Al. Florin ŢENE: ÎN ANUL CENTENARULUI - Vinovăţia
criticilor şi istoricilor literari care şi acum promovează „operele”
scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist. (1)
Din
„Litera13”
Un pericol pentru educaţia tinerilor
În
istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât
democraţia promovată de politic.
Însăşi
cuvântul grec demoskratos însemnând: demos “ popor“ şi kratos ” putere “, ne
duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure
egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a
întrunirilor, participarea la guvernare prin instituţile democratice, ca
parlamentul, votul universal, etc.
Aspiraţiile
poporului român spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în
versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre
primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice,
într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “, şi dorinţa de libertate
faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce
ne fac şi ne cer leafă ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de
date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor,
inclusiv atitudinea ostilă faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii
ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor
firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano –
Carpato - Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a
lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la
domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a
ţărănimii ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele“ din care pricină uşor au
putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.
În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale.
În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale.
În acea
perioadă Isaac Newton publica “ Principiile matematice ale filozofiei
naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe
poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea
adevărului “(1674-1675 ).
În
literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea, prin reprezentanţii Școala Ardelene, se ducea lupta împotriva
instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva
obscurantismului şi pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul
acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor “ de
Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai
şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin
scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea
lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de
ocârmuitori.
Însă,
ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera
literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu
Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în
1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească.
Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu
Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în
paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se
storceau birurile dela ţărani.
Un om
cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor
pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru
smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială
într-un context democratic
În
slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important
l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui
Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi
an apare, din iniţiativa lui Gh. Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în
1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”,
urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).
În
Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania
“, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În
acelaşi ritm cu transformările economico - sociale din principate, presa
românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.
În
1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu
scoate o altă revistă -“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură
prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie
ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost
suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.
O parte
activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi
“Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei
revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C.
Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem
despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate
ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi
libertate.
“Finul
Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “
poetul Eminescu - Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de
literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este
“Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive
instituţiile de stat.
Mişcarea
literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei
democratice, cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.
Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.
Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi,
M. Eminescu, etc.
Era
perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac (1799-1855) prin
romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba
viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi
decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 )
publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei
democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky ( 1842-1891 ) dramaturg care prin
piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “, evocă lumea maghiară care
aspira spre o societate democratică.
*
Există
în concepţia unor critici şi istorici literari, contemporani cu autorii care au
promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem
nici un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de
prima mărime. Ei trebuie puşi la capitolul “Şi alţii “.Sau etichetaţi, precum
au procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziştii.“Colaboratori
cu regimul comunist “, frază ce trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a
cărţilor semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuş, Nina Casian, Veronica
Porumbacu, Emil M. Galan, M.Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion
Lăncrăjan, C. Cubleşan, Ion Mureşan, D. R. Popescu, N. Breban, Miron Radu
Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deşliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia
Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C.
Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian
Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeşanu, Al. Jebeleanu, Eugen
Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid
la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Aşa cum au fost condamnaţi
colaboratorii lui Goebbels care au susţinut propaganda nazistă, măcar moral
să-i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului socialist şi
regimului comunist-criminal. Fără această curăţire, în spiritul Punctului 8 de
la Timişoara, vom băltii cum am făcut-o până acum. Îi întreb pe aceştia; când
au fost sinceri, atunci cănt erau menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă
să ne dea lecţii de democraţie?
Scriitorul
și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor
român care s-a opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv
pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De
asemenea, invocând ”lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”,
Soviany publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat
cu Securitatea
Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la
Securitate
”Apropo
de victimele şi de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către brava
noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu
foarte mulţi, prin raportare la ceilalţi) sufereau în puşcăriile regimului,
alţii (mult mai numeroşi) serveau cu credinţă partidul şi se bucurau de mari
privilegii (Un exemplu – şi nu e cel mai spectaculos! -: drepturile de autor
erau fabuloase în comparaţie cu câştigul mediu al unui profesor sau medic.).
Câteva nume dintre cele mai sonore: Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu,
G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum,
Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu,
Maria Banuş, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurenţiu Fulga, Nina Cassian etc –
ca să mă refer doar la cei care îşi câştigaseră o oarecare notorietate înainte
de 1948 – an în care controlul partidului asupra producţiei literare devine
total prin naţionalizarea editurilor.
Recrutarea deținuților-scriitori
După
1964 (când sunt eliberaţi majoritatea deţinuţilor politici) încep să fie
„recuperaţi” foştii deţinuţi-scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al.
Paleologu (turnător autodenunţat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St.
Aug. Doinaş (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre
rostirea românească a fiinţei se potriveau de minune cu politica naţionalistă a
lui Ceauşescu), Edgar Papu (autorul teoriei naţionaliste a protocronismului)
etc.
Paul Goma – singurul scriitor român care
s-a opus comunismului
Asta
spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a
scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparaţie cu alte ţări
comuniste, unde a existat o opoziţie reală la comunism din partea scriitorimii
(Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage nişte concluzii nu prea
măgulitoare şi despre ADN-ul românesc. Şi e semnificativ că singurul scriitor
român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până şi
astăzi ca un paria de către distinsa noastră beaslă scriitoricească”, scrie
Octavian Soviany.
Unii
dintre aceştia au lucrat în structurile de presă literară , culturală şi de
partid, sau în instituţiile de specialitate, în redacţiile ziarelor şi
revistelor literare şi de cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C
şi C.C.U.T.C, contribuind ca activişti la promovarea unei ideologii criminale.
Iar operele lor, aşa cum mai scriam în alt articol, sunt scrise în spiritul
realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu securitatea, aşa cum ne-a
informat CNSAS-ul, precum:Ştefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion
Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu, Mihai Pelin,
Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N. Breban, Ion Groşan, Lucian
Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es.Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei
şi lista poate continua. Dar, nu mai puţini vinovaţi sunt scriitorii care au
lucrat în redacţiile literare, politice, edituri, institute de cercetare, care
au contribuit şi promovat propaganda partidului comunist-criminal.
Rămâne
un semn de întrebare privind Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Să fi
cumpărat dosarele, imediat după revoluţie, de la ofiţerii securităţii?
O vină,
în prezent, este a acelor critici şi istorici literari care persistă a promova
şi lăuda operele scriitorilor care au susţinut realismul socialist şi care, ca
activişti în structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare,
edituri, instituţii de cercetare, consilii de cultură ), duc în continuare la
promovarea unor vinovaţi care au contribuit la menţinerea unei ideologii, chiar
dacă, a fost o revoluţie în 1989. Criticii şi istoricii literari care persist
în această greşeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Matei
Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleşan, Gheorghe Crăciun, Simion
Bărbulescu, Manolescu etc.
“În
acest context, e de la sine înţeles că exerciţiul critic nu poate abdica de la
normele deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în
afara unei – pe cât de necesare, pe atât de ferme – moralităţi intrinseci, el
riscă să-şi piardă integritatea, veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce
argumentul decisiv al actului critic ar trebui să decurgă exclusiv din
structurile operei literare, punându-se între paranteze orice alte aspecte
extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată “Critici români
contemporani “, apărută la Târgu Mureş la Editura Universităţii “ Petru Maior”,
2011.
Cei
enumeraţi mai sus au vina duplicităţii. Vă mai amintiţi de aşa numitele cronici
laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeş, Tribuna, Scrisul
Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărţilor
semnate de: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman “Bărăgan “
,reportajele lui Toma George Maiorescu ( Călătorie prin vreme, Zeii desculţi,
etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui
de lapte, ), Mihai Beniuc cu romanul “Pe muchie de cuţit “şi poeziile sale
patriotarde, Viorel Cacoveanu ( Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată),
Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca,1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru
legea cea mare,1949 ) , Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (
Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora,
Gustul sâmburelui ),Nicolae Breban, D. R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara
oltenilor, Somnul Pământului ), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil
Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă ), Mircea
Popa (Spaţii Literare. Studii de istorie literară, 1974 şi Istoria presei
literare româneşti din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918,
în colaborare cu Valentin Taşcu, 1980), C.Cubleşan ( Miniaturi critice, 1968,
Licheni, roman, 1974.), Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București,1981,
Ion Maxim Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest
context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastice
şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, lucrări ce omagiau pe marele
conducător, promovându-le la îndemnul “sarcinilor de partid “. Un rol în jocul
politic din timpul regimului comunist l-a avut generaţia optzecistă cu a lor
poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru a nu jigni ideologia partidului
comunist. Astfel aceştia au putut ocupa posturi călduţe în redacţii şi edituri.
Creaţiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci, iar acum sunt
inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către autori,
aceştia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanţe la Casele de Creaţii
de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleşan a fost cel mai plimbat scriitor. A
făcut parte din toate delegaţiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au
încasat salarii bune de la contribuabilul sărăcit şi chinuit de lipsuri,
slujind un sistem criminal. Ba, mai mult, aceşti redactori modificau creaţiile
primite de la scriitori din afara sistemului în aşa fel încât aceste lucrări să
exprime o lăudăroşenie găunoasă la Conducător şi partidul comunist. Astfel
contribuiau la un genocid cultural pentru care îi condamn. Cum se explică
faptul că Buzura, Breban, D.R.Popescu, Dumitru Popescu, C. Zărnescu, C.
Cubleşan, şi mulţi alţii, efectuau vizite în „putregaiul„ occidentului, dacă nu
colaborau cu securitatea?
Aceşti
critici, istoricii literari şi scriitorii veniţi din vechiul sistem se
întreceau să laude realismul socialist, şi sistemul comunist-criminal, iar acum
critică cu răutate pe scriitorii care nu vin din acelaşi sistem? Ei nu au
înţeles că un adevărat critic este şi pedagog. Încă, se mai cred supra oameni,
sentiment “injectat”în spiritul lor de către propaganda comunistă, prin avantajele
pe care le aveau de la un sistem ateu şi inuman. Acest spirit de răutate şi
superioritate nejustificată, îl găsim la criticii şi scriitorii ce vin din
sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o emisiune
televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceştia, nici când
locuiam în Bucureşti, nici în Cluj-Napoca, în prezent, nu i-am văzut la
Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociaţie ortodoxă din Cluj-Napoca,
fiind pus preşedintele acesteia de către regretatul Î. P. Bartolomeu Anania.
Probabil sunt atei, dacă este aşa, nu aştept nimic de la aceştia.
*
Pentru
început e bine să definim, conform Dicţionarului Limbii Române editat de
Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este:
Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit
domeniu: istoria literaturii ,istoria artelor.
Se
cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile, dar
şi înfrângerile. Arheologia, o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi
consemnează în amănunţime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac
parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii. O adevărată armată, de
cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea
mai mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică
din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti. Patrimoniu ce face parte
din istoria naţiunilor. Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al
intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt
istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual
românesc .Francezii nu-şi permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris şi
publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se
şterge cu „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.
“Istoriile”
Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă
gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu,
Cartojan, Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu,
Marian Papahagii, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăţi , eliminând din start
sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală. Nicolea
Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză (fie din
unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-şi atinge în definitiv
scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.
Aproape
toate “istoriile” artelor, şi în special cele ale literaturii române, şi chiar
dicţionarele de profil,sunt concepute pe criterii partizane, (vezi:Istoria
literaturii contemporane, de Alex. Ştefănescu),cuprinzând aceeași autori care
au scris în spiritul realismului socialist, omiţând cu bună ştiinţă autori de
expresie română din diasporă şi chiar din ţară: (Radu Gyr, N. Crevedia, Paul
Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruş, Baciu, Vintilă Corbul cu inegalabilul
roman Sclavii pământului. ).
S-a
adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt
tot istorii de autori în ordine alfabetică.
Ce
să mai vorbesc de dicţionarele:DICŢIONAR de literatură română contemporană, de
Marian Popa, ediţia a doua, Editura Albatros,1977, Dicţionarul artiştilor
români contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane ,Bucureşti,1976. Ceva
mai complet este Dicţionarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian
Papahagii şi Aurel Sasu, însă, şi acesta are multe omisiuni.
Am
constatat în, aşa zise, dicţionare că sunt prezenţi, în totalitatea lor toţi
scriitorii, artiştii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste,
ziare, edituri,salariaţi ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid,
etc. Lipsesc cu desăvârşire scriitorii, artiştii, liberi profesionişti , sau
cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinşi în
paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid, chiar de securitate,
şi că autorii dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului comunist.
Mai
complet se pare este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în
2006.
Istoria
literaturii este ştiinţa care studiază, consemnează toate operele scrise în
acest domeniu şi autorii lor, dezvoltarea şi schimbările succesive .Aceasta nu
se face pe sărite, după preferinţe, sau opţiuni politice. Istoria Literaturii
trebuie să consemneze toţi autorii, răi sau buni , cu eşecurile şi victoriile
lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii
extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după
bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie aşa cum este,fără omisiuni şi fără
aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează viaţa, opera,
evenimentele ce au influenţat opera şi se citează aprecierile criticilor din
vremea sa, de toate orientările. Aşa cum se procedează la scrierea istoriei
neamului românesc.
M.
Kogălniceanu scria : Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor.
Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când v-a
ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condiţiile
intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm
toată zestrea agonisită de-alungul secolelor în domeniul istoriografiei,
literaturii şi artei. Prin acestea Europa va cunoaşte adevăratul suflet
românesc.
*
Odată
cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor
competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea
lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea
guvernului condus de dr. Petru Groza ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august
1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul
este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în
Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de
partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de
sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror
operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia,
Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib
Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu,
şi chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis
datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon,
Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de
cărţi. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist
din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid
Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.
Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în
“Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “, etc. Se înfiinţează
în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă,
iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”
Dar ce
era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a
realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care
dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar
ce era conform cu viziunea partidului unic. Având ca principiu”tipul omului nou
“ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.
La noi,
mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi
scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială
proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă
tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului
socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului
mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia
putrefacţiei sau putrefacţia poeziei “ despre opera poetică a lui Tudor
Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale
trecutului Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951,
Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă
definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte
Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion
Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.
Primul
care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai
Sadoveanu ( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să
graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în
CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi
”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu
“Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi
“Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu
cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia
Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.
.
(Urmează partea a II-a)
