Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului! (O recenzie a vremurilor, dură, tranșantă, dar necesară, semnată de unicul Al. Florin Țene) (2)
 |
| Al. Florin Țene |
Mai târziu, după 1960,
au apărut romane care au mai „îndulcit“ realismul-socialist, dar slujind şi în
acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii
„deschderea“ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidenţă“
cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu,
Breban etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din
sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii
cultural-artistice, activişti culturali şi politruci) şi care erau verificaţi.
De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti
politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu
sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după
care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori
ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căpraru, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu,
Nicolae Dragoş, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.
Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.
În spiritul
realismului-socialist au apărut: „Calea Griviţei” (poem) de Cicerone
Teodorescu, „Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, „Steaguri“ de
M. Beniuc, „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, apărute în 1951, „În satul
lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan,
„Oţel şi pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfăşurarea” de
Marin Preda, cărţi apărute în 1952, „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de
Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din
uliţa noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu,
toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc „Mărul de lângă
drum” şi „Partidul m-a-nvăţat”, Cicerone Teodorescu „Făurari de frumuseţe”,
Mihu Dragomir „Războiul”, în 1955; Marin Preda „Moromeţii”, T. Arghezi
„1907”,Titus Popovici „Străinul“, Maria Banuş „Ţie-ţi vorbesc, America”,
Veronica Porumbacu „Generaţia mea”, în 1956 ; Tudor Arghezi „Cântare omului”,
N. Labiş „Primele iubiri”, în 1957; Eugen Barbu „Groapa”, A.E. Baconski
„Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei „Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu
„Ion Sîntu”, Ion Vitner „Firul Ariadnei”, în 1958: Miron Radu Paraschivescu
„Laude şi alte poeme”, Marin Preda „Îndrăzneala” şi D.R. Popescu „Fuga” iar în
1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în1960 sunt publicate cărţile
noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie
Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş
Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărţile: „Laudă lucrurilor”
de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranţe” de Augustin Buzura, „Fântâna soarelui”
de Eugen Frunză, în 1972, „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974
„Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor
absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă
când poporul roman era înfometat.
În perioada aceasta,
de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în
favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creaţa literară
contemporană” şi o serie de altele în „Gazeta Literară” şi „Contemporanul” unde
a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex
Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în
„Luceafărul”, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia
realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în
acest aşa zis curent literar impus de PCR.
*
În a doua parte a
secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă
ideologia marxist-leninistă, în celelalte ţări democratice, literatura, în
general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada
de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică
lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi:
„Clerambard” (1950), „Capul celorlalţi” (1952), Paul Eluard, poet francez,
scrie şi publică „Poezie neîntreruptă“ (1953), folosind un limbaj poetic simplu
şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul
William Empson în 1951 şi în 1961 „Structura cuvintelor complexe” şi volumul de
poezi „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG)
Hrmann Kasack publica „Oraşul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare”
(1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viaţă dezvăluită”
(Memorii).
De observat că în timp
ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau
jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul
vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.
Toate revistele din
Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri
Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont etc. aflându-se sub
controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu
numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de
dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori (trimise pe
adresa redacţiei de corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar
când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau
modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără
aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau
şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului
nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul
dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai
vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia
pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe…
N. Manolescu şi Alex
Ştefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare
vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora
românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a
comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta
Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea,
Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman
„Sclavii pământului” şi mulţi alţii.
Din cauza acestui
fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV
se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că
societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o
mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala
vină că România, în cei 29 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în
implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.
În acest sens ACUZ pe
toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi
editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului român.
Din 1989 se întrevede
noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă,
proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre
valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism
cu elemente ale prezentului.
*
Ştiu, am fost păţit în
regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de aceşti „corifei”
şi de acoliţii lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt şi voi fi
criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menţionat aici, şi de cozile
lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru şi pe nedrept în Istoria lui
Lovinescu. Azi e mai cunoscut şi mai actual autorul romanţelor, iar de autorul
Istoriei literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), puţin mai ştiu. Aşa
că dragi A mici vă avertiz cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi daţi sfaturi.
Ştiu să greşesc şi singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum
zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“
Vă întreb „corifei”,
veniţi din regimul trecut, dacă aţi slujit cu credinţă sistemul
comunist-criminal, acum de ce nu vă implicaţi cu aceeaşi ardoare la salvarea
democraţiei din ţara noastră pe care o invocaţi cu multă demagogie în
situaţiile festiviste organizate de USR şi de unele partide?
*
În condiţiile actuale
când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul
rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a
valorilor naţionale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim
ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin
moştenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală.
Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci şi
existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăşi
faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alţii-au
decis în repetate rânduri să renunţe la o anumită caracteristică a propriei
culturi şi să o înlocuiască cu ceva aparţinând unei alte culturi denotă că ceea
ce era împrumutat de la alţii funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un
singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare
celor romane.
Am dat acest
exemplu,pentru a înţelege mai bine rolul intelectualului român în a promova
idei, opere, descoperiri ştiinţifice, mai bune , mai superioare decât ale
intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menţine vie fiinţa naţională.
Un rol important în
acest sens îl are şcoala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De
expansiune şi promovare a culturii şi ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea
„cucerii” noi teritorii, fie ele şi de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel
Bătrân din Scrisoarea lll - eminesciană; Eu?îmi apăr sărăcia şi nevoile şi
neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu.Vom pierde şi ce avem.
Mă întrebaţi, printre
altele, ce fac intelectualii în timp ce mulţimea de credicioşi, călăuziţi de
sentimente religioase, criteriu care şterge graniţile pregătirii intelectuale,
merg în Casa Domnului sorbind din înţelepciunea lui Iisus. O parte din aceşti
intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucreză şi pun cu trudă
„cărămidă” peste „cărămidă” , construind edificiul culturii noastre, şi…din
când, în când se mai „înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în
lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulţumire îl
face pe creator să descopere floarea rugini,cum spuneam într-o poezie în
tinereţe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică
arderea interioară, din miezul căruia ţâşneşte OPERA sau IDEEA GENIALĂ.
Intelectualii din ţara
noastră, creatorii de frumos şi de cultură ,e necesar să înţeleagă că există un
proces dialectic în modificarea tradiţiilor ,a culturii noastre.De-alungul
anilor culturile renunţă la ceea ce nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva
împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi,
tiparul a fost adus din altă parte,internetul din America. Ceea ce vor adepţii
conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti,pare să fie cu totul altceva.
Ei dorească să păstreze culturile în stare pură,asemenea fluturilor dintr-un
insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele
se interferează cu tradiţiile şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una
pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meşterul Manole,cu
influenţă din sudul Dunării), cu cântecele bănăţene care au melosul
sârbesc,etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost
cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi şi ce anume din
ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor.Aşa a fost introdus
tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a
călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al
diaconului Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul
Macarie a tipărit primele cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea
cel Rău,Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab.
Astfel culturile din
Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor reciproc în
cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre. Intelectualul, astăzi
exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul
frumos cizelat şi câtă durere întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.
Tinerilor le-aş
recomanda să se ghideze după apoftegma lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde
prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug
necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul
fixat la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează
de pe margine, fără să se abată din drum . Este un proverb românesc: Ursul
merge, câini latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii.Mai trebuie să
cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o
dă detaşarea faţă de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei
care au colaborat cu regimul comunist ateu şi criminal este…
Măcar în anul
Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist
şi au susţinut propaganda comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae
Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele
însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite”. În concluzie: cei care au
făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine,
un fel de”nimeni în drum” cum spunea ţăranul celor care-şi pierdeau vremea în
birt.
(sfârșit)
După:
