Istoria literară este o știință amplă
care adună, din grija criticilor și a istoricilor literari, toate creațiile
unui popor, rânduite după curente, epoci dar și după valori.
Așa cum istoria unui neam este oglinda
luptelor și biruințelor, tot la fel este, cu siguranță, și o istorie literară.
Ea va arăta, peste timpuri, care au fost și sunt valorile literar-artistice ale
unui popor. Din această perspectivă, dl Al Florin Țene are dreptate: generațiile
viitoare vor cunoaște scriitorii, după felul în care vor fi consemnați în
Istoriile Literaturii.
Și atunci ce este, sau mai bine spus, ce
era de făcut pentru ca Istoriile Literare să consemneze doar valorile literare?
Întrebarea se referă în primul rând la perioada anilor comuniști, dar și la
perioada postdecembristă.
Alexandru Florin Țene este, după opinia
noastră, un scriitor cu o conștiință nu doar de artist-creator, ci și de
patriot. Acum, în anul centenarului domnia sa se frământă pentru România,
pentru tot ceea ce înseamnă țara noastră! Social, politic, moral, dar și
literar- artistic!
Chiar dacă un asemenea demers, ca cel
din MANIFESTUL CENTENARULUI, poate părea unora strident într-un timp al
postmodernului, al occidentalizării și al globalizării, credem că reîntoarcerea
la valorile autentice ale neamului, care ne-au definit întotdeauna ca entitate
distinctă între celelalte popoare ale lumii, este binevenită!
Cu atât mai mult, cu cât toți românii,
chiar dacă pe diferite voci și din motive diferite, susținem bucuria formării
României Mari și sărbătoarea CENTENARULUI!
Prezentul MANIFEST transmite rezonanțele
puternice ale unor indignări adunate de autor ani de-a rândul și de aceea,
capătă tonul dur al unei acuzații!
Este, poate, tonul manifestului
scriitorului francez Emile Zola din „J,accuse”!
După o trecere în revistă a
principalelor momente istorico-literare din secolele trecute, dl. Alexandru
Florin Țene se oprește obsesiv asupra perioadelor literare din timpul epocii
comuniste și actuale.
După ce exemplifică „mecanismul” felului
în care mulți dintre autorii români au pactizat cu comunismul, aducând
osanale regimului și fiind răsplătiți în diferite moduri, inclusiv cu excursii
în străinătate, Al Florin Țene acuză vehement, scriitori precum Mihail
Sadoveanu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Eusebiu Camilar, Aurel Baranga, –
autori care au introdus realismul socialist în literatura română. Nu sunt
scutiți nici personalități de renume din cultura noastră, precum Augustin
Buzura, DR Popescu, Nicolae Breban care „au îndulcit realismul socialist”.
Sunt acuzați de pactizare la ideile
realismului socialist* nume mari pe care, de ce să nu recunoaștem, le-am
admirat de-a rândul anilor: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu,
Adrian Păunescu, Marin Preda, Titus Popovici, Miron Radu Paraschivescu și chiar
Nichita Stănescu.
Alexandru Florin Țene condamnă
scriitorii, revistele care i-au găzduit și criticii care i-au susținut:
„Această nouă generație , sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era
ruptă de realitățile existente, într-o perioadă când poporul român era
înfometat”. În aceeași felie sunt așezați și scriitori foarte cunoscuți precum
Ion Caraion, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, despre care, personal, mărturisesc
sincer că nu am crezut cuvântul domnului Țene și m-am documentat serios. Ca și
despre ceilalți critici și istorici literari.
Adevărul poate deveni, pentru aceia care
îl caută, chiar înspăimântător! Din două motive:
– Cum se poate ca atâtea nume
mari ale Literaturii Române să fi pactizat, ba mai mult, să fi slujit prin
literatură, realismul socialist al epocii comuniste?
– În egală măsură, ne putem
întreba „Dacă scriitorii – poeții, prozatorii, dramaturgii- de mare talent nu
ar fi făcut eforturi de a crea artă, chiar apelând la diferite subterfugii, nu
am fi riscat oare ca ISTORIA LITERATURII ROMÂNE să rămână o imensă coală goală
în perioada dintre 1945-1990?
Credem că meritul domnului Alexandru
Florin Țene este tocmai de a repune această problemă în discuția acestui timp.
Pentru a fi cizelate paginile din Istoriile Literare și scriitorii -slujitori
ai realismului socialist- să apară la un capitol special, după cum spune
autorul, la capitolul ”Și alții, precum au procedat francezii care au colaborat
cu naziștii”.
Dar, mai ales, pentru ca
generațiile noi să cunoască adevărul întreg!
Argumentele sunt aduse din critici
literari considerați autentici al căror spirit românesc este nealterat de idei
străine neamului, precum Titu Maiorescu, Nicolae Iorga sau Mihail Kogălniceanu.
Criticul pe care mulți l-am glorificat, Nicolae Manolescu, este desființat prin
simpla amintire a articolului „Realism-Realism socialist” articol publicat în
ziarul Contemporanul. La fel și criticul și istoricul literar Al. Ștefănescu,
în special pentru că, la fel ca Manolescu, nu a acordat credit și aprecieri
scriitorilor care au scris „în spirit democratic, fără constrângerea ideologică
a comuniștilor”: Vintilă Horia, Paul Goma, Herta Muler, Vintilă Corbu și alții.
„În acest sens, ACUZ pe toți scriitorii
care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile
comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului român!”
Soluția scriitorului Alexandru Florin
Țene pentru marii scriitori români pactizanți într-o măsură mai mare sau mai
mică cu „regimul comunist criminal” este simplă: să fi fost incluși în
Istoriile Literare dar sub nota simplă „COLABORATORI AI REGIMULUI COMUNIST”.
Căci astfel, spune domnia sa, generațiile care vor urma vor putea să analizeze
operele acestora prin oglinda societății pe care au servit-o: comunismul.
Ca o contrapondere la „valorile
realismului socialist”, autorul MANIFESTULUI ne propune sprijinirea de către
critici și istoricii literari a creatorilor autentici, în operele cărora
vibrează valorile pământului românesc, istoria neamului nostru, glasul
frumuseților din veacuri al românismului.
Da, este vorba de o întoarcere la
finețea care răzbate din fibra pământului nostru strămoșesc, singura creație
care ne poate reprezenta ca popor în mijlocul celorlalte nații.
Se are în vedere aici noul curent
literar propus și teoretizat chiar de domnul Alexandru Florin Țene,
proglobmodernul!
Este ceea ce transmit ultimele rânduri
ale MANIFESTULUI: „În concluzie, cei care au făcut rău neamului românesc în
timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de <nimeni
în drum> cum spunea țăranul celor care își pierdea vremea în birt”.
„Primește critica oricui, dar rezervă-ți
hotărârea” spunea cândva marele și nemuritorul Wiliam Shakespeare.
Sigur, acest material își are locul și
rolul lui în acest an al CENTENARULUI. Important ar fi să fie receptat de cine
trebuie, de cine ar responsabilitatea să trieze, să reanalizeze valorile
culturale românești.
Să nu uităm că „Lucrurile mărețe se
obțin încet. Dar nu obții nimic dacă stai pe loc.” — (Zig Ziglar
– Hilary Hinton )
Voichița
T Macovei
* Realismul
socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu – după
cel de-al doilea război mondial -au devenit
obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor
din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare prin care
definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte
singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Așa cum reiese din
statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze
o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea
ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în
mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” Astfel,
operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa
în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este
așa numitul „erou pozitiv”, care – prin comportamentul său –
trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății
comuniste. Prin aceasta, realismul socialist, departe de a fi într-adevăr „realist”,
prezintă viața într-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar
într-o utopie. Umorul, ironia, satira,
experimentările stilistice, stigmatizate ca „decandentism burghez” și
„formalism”, devin – cel puțin în mod oficial – imposibile, dar, oficios, se
multiplică. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_socialist )
