PROF. IOAN AUREL POP: „INDOBITOCIREA GENERAȚIILOR
VIITOARE PRIN ELIMINAREA CULTURII NAȚIONALE ȘI GENERALE DIN EDUCAȚIE: NU MAI
ȘTIU CE SĂ CREADĂ DESPRE MIHAI VITEAZUL, DESPRE BĂLCESCU ȘI KOGĂLNICEANU, DAR
ȘTIU SIGUR DE HARRY POTTER, DE RĂZBOIUL STELELOR”
Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a
susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în
școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul
moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.
În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu
ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce
educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații
întregi de analfabeți funcționali.
„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare,
aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar
creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii
elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu,
Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul
social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă
prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter
Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește
operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc
cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii
ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la
ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de
genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea
Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae
Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri,
care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie”
– atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână –
abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în
fiecare clasă următoare.
De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și
contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția
Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de
la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de
la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel,
unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date
despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei
lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind
organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până
la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius
Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la
calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu
„întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află
că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd
că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele
întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru
viitorime”, a spus profesorul Pop.
Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și
eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat
„promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția
după cât mai multe averi”.
„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale?
Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale
a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a
fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului
Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține
romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul
neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine
cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism,
simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei
secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au
spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au
nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că
împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o
convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără
bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii
sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute
pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi
ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc,
cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga
și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după
punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic
sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor
„propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură
generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze
în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le
spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții
iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne
trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de
competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației
(școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a
valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.
Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care
cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele
legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului.
Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile
personalități ale istoriei naționale.
„Există educatori care cred (și aplică în practică
această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă
știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și
dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive,
atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor
neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să
explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află
Pietrosul Călimanilor.
Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria
tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este
infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu
„vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la
epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și
frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe
principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră
de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități
devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu
noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om
într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu
anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în
pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai
mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii
elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm
deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii,
moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi
lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai
adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în
chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai
uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum
istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori
geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei,
istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din
fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost
inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la
vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau
poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate
în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de
oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să
creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur
de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de
felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre
lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea
lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop.
Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin
particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns
faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.
„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el
rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre.
Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o
sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul
„cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată
însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne
va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington,
ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești,
de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui
Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor
tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție
românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic.
Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei,
autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii
universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar
fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă
istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris
ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră,
salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura
lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale.
Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună
traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu
toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem
aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne
cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă
valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în
special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.
Iată discursul integral:
La începutul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație
trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40%
din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină
România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt
analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un
activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru
România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot
exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni
simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle
tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va
fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional”
cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale
culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect
etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum
are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a
îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală
(intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se
referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități,
concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta
spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii
noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria
individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate
elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul
acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu
are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut.
Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre
cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând,
despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu
are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune
istorică este un act iresponsabil.
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față
de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin
două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio
importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii
și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea
ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare.
Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă
adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să
ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi,
sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea
componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este
vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința
acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii
fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în
școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de
cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor
începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea
culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere.
Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere
încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase),
beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci
încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea
contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice
este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a
culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea
culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală,
prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine,
istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna
dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei
sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la
literatura română se află succesiunea și definirea curentelor
cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea
încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la
libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice
referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt
abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada,
Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil
Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la
literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin
Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește,
nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii
și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu
reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în
cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din
urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în
comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din
moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai
are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc.
Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea
unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior
(după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară
revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din
secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu
războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor
Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea
Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre
Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care
l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios
predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi
(adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare
stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și
stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin
e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se
dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a
„barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării
truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat
ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale?
Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale
a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a
fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului
Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține
romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul
neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine
cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism,
simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei
secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au
spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au
nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că
împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o
convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără
bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor
Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie
să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi
ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc,
cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga
și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după
punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic
sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor
„propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură
generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze
în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le
spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții
iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne
trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de
competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației
(școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a
valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că
acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât
alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai
bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral
și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung
victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.
Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze
totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect,
în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o
mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această
convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu
(eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și
dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive,
atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor
neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să
explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află
Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital:
memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic
nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu
„vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la
epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este,
fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească
nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată,
iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social.
Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate
mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime,
câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se
odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca
să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada
celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se
odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența
culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au
precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și
periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai
adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în
chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai
uitat ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum
istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori
geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei,
istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din
fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost
inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la
vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau
poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate
în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de
oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să
creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur
de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de
felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre
lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea
lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este
rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede
mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul
cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în
dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai
înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți
compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare,
nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a
publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea
este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost
rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară,
iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre
experiența de viață a poporului tău și a omenirii.
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe
tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se
concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot
prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele
mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu
este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să
ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut,
dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și
pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să
suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o
iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia,
după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos
ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii
„exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care
putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar
dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai
tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită
etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el
rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre.
Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o
sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”,
atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă –
până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va
întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci
de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de
„Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui
Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor
tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție
românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic.
Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei,
autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale,
dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai
săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă
istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris
ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră,
salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura
lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale.
Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună
traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu
toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem
aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne
cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă
valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în
special.
