prin
acest sistem de relaţii, papalitatea a fost, la începutul secolului al
XIII-lea, mai aproape ca oricând de a-şi extinde influenţa asupra întregii
Creştinătăţi, inclusiv a celei ortodoxe, ca urmare a reculului temporar,
dintre 1204 şi 1261, al hegemoniei bizantine în Răsărit. Tot în
calitate de senior, Inocenţiu al III-lea l-a constrâns pe Ioan Fără Ţară
săi presteze omagiu preferenţial de vasalitate (“hommage lige”), să-l
recunoască suzeran şi să accepte a-şi considera regatul ca feud al Papei
(1213). Acest act punea capăt unui îndelungat conflict, la a cărui origine
s-a aflat tot dreptul de învestitură. Obiectul litigiului l-a reprezentat
arhiepiscopatul de Canterbury – cel mai important sediu ecleziastic din
Anglia – pentru care, atât Ioan, cât şi Papa aveau câte un candidat
propriu. Refuzul regelui de a recunoaşte învestitura pontificală – după
ce, în secolele anterioare, toţi predecesorii săi acceptaseră acest
principiu şi se raliaseră decretelor gregoriene şi urbaniene – a avut,
pentru Ioan, urmări deosebit de grave: După opinia lui Marcel
Pacaut, victoria de la Muret a fost o adevărată victorie “naţională”,
mult mai importantă de cît avea să fie aceea de la Bouvines, din
luna iulie a anului următor (1214). Ea a răsturnat complet situaţia
în regiunile mediteraneene, antrenând unificarea lor definitivă
cu teritoriile din nordul regatului.
Cât
despre Aragon – care, în urma înfrângerii suferite a rămas doar
cu senioria de Montepellier (dar nu pentru mult timp), el va fi, după
această dată, definitiv respins dincolo de Pirinei, fiind obligat
a-şi reconsidera proiectele numai în funcţie de situaţia din Peninsulă şi
a-şi reorienta expansiunea spre bazinul mediteranean proxim (insulele
Baleare şi Sicilia) în 1208 Inocenţiu a aruncat interdicţia asupra întregului
regat, măsură urmată, trei ani mai târziu (în 1211), de un decret care îi
elibera pe supuşi de obligaţia lor de fidelitate faţă de monarh. În
acelaşi timp, Papa a depus toate străduinţele de a-l atrage pe Filip al
II-lea August, regele Franţei, într-o cruciadă care trebuia să-l alunge pe
Ioan de pe tron, ceea ce, pentru monarhul capeţian, a constituit o bună ocazie
de a mai da o lovitură rivalului său Plantagenet cu care se afla de mai
mulţi ani în conflict pentru ducatul Normandiei. În aceste circumstanţe,
şi confruntat cu revolta baronilor, care îl obligaseră să le reconfirme,
prin Magna Carta, vechile privilegii, Ioan a trebuit să se încline, obţinând
în schimb anularea, în 1215, de către Papă a actului prejudiciant,
considerat de Inocenţiu al III-lea ca dăunător propriei suzeranităţi, prin
însăşi faptul că diminua puterile vasalului său. [7]
În
1216, la moartea Papei, supremaţia deopotrivă spirituală şi temporală
a pontificatului în Occidentul medieval era nu numai deplină, ci şi de
necontestat. Ea se va menţine şi se va consolida şi în deceniile
următoare, cînd Biserica se va impune definitiv asupra eternului ei rival,
Imperiul. Pînă a nu intra în detaliile acestei ultime confruntări, se
cuvine să ne oprim asupra temeiurilor doctrinare ale teoriei inocentine a
supremaţiei pontificale, cu atît mai mult, cu cît acestea constituie un
important pas mai departe în raport cu ideile gregoriene. Cea mai
semnificativă noutate în interpretarea dată de Inocenţiu al
III-lea prerogativelor papale şi, totodată, piesa cea mai importantă a
doctrinei teocratice pe care el a desăvîrşit-o a fost asumarea dreptului
de intervenţie în problemele temporale. Inovaţia era considerabilă, din
moment ce nici unul dintre înaintaşii săi, nici chiar neîmpăcatul adversar
al lui Henric al IV-lea nu se gândise să meargă atât de departe, încât să
intre pe un tărâm prin tradiţie rezervat competenţei principilor laici.
Argumentul invocat de Inocenţiu al III-lea
pentru a legitima această intruziune a fost că, în anumite situaţii,
impuse de cursul evenimentelor, Sfîntul Părinte avea dreptul de a
interveni în problemele seculare, dacă implicaţiile acestora erau de
natură spirituală. Or, cum nici una dintre evoluţiile temporalului nu se
putea sustrage acestor incidenţe, mai ales atunci când era vorba de
conflictele dintre monarhi (ca, bunăoară, cel dintre Filip al II-lea şi
Ioan Fără Ţară sau războiul dintre Otto de Braunschweig şi Filip de Suabia,
care îşi disputau coroana imperială), intervenţia pacificatoare a Papei nu
cunoştea, practic, limite, putându-se exercita oricând şi oriunde. Ea era
cu atât mai firească şi legitimă, cu cât numai Papa poseda deplina
suveranitate în raport cu problemele acestei lumi. Spre deosebire
de Împărat, care nu putea revendica decât un drept de administrare
(“potestas” sau ”administratio”), Papa, în calitate de vicar nu numai al Sfântului
Petru, ci al lui Hristos însuşi (vicarius Christi), era liber să acţioneze
în toate domeniile (chiar dacă, principial, această libertate nu se putea
exercita decât în împrejurări excepţionale). Acelaşi drept mai era întărit
şi de faptul că demnitatea imperială ţinea, în fond, tot de papalitate, atât
prin originea sa (“principaliter”) – întrucît Biserica, prin Leon al
III-lea, îi asigurase “translaţia” de la romani la germani –, cît şi prin
finalitate (“finaliter”), de vreme ce rostul ei ultim era de a servi
cauza spirituală.[8]
În acest mod, Inocenţiu al III-lea răpea Împăratului orice
justificare religioasă a puterii, desăvârşind, şi de jure, o subordonare
care constituia deja, în planul faptic, o realitate ce data de mai multe
decenii.
2. Personalitatea papei Inocențiu al III-lea reflectată în
paginile istoriei
În
timpul domniei acestui mare papp, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii
sale. Secolul al treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei
gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale, sau, mai curând, mijirea
zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în
secolul al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi
Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe pentru a pune bazele marelui
edificiu papal, iar Grigore al-VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul obiectiv
al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea
ce pierduse Roma imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra
tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit în lupta disperată. Roma a
fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a
murit în exil, la Salerno.
Timp de
mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue lucrarea pe
care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui
Grigore a fost depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au
fost adese la îndeplinire complet de cel din urmă. Fără-ndoială, a fost o
conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau potrivite
pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri
dominase imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi
stăpânire peste toţi regii pământului”. Preotul încoronat al Romei a ajuns să
pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă neostenită întreaga
maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a
Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o
reflecţie. Să facem un efort pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu
privire la marele sistem religios, nu numai mărturia istoriei.[9]
Nobili viro Johannitio,
Respexit Dominus humilitatem tuam et devotionem quam
erga Romanam Ecclesiam cognosceris hactenus habuisse, et te inter tumultus
bellicos et guerrarum discrimina non solum potenter defendit, sed etiam
mirabiliter et misericorditer dilatavit. Nos autem audito quod de nobili Urbis
Romanae prosapia progenitores tui originem traxerint, et tu ab eis et
sanguinis generositatem contraxeris, et sincerae devotionis aflfectum quem ad
apostolicam sedem geris quasi haereditario jure, jampridem te proposuimus
litteris et nunciis visitare. Sed variis Ecclesiae sollicitudinibus detenti
hactenus non potuimus nostrum propositum adimplere. Nunc vero inter alias
sollicitudines nostras, hanc etiam assumendam duximus, immo consummandam potius
jamdudum assumptam, ut per legatos et litteras nostras te in laudabili foveamus
proposito et in devotione sedis apostolicae solidemus. Dilectum itaqae filium
nostrum Dominicum archipresbyterum Graecorum de Brundusio ad te personaliter
destinantes, monemus nobilitatem tuam et exhortamur in Domino, ac per
apostolica tibi rescripta mandamus quatenus ipsum humiliter et devote
recipiens, honorifice ac benigne pertractes et pereum plenius nobis tuam
devotionem exponas. Cum enim plene nobis per ipsum de sinceritate tai propositi
et devotionis affectu constiterit, ad te proposuimus maiores nuntios vel
legatos potius destinare, qui tam te quam tuos in apostolicae sedis dilectione
confirment; et te de benevolentia nostra efficiant certiorem. [11]
„Inocențiu
episcopul etc.. Nobilul bărbat Ioaniţiu etc. Domnul a ţinut
seama de smerenia şi credinţa pe care ştii
că le-ai arătat până acum bisericii romane şi în
tumultul și primejdiile războiului nu numai că te-a ocrotit
foarte mult ci te-a şi dus la mărire în chip uimitor şi
cu îndurare. Iar noi, auzind că strămoşii tăi şi-au
tras originea din nobila stirpe a oraşului Roma, iar tu ai moştenire
de la ei nobleţea sângelui şi simţământul
curat de credinţă pe care îl ai faţă de
scaunul apostolic, ca pe o lege moştenită, de multă vreme ţi-am
propus prin scrisorile şi trimişii (noştri)
să te vizităm [...]”[12]
[1]
Stănescu Gheorghe, Studii de istorie bisericească
universală şi patristică, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998, p. 78
[2]
Ibidem, p. 112
[3]
Manolescu Radu, Istoria Evului Mediu.
Vol. I – Feudalismul timpuriu, Editura Centrul de multiplicare al
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1972, p. 241
[4]
Ibidem, p. 272
[5]
Stănescu Gheorghe, op. cit., p. 111
[6]
Costăchel Valeria, Istorie universală, Bucureşti,
1972, p. 171
[7]
Stănescu Gheorghe, op. cit., p. 89
[8]
Ibidem, p. 75
[9]
Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 55
[10] Patrologia Latina. Tomus CCXIV , Paris,
1890 (p. 825), preluată de pe site-ul : http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/11/14/papa-inocentiu-al-iii-lea-catre-ionita-asan-caloian-decembrie-1199/,
accesat la data 20 decembrie 2013
[11]
Ibidem, http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/11/14/papa-inocentiu-al-iii-lea-catre-ionita-asan-caloian-decembrie-1199/
,accesat 20 decembrie 2013
[12]
Traducere Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin, Culegere de
documente privind istoria românilor. Secolele IV-XVI. Partea I, Bucureşti,
2000
