Ionuţ Hens - Viața și activitatea papei Inocențiu al III-lea

1.      Viața și activitatea papei Inocențiu al III-lea

Ales în fruntea Bisericii la numai 38 de ani, Inocenţiu al III-lea (Lothario Conti di Segni) încarnează cel mai bine supremaţia incontestabilă a Papalităţii, aşa cum se conturase aceasta încă din epoca „Certei pentru Învestitură”. În acelaşi timp, guvernarea sa reprezintă expresia ultimei tentative a Bisericii de a da un conţinut precis conceptului de hegemonie universală în dubla sa ipostază, spirituală şi temporală. Viziunea teocratică inocentină este pusă în evidenţă de câteva momente semnificative. Cel dintîi ca importanţă, deşi ultimul în ordine cronologică, a fost convocarea celui de-al IV-lea conciliu ecumenic de la Lateran, din noiembrie 1215. Reunind peste 1500 de reprezentanţi ai comunităţilor religioase din întreaga Creştinătate latină, inclusiv din fostele teritorii de margine (Portugalia, Scoţia, Polonia) şi din Orient, conciliul a adoptat o serie de măsuri extrem de cuprinzătoare, care vizau toate formele de activitate, precum şi organizarea Bisericii în integralitatea ei.^[1]

 Hotărârile conciliului s-au referit deopotrivă la guvernarea instituţiei ecleziastice şi la formarea clerului; la competenţele episcopilor şi la teologia sfintelor taine; la morala creştină şi la ansamblul procedurilor administrative, precum şi la nenumărate alte aspecte, tot atât de importante pentru funcţionarea “societăţii credincioşilor”. Prin toate acestea, conclavul nu numai că a dat un impuls decisiv procesului de organizare centralizată a Bisericii şi de afirmare a supremaţiei sale, inaugurat în secolul precedent. În acelaşi timp, el oglindea şi efortul de unificare şi “raţionalizare” a normelor şi practicilor credinţei, simultan cu extinderea lor la ansamblul Creştinătăţii, ceea ce constituia o noutate absolută în raport cu perioadele precedente, arătând şi mai limpede vocaţia hegemonică a Pontificatului roman.

Această expansiune a fost cu atît mai lesne de întreprins, cu cât papalitatea a dispus, cu începere din primii ani ai celui de-al XIII-lea veac, de sprijinul noilor ordine monastice, al dominicanilor şi franciscanilor, organizate pe baza regulii apostolice (şi ea inedită în raport cu principiile monahismului tradiţional), care au fost utilizate ca instrumente nu numai de consolidare a autorităţii papale, ci şi de extindere a influenţei Bisericii, atât în interiorul Creştinătăţii, printre comunităţile la care mesajul evanghelic ajungea mai greu, cît şi în afara acesteia, printre popoarele necreştine, ca, bunăoară, mongolii, în legătură cu care papalitatea a nutrit o vreme iluzia unei posibilităţi de convertire. Activitatea celor două ordine nu constituie doar expresia dimensiunii evanghelice şi militante asumată de creştinismul secolelor XII-XIII. De fapt, această nouă dimensiune însăşi (ca, de altfel, şi amintitele forme de organizare monastică menite a o concretiza) era impusă de amploarea luată în epocă de fenomenul contestaţiei religioase, a cărui reprimare constituia, poate, imperativul cel mai urgent cu care s-a confruntat, în veacurile respective, papalitatea. Această acţiune reprezintă încă unul din momentele care au marcat pontificatul lui Inocenţiu  al III-lea, scoţându-i şi mai mult în relief vocaţia hegemonică. Principala ţintă a acestei represiuni a fost erezia cathară sau albigensă, implantată trainic, de la finele secolului al XI-lea, în regiunile mediteraneene ale Franţei de mai tîrziu, ca urmare, între altele, şi a protecţiei acordate de seniorii locali, îndeosebi de Raymond de Saint-Gilles, conte de Toulouse. ^[2]

Această neobişnuită conexiune, cu atît mai stranie, în aparenţă, cu cât prezenţa aici a catharilor nu determinase elita nobiliară din regiune să repudieze adevărata credinţă spune mult despre coloratura nu doar religioasă, ci şi politică, a ereziei, a cărei atracţie se cuvine explicată nu numai prin doctrina ei rigoristă, ci şi prin rezistenţa pe care particularismele locale o puteau opune, în această formă, presiunii centralizatoare exercitată de monarhia capeţiană şi Biserica romană. Pe de altă parte, faptul că albigensii au prins rădăcini atît de puternice în mediile urbane din sud nu este câtuşi de puţin întâmplător. Acest lucru denotă că zona maritimă mediteraneană redevenise, în acea epocă, intens circulată şi, prin urmare, deosebit de permeabilă diverselor influenţe exercitate pe filiera circuitelor comerciale. 

Totodată, punându-ne în situaţia de a constata uriaşa discrepanţă, din acea epocă, dintre regiunile sudice şi cele nordice ale regatului capeţian, acelaşi fapt confirmă opinia multor istorici contemporani, care, referindu-se la Franţa acestei perioade, au caracterizat-o ca fiind structurată în două entităţi absolut distincte. Împotriva albigensilor, Inocenţiu al III-lea a iniţiat, în 1213, o veritabilă cruciadă, ai cărei participanţi (nobili provenind din părţile nordice ale regatului, puşi sub conducerea lui Simon de Montfort), au fost cu atît mai tentaţi să se angajeze în această campanie, cu cât li se promiseseră beneficii funciare substanţiale în teritoriile pe care le-ar fi cucerit. Succesul cruciadei a fost neobişnuit de rapid. ^[3]

După cucerirea, rînd pe rînd, a principalelor oraşe din regiune (Béziers, Carcassonne şi Toulouse) şi zdrobirea la Muret (13 septembrie 12139) a oştilor lui Pedro al II-lea de Aragon, sosite în ajutorul celor atacaţi, armata lui Simon de Montfort şi, mai apoi, a regalităţii franceze a desăvârşit, pînă în anul 1244 (data  cuceririi ultimului bastion al rezistenţei cathare, fortăreaţa Montségur), ocuparea întregii regiuni.^[4] Drept recompensă şi în conformitate cu promisiunea iniţială, seniorii au primit din partea papei posesiunile învinşilor, dar – fapt semnificativ – ca feuduri pontificale, modalitate prin care Inocenţiu al III-lea îşi asigura un control direct, asupra tuturor teritoriilor smulse ereziei. Procedeul era, de bună seamă, neobişnuit pentru o instanţă care nu revendicase, până atunci, decât o întâietate morală (spirituală), nicidecum materială. În logica acţiunilor concepute de Inocenţiu al III-lea, el nu era, însă, deloc paradoxal. ^[5]

Aceeaşi practică fusese utilizată (şi urma să mai fie) de papalitate şi în raporturile acesteia cu diferite regate  europene, pe ai căror monarhi Inocenţiu al III-lea şi-i subordonase în calitate de vasali. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, cu regele Aragonului, menţionat mai sus, care a fost obligat să vină la Roma pentru a depune omagiu papei, în schimbul regatului, pe care şi-l păstra, dar ca feudatar al Sfîntului Părinte. Bula pontificală emisă cu acest prilej preciza că urmaşii săi erau ţinuţi, înainte de înscăunare, să solicite coroana seniorului apostolic. La fel Ioan Assan al II-lea a obţinut coroana regală şi protecţia Romei cu aceeaşi condiţie, un legat pontifical autorizîndu-l să bată şi monedă proprie (1204). Acelaşi procedeu a fost aplicat de Inocenţiu al III-lea şi în Sicilia (administrată, un timp, ca şi cum ar fi fost vorba de o posesiune pontificală) şi, de asemenea, în Serbia, unde Ştefan Nemanja, îngrijorat de tratativele dintre Bulgaria şi Sfântul Scaun, s-a apropiat de Inocenţiu al III-lea, cu promisiunea de a-şi plasa regatul sub jurisdicţia papalităţii, în schimbul coroanei de rege (primită în 1217). ^[6]

Prin acest sistem de relaţii, papalitatea a fost, la începutul secolului al XIII-lea, mai aproape ca oricând de a-şi extinde influenţa asupra întregii Creştinătăţi, inclusiv a celei ortodoxe, ca urmare a reculului temporar, dintre 1204 şi 1261, al hegemoniei bizantine în Răsărit. Tot în calitate de senior, Inocenţiu al III-lea l-a constrâns pe Ioan Fără Ţară săi presteze omagiu preferenţial de vasalitate (“hommage lige”), să-l recunoască suzeran şi să accepte a-şi considera regatul ca feud al Papei (1213). Acest act punea capăt unui îndelungat conflict, la a cărui origine s-a aflat tot dreptul de învestitură. Obiectul litigiului l-a reprezentat arhiepiscopatul de Canterbury – cel mai important sediu ecleziastic din Anglia – pentru care, atât Ioan, cât şi Papa aveau câte un candidat propriu. Refuzul regelui de a recunoaşte învestitura pontificală – după ce, în secolele anterioare, toţi predecesorii săi acceptaseră acest principiu şi se raliaseră decretelor gregoriene şi urbaniene – a avut, pentru Ioan, urmări deosebit de grave:  După opinia lui Marcel Pacaut, victoria de la Muret a fost o adevărată victorie “naţională”,  mult mai importantă de cît avea să fie aceea de la Bouvines, din luna iulie a anului următor (1214).  Ea a răsturnat complet situaţia în regiunile mediteraneene, antrenând unificarea lor definitivă cu teritoriile din nordul regatului.

Cât despre Aragon – care, în urma înfrângerii suferite a rămas doar cu senioria de Montepellier (dar nu pentru mult timp), el va fi, după această dată, definitiv respins dincolo de Pirinei, fiind obligat a-şi reconsidera proiectele numai în funcţie de situaţia din Peninsulă şi a-şi reorienta expansiunea spre bazinul mediteranean proxim (insulele Baleare şi Sicilia) în 1208 Inocenţiu a aruncat interdicţia asupra întregului regat, măsură urmată, trei ani mai târziu (în 1211), de un decret care îi elibera pe supuşi de obligaţia lor de fidelitate faţă de monarh. În acelaşi timp, Papa a depus toate străduinţele de a-l atrage pe Filip al II-lea August, regele Franţei, într-o cruciadă care trebuia să-l alunge pe Ioan de pe tron, ceea ce, pentru monarhul capeţian, a constituit o bună ocazie de a mai da o lovitură rivalului său Plantagenet cu care se afla de mai mulţi ani în conflict pentru ducatul Normandiei. În aceste circumstanţe, şi confruntat cu revolta baronilor, care îl obligaseră să le reconfirme, prin Magna Carta, vechile privilegii, Ioan a trebuit să se încline, obţinând în schimb anularea, în 1215, de către   Papă a actului prejudiciant, considerat de Inocenţiu al III-lea ca dăunător propriei suzeranităţi, prin însăşi faptul că diminua puterile vasalului său. ^[7]

În 1216, la moartea Papei, supremaţia deopotrivă spirituală şi temporală a pontificatului în Occidentul medieval era nu numai deplină, ci şi de necontestat. Ea se va menţine şi se va consolida şi în deceniile următoare, cînd Biserica se va impune definitiv asupra eternului ei rival, Imperiul. Pînă a nu intra în detaliile acestei ultime confruntări, se cuvine să ne oprim asupra temeiurilor doctrinare ale teoriei inocentine a supremaţiei pontificale, cu atît mai mult, cu cît acestea constituie un important pas mai departe în raport cu ideile gregoriene. Cea mai semnificativă noutate în interpretarea dată de Inocenţiu al III-lea prerogativelor papale şi, totodată, piesa cea mai importantă a doctrinei teocratice pe care el a desăvîrşit-o a fost asumarea dreptului de intervenţie în problemele temporale. Inovaţia era considerabilă, din moment ce nici unul dintre înaintaşii săi, nici chiar neîmpăcatul adversar al lui Henric al IV-lea nu se gândise să meargă atât de departe, încât să intre pe un tărâm prin tradiţie rezervat competenţei principilor laici.

 Argumentul invocat de Inocenţiu al III-lea pentru a legitima această intruziune a fost că, în anumite situaţii, impuse de cursul evenimentelor, Sfîntul Părinte avea dreptul de a interveni în problemele seculare, dacă implicaţiile acestora erau de natură spirituală. Or, cum nici una dintre evoluţiile temporalului nu se putea sustrage acestor incidenţe, mai ales atunci când era vorba de conflictele dintre monarhi (ca, bunăoară, cel dintre Filip al II-lea şi Ioan Fără Ţară sau războiul dintre Otto de Braunschweig şi Filip de Suabia, care îşi disputau coroana imperială), intervenţia pacificatoare a Papei nu cunoştea, practic, limite, putându-se exercita oricând şi oriunde. Ea era cu atât mai firească şi legitimă, cu cât numai Papa poseda deplina suveranitate în raport cu problemele acestei lumi. Spre deosebire de Împărat, care nu putea revendica decât un drept de administrare (“potestas” sau ”administratio”), Papa, în calitate de vicar nu numai al Sfântului Petru, ci al lui Hristos însuşi (vicarius Christi), era liber să acţioneze în toate domeniile (chiar dacă, principial, această libertate nu se putea exercita decât în împrejurări excepţionale). Acelaşi drept mai era întărit şi de faptul că demnitatea imperială ţinea, în fond, tot de papalitate, atât prin originea sa (“principaliter”) – întrucît Biserica, prin Leon al III-lea, îi asigurase “translaţia” de la romani la germani –, cît şi prin finalitate (“finaliter”), de vreme ce rostul ei ultim era de a servi cauza spirituală.^[8] În acest mod, Inocenţiu al III-lea răpea Împăratului orice justificare religioasă a puterii, desăvârşind, şi de jure, o subordonare care constituia deja, în planul faptic, o realitate ce data de mai multe decenii.

2.      Personalitatea papei Inocențiu al III-lea reflectată în paginile istoriei

În timpul domniei acestui mare papp, Scaunul Romei a ajuns la apogeul puterii sale. Secolul al treisprezecelea se distinge, în general, ca miezul zilei gloriei pontificale. Am văzut zorii înălţării papale, sau, mai curând, mijirea zorilor ei, în planurile îndrăzneţe ale lui Inocenţiu I şi Leon cel Mare, în secolul al cincilea. Grigore cel Mare, în secolul al şaptelea, şi Nicolae şi Ioan în cel dea-al nouălea, au făcut multe pentru a pune bazele marelui edificiu papal, iar Grigore al-VII-lea a înălţat suprastructura lui. Unicul obiectiv al ambiţiei preotului fără scrupule era acela de a reda Romei papale tot ceea ce pierduse Roma imperială, astfel încât Scaunul Sf. Petru să fie deasupra tuturor tronurilor. Dar îndrăzneţul papă a pierit în lupta disperată. Roma a fost cucerită, şi, după cum am văzut, Hildebrand a fost obligat să fugă şi a murit în exil, la Salerno.

Timp de mai bine de o sută de ani nu a venit nici un papă care să continue lucrarea pe care o începuse el, dar, la începutul secolului al treisprezecelea, geniul lui Grigore a fost depăşit de Inocenţiu. Planurile îndrăzneţe ale celui dinainte au fost adese la îndeplinire complet de cel din urmă. Fără-ndoială, a fost o conjunctură de împrejurări favorabile, iar puterile minţii sale erau potrivite pentru a-şi atinge obiectivul principal, el obţinând astfel ceea ce de veacuri dominase imaginaţia papilor: “supremaţia sacerdotală, monarhia regală şi stăpânire peste toţi regii pământului”. Preotul încoronat al Romei a ajuns să pună în mişcare cu o mână de maestru şi cu o perseverenţă neostenită întreaga maşinărie a papalităţii pentru a menţine şi consolida suveranitatea absolută a Scaunului de la Roma. Dar, odată ajuns la vârf, trebuie să ne oprim pentru o reflecţie. Să facem un efort pentru a vedea care este gândul lui Dumnezeu cu privire la marele sistem religios, nu numai mărturia istoriei.^[9]

3.      Scrisoarea trimisă de papa Inocențiu către Ioniță Asan Caloian (Decembrie, 1199)^[10]

Nobili viro Johannitio,

Respexit Dominus humilitatem tuam et devotionem quam erga Romanam Ecclesiam cognosceris hactenus habuisse, et te inter tumultus bellicos et guerrarum discrimina non solum potenter defendit, sed etiam mirabiliter et misericorditer dilatavit. Nos autem audito quod de nobili Urbis Romanae prosapia progenitores tui originem  traxerint, et tu ab eis et sanguinis generositatem contraxeris, et sincerae devotionis aflfectum quem ad apostolicam sedem geris quasi haereditario jure, jampridem te proposuimus litteris et nunciis visitare. Sed variis Ecclesiae sollicitudinibus detenti hactenus non potuimus nostrum propositum adimplere. Nunc vero inter alias sollicitudines nostras, hanc etiam assumendam duximus, immo consummandam potius jamdudum assumptam, ut per legatos et litteras nostras te in laudabili foveamus proposito et in devotione sedis apostolicae solidemus. Dilectum itaqae filium nostrum Dominicum archipresbyterum Graecorum de Brundusio ad te personaliter destinantes, monemus nobilitatem tuam et exhortamur in Domino, ac per apostolica tibi rescripta mandamus quatenus ipsum humiliter et devote recipiens, honorifice ac benigne pertractes et pereum plenius nobis tuam devotionem exponas. Cum enim plene nobis per ipsum de sinceritate tai propositi et devotionis affectu constiterit, ad te proposuimus maiores nuntios vel legatos potius destinare, qui tam te quam tuos in apostolicae sedis dilectione confirment; et te de benevolentia nostra efficiant certiorem. ^[11]

„Inocențiu episcopul etc.. Nobilul bărbat Ioaniţiu etc. Domnul a ţinut seama de smerenia şi credinţa pe care ştii că le-ai arătat până acum bisericii romane şi în tumultul și primejdiile războiului nu numai că te-a ocrotit foarte mult ci te-a şi dus la mărire în chip uimitor şi cu îndurare. Iar noi, auzind că strămoşii tăi şi-au tras originea din nobila stirpe a oraşului Roma, iar tu ai moştenire de la ei nobleţea sângelui şi simţământul curat de credinţă pe care îl ai faţă de scaunul apostolic, ca pe o lege moştenită, de multă vreme ţi-am propus prin scrisorile şi trimişii (noştri) să te vizităm [...]”^[12]

---

[1] Stănescu Gheorghe, Studii de istorie bisericească universală şi patristică, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998, p. 78

[2] Ibidem, p. 112

[3] Manolescu Radu, Istoria Evului Mediu. Vol. I – Feudalismul timpuriu, Editura Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1972, p. 241

[4] Ibidem, p. 272

[5] Stănescu Gheorghe, op. cit., p. 111

[6] Costăchel Valeria, Istorie universală, Bucureşti, 1972, p. 171

[7] Stănescu Gheorghe, op. cit., p. 89

[8] Ibidem, p. 75

[9] Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986,  p. 55

[10]  Patrologia Latina. Tomus CCXIV , Paris, 1890 (p. 825), preluată de pe site-ul : http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/11/14/papa-inocentiu-al-iii-lea-catre-ionita-asan-caloian-decembrie-1199/, accesat la data 20 decembrie 2013

[11] Ibidem, http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/11/14/papa-inocentiu-al-iii-lea-catre-ionita-asan-caloian-decembrie-1199/ ,accesat 20 decembrie 2013

[12] Traducere  Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin, Culegere de documente privind istoria românilor. Secolele IV-XVI. Partea I, Bucureşti, 2000

Alexandru Melian - M. Eminescu. Conştiinţa ursirii pecetluite.

Prof. univ. dr. Alexandru Melian

M. Eminescu. Conştiinţa ursirii pecetluite.

            Despre Eminescu s-au scris sute de biografii, memorii ori amintiri. Cele mai multe s-au dorit reconstituiri ale traseului existenţial, raportate la zestrea genetică, la lumea în care i-a fost dat să trăiască şi la făptuirile care i-au determinat identitatea şi statura. Unele s-au încropit din aspiraţia spre glorie a unor personaje modeste care nu puteau ieşi la lumină decât în umbra contemporanului lor, hărăzit eternităţii prin excepţionalitate. Câteva, cu pretenţii rafinate de exegeză « nonconformistă », au văzut lumina tiparului, - dincolo de puseurile ascunse ale invidiei piticiste, strivite de urieşenia Eminescului – în cadrul unor campanii demolatoare ale valorilor  româneşti, târnosite prin colbul aroganţelor elitiste şi, nu o dată , mercenare.

            Dincolo însă de datele documentare pe baza cărora s-a reconstituit viata scriitorului şi în raport cu care i s-a interpretat opera, există o dimensiune profund definitorie a trecerii lui prin această vale a plângerii şi a felului în care aceasta s-a metamorfozat în operă. Este vorba de conştiinţa pe care M. Eminescu a avut-o de foarte timpuriu că el nu este dintr-o plămadă comună şi că, - datorită acestui fapt – hărăzirea îi este pecetluită întru unicitate.

            Cea dintâi realitate care-i defineşte fiinţa este ivirea pe lume. Intr- postumă din 1872, “Odin şi Poetul”, întrebat de zeul Mării îngheţate a Nordului, de unde vine, Poetul, proiecţie de adâncime a eului eminescian, răspunde :

« Am răsărit din fundul Mării Negre,

 Ca un luceafăr am trecut prin lume,

In ceruri am privit şi pe pământ

 Si-am coborât la tine, mândre zeu,

 Si la consorţii tăi cei plini de glorii. »

Ne aflăm în faţa unei iviri supranaturale care aminteşte de întrupările Luceafărului. Deci, poetul nu s-a născut, el a răsărit. A răsărit precum răsar astrele. Dar nu pe întinsul nemărginit al cerului, ci din adâncul misterios al mării. Si nu al oricărei mări, ci al Mării Negre, acea entitate  de a cărei existenţă se leagă însăşi etnogeneza poporului român. Versurile 2 şi 3 încifrează nu doar profeţia capodoperei ce va vedea lumina tiparului peste mai bine de 10 ani, ci şi propria identitate emblematică a eului, în care s-au nuntit pământul, cerul şi apa, de atâtea ori transfigurate în capodoperele lui. Este conştiinţa unei consubstanţialităţi auto-definitorii pe care o descoperim şi în manuscrisul 2277:

« Precum umbra-i soră luminii, astfel

Al meu suflet e înfrăţit cu codrul

Si cu al marii cer, cu puterea sfântă a singurătăţii. »

Chiar şi eventualitatea naşterii este marcată de ursitoare prin hărăzirea unui destin excepţional.   Când este adus pe lume pruncul, care se va numi Miron (postuma « Miron şi frumoasa fără corp »), la rugămintea mamei ( « Lui să-i daţi ce din mulţime/N-a putut să aibă nime -/Si nespus şi fără rost-« /),  ursitoarea îi pecetluieşte destinul :

« Fie-i dat ca totdeauna

El să simtă-adânc într-însul 

Dorul după ce-i mai mare           

 ‘N astă lume trecătoare,

După ce-i desăvârşit. »

Este o ursire ale cărei consecinţe sunt mărturisite, nu doar prin intermediul unor eroi lirici, ci direct de Eminescu însuşi, aşa cum descoperim, de pildă, în postuma din 1876, « Icoană şi privaz » :  « Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte . »

            Dar poemul care ne dezvăluie cel mai pregnant această conştiinţă a unicităţii, a singularităţii este « Feciorul de împărat fără de stea » (botezat de unii editori « Povestea magului călător în stele »), rămas din păcate neterminant . In cele aproximativ 135 de strofe, aflate la întâia redactare, se configurează,  ca o nebuloasă,  povestea unui fecior de împărat ieşit din comun, purtat pe căile cunoaşterii magice, astfel încât să poată împlini testamentul rostuitor lăsat de părintele său. Ca mai toţi eroii săi lirici, - fie că se află în poezie, proză ori teatru - şi Feciorul de împărat fără stea este o proiecţie emblematică a eului eminescian.

            In orizonturile deschise de acest proiect titanian, tulburătoare în virtualitatea lor, conştiinţa unicităţii pecetluite capătă amplitudine şi adâncime.  După o cascadă de întrebări existenţiale şi într-o stare ambiguă de somn, de vis introspectiv,  feciorul de împărat îşi descoperă identitatea ieşită din comun. Spre deosebire de toţi muritorii de rând, el află că « în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte/Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea ». Si aceasta pentru că el face parte din acele rare fiinţe care se află, nu sub protecţia unui înger sau a unei stele, ci a divinităţii însăşi.

« Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată

 Si pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată. »

            Iar această paternitate nu este, atât una protectoare, cât  mai ales, una dăruitoare şi rostuitoare.

« Că-n lumea din afară tu nu ai moştenire

A pus în tine Domnul nemargini de gândire.(…)

Această nemărginire de gând ce-i pusă-n tine 

O lume e în lume şi o vecie ţine. »   

                                               

            Am putea spune că Eminescu percepe hărăzirea divină, chiar şi în sens sacrificial. El se simte trimis să făptuiască  întru iubire, frumos şi bine în lumea urii, a urâtului şi a răului. Se simte un exilat,   (« Exilat aici pe pământ de jale / Viaţa-mi pare-un ostrov, răsărind din valuri ; / Un pribeag mă văd dominând pustiul / Mijloc   al mării . »    (ms. 2277 ) dar un exilat, nu pentru a ispăşi, ci pentru a făptui. Chiar cu preţul sarificiului de sine, aşa cum scria în ziarul Timpul   din 12 aprilie  1881 : « a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas cea mai înaltă formă a existenţei umane ».) 

                                                                                                                                    

            Iar hărăzirea divină, ca mesager şi slujitor al poporului, el şi-o mărturiseşte într-un alt manuscris (2255) : « Vocea lui Dumnezeu este vocea poporului ; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înţeles glasului poporului, sunt eu (un geniu) vocea lui Dumnezeu ».  Dacă vom corobora cele de mai sus cu credinţa tăinuită în manuscris că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor cum soarbe soarele o lacrimă de rouă din marea de amar, vom avea coordonatele esenţiale ale conştiinţei poetului că ursirea lui a fost pecetluită întru unicitate dăruitoare. Din această conştiinţă i-a fost irigată întreaga viaţă şi întreaga operă . Pentru că el şi-a asumat  ursirea pecetluită a fiinţei geniale.

« O, genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi

Trecând atât de singuri prin secolii robiţi,

Sunteţi ca acei medici [miloşi] şi blânzi în viaţă

Ce parcă n-au alt bolnav decât pe cel de faţă.

Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui îi pare

Că numai pentru dânsul aţi fost în lumea mare.

In orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi,

Si totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi,

Căci lamura vieţii aţi strâns-o cu-ngrijire

Si dându-i acea haină de neîmbătrânire,

Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creşte,

In dreapta-vă oglindă de-a pururi se găseşte . » (Ca o făclie)

            

                                                          Alexandru  MELIAN   

          

Premiile anuale ale LSR - Cărţi 2013

UN MEMBRU AL FILIALEI GORJ ŞI UN REDACTOR AL REVISTEI „SĂMĂNĂTORUL” NOMINALIZAŢI LA

PREMIILE ANUALE

acordate de Liga Scriitorilor autorilor

cărţilor apărute în anul 2013

           

Aşa cum s-a procedat şi în anii trecuţi, Liga Scriitorilor Români acordă premii autorilor, indiferent din ce organizaţie profesională fac parte, pentru cărţile publicate în anul anterior. Subliniem faptul că volumele apărute aparţin Literaturii Române şi nu unei organizaţii oarecare (USR, LSR sau SSR ). De aceea Liga Scriitorilor Români, fiind o organizaţie profesională democratică, nu ţine cont de apartenenţa autorilor faţă de USR, LSR sau SSR şi nici de simpatiile politice ale autorilor.

                                                          

Secţiunea poezie

            “Pentru nesfârşitul elogiu “de Ion Mânzac

                                                           Secţiunea proză scurtă

            “ Unde se adapă fluturii“ de Voichiţa Pălăceam-Vereş

                                                           Secţiunea roman

            “Culduşii “ de Valeriu Ilica

                                                           Secţiunea critică literară

            “Între Thaila şi Minerva “ de Al.Florin Ţene

                                                           Secţiunea istorie literară

            “Carpe Diem “ de Ion Velica

                                                           Secţiunea monografie

            “Monografia oraşului Tismana “ de Nicolae N. Tomoniu

                                                           Secţiunea eseu

            “ Cuvinte pentru viitor“ de Monica Mureşan

                                                           Secţiunea spiritualitate

            Domnului Nuţu Roşca pentru ansamblul operei sale

                                                           Secţiunea poezii pentru copii

            “Inocenţă “ de Niculaie Apostol

                                                           Secţiunea proză pentru copii

            “Un future, o floare, o albină “ de Rucsandra Benea

                                                           Secţiunea Antologii

             Antologia de epigrame “Cvadriga cu pegAŞI”(Eugen Albu, Gheorghe Bâlici, Dan Căpruciu, Ion Diviza).

                                                           Secţiunea proză umoristică

            “ Fiecare cu golgota sa“ de Ion Constantinescu               

                                                           Secţiunea periodice

            Anuarul Asociaţiei Liga Scriitorilor aş Filialei Banat-Timişoara, realizat de prof. Doina Drăgan şi prep. Univ.Andreia - Elena Lampinen-Anucuţa.

                                                                                  Comisia de jurizare

Vizitaţi

 LSR-Filiala Gorj

Gh. Gorun - Însemnările unui nespecialist despre un scriitor

Prof. dr. Gheorghe Gorun

Însemnările unui nespecialist despre un scriitor

Note de cititor

I. Cât de frumos este să vorbeşti/să scrii despre domnul Ion C. Gociu! Şi cum ai putea să n-o faci când ai în faţa ochilor un bărbat atât de elegant şi în faţa ochilor minţii un Om atât de profund şi de educat.

Am făcut cunoştinţă cu domnia sa prin intermediul acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil. Era în 2010. Nu-mi amintesc luna şi ziua. S-a prezentat milităreşte, s-a scuzat de deranj şi m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni, la reşedinţa mea de vacanţă.

Rostind toponimul de mai sus domnul Ion Gociu s-a entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu şi mi-a „recitat” o minienciclopedie de onomastică şi toponimie: Spahii, Fometeştii, Lunguleştii, Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva, Măiag …

În final m-a invitat la lansarea/prezentarea primei sale cărţi, rugându-mă să şi spun ceva despre cele scrise între coperţile ei. Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto”. L-am văzut „în carne şi oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma convorbirii noastre telefonice.

II. Personalitatea, adâncimea sufletească, sensibilitatea umană şi artistică, profunzimea gândurilor şi a sentimentelor, erudiţia şi simplitatea, dragostea pentru locurile natale şi pentru tradiţii, dar şi incredibila deschidere spre universalitate şi ubicuitate (ce-l caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit cărţile autorului. De fapt la acelaşi rezultat ajunge şi distinsa doamnă Cornelia Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile, îmi dau seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul căreia nu am pătruns. A fost şi este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc şi misterios, în care dacă te uiţi ameţeşti, dar dacă vrei apă şi o scoţi, îţi oferă spre băut cea mai pură şi cea mai cristalină licoare”…

Coroborând superbele spuse ale soţiei domnului Ion Gociu cu excepţionalul succes al cărţilor sale desprindem două concluzii: a) dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar şi pentru doamna sa doar un bărbat frumos, un soţ responsabil şi protector şi un model de onestitate pentru copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de scris „ republica literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!

III. Fără tăgadă, activitatea scriitoricească a domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz. Domnia sa începe să scrie abia când îşi încheie activitatea profesională activă, iar prima carte o publică la 76 (şaptezeci şi şase) de ani. Ce ne spune acest fapt? În primul rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în contrast, parcă cu formaţia militară) şi un om extrem de responsabil care doreşte să lase posterităţii un crâmpei din experienţa sa de viaţă.

În al doilea rând constatăm că ne aflăm în faţa unui talent (nu numai de povestitor!) de a cărui producţie intelectuală ne bucurăm noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem cunoştinţă cu o memorie incredibilă şi cu o conştiinţă neafectată în nici un fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost contemporan. În sfârşit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi drept model pentru toate minţile înnobilate de credinţă şi de cultură care au ceva de spus despre sine, despre lumea şi despre vremurile, pe care au cunoscut-o şi pe care le-au trăit.

IV. Nu am nici pregătirea şi (din acest motiv) nici căderea să mă pronunţ asupra valorii literare a scrierilor lui Ion Gociu. Au făcut-o şi o vor mai face cei îndreptăţiţi prin calificarea lor. Eu pot susţine doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le îmbrăţişeze/accepte multă lume!): a) omul şi opera sa (operă în sensul de creaţie artistică, literară, filosofică, ştiinţifică etc…) nu se pot despărţi decât din considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în activitatea umană; toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub imperiul acestor „teze” se află scurtele mele consideraţii despre scrierile literare ale autorului mai sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi place viaţa lui, îmi plac faptele şi cărţile sale.

Din perspectiva formaţiei mele intelectuale aş încadra primul volum „Din Văianu la Toronto” în ceea ce specialiştii numesc literatură de frontieră.

 Fiind în primul rând un exerciţiu de memorie, un volum cu veritabile accente autobiografice, volumul de mai sus este o savuroasă şi impresionantă carte de memorialistică. I.C. Gociu îşi (re)memorează viaţa, oprindu-se asupra momentelor decisive ale acesteia între 10 mai 1934 şi 24 noiembrie 1996. la 10 mai (ce zi importantă!) se năştea la Văianu, în Ciuperceni, iar la 26 noiembrie 1996 călca pe partea nordică a „pământului făgăduinţei”. Începe prin a-şi descrie cu lux de amănunte şi cu umor fin venirea sa în această lume şi încheie cu descrierea exhaustivă a călătoriei transatlantice . Între aceste două repere (cel al naşterii în „Ţara frunzei de stejar” şi cel al călătoriei în „Ţara frunzei de arţar”) naraţiunea este pigmentată cu numeroase informaţii de etnografie, folclor, etnologie etc. Toate acestea reuşesc să prezinte într-o notă de mare veridicitate satul gorjenesc şi civilizaţia rurală. Un sat cu oameni simpli şi curaţi sufleteşte care se zbat din zori şi până în noapte să-şi asigure strictul necesar vieţuirii în toţi acei ani bezmetici, dominaţi de războaie, crize economice, frământări sociale şi politice, colectivizare şi stalinizare, teroare fizică şi psihică. O civilizaţie a cărei dominantă era credinţa creştină şi în care hoţia şi furtişagurile erau inexistente. (Nu ştim câtă lume îşi aminteşte că atunci casele  nu erau încuiate, iar pivniţele din vii ofereau, până la dezastrul colectivizării, un tâlv de vin trecătorului însetat!).

Cea mai consistentă scriere a lui Ion C. Gociu este romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare lucru. Primul gând te duce la viaţa unei femei. Şi atât. În realitate „Maia” este – în accepţiunea mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu instrumente specifice literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul, Stalinizarea şi Sovietizarea României, Colectivizarea, Teroarea şi Gulagul, Marele Cutremur din 1977…

Romanul surprinde cu mare acurateţe dramele trăite de întreaga societate românească în anii aceia urmărind destinul a trei personaje colective din trei etnii diferite: română, evreiască, rromă/ţigănească. Personajele individuale portretizate de autor şi în jurul cărora brodează naraţiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponenţii a milioane şi milioane de români, evrei, ţigani… asupra cărora tăvălugul istoriei s-a prăvălit fără milă.

Indubitabil, scrierea acestui roman i-a solicitat autorului o uriaşă muncă de documentare. Ne permitem, iarăşi, o părere ce poate naşte controverse: în scrierea romanului documentarea istorică a avut rolul principal, memoria autorului rolul secund, iar ficţiunea abia rolul terţiar. Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând istorie. O istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate pentru  mulţi dl. colonel scrie ca un istoric de totală bună credinţă. Nu găsim nici o ficţiune în prezentarea războiului, a deportărilor şi a lagărelor, poliţiei politice comuniste. Până şi iminentele slăbiciuni omeneşti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul, colaborarea Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care istoria trebuie să se ocupe.

Ţin cu tot dinadinsul să subliniez un fapt foarte important. Deşi formarea/educaţia instituţională urmată de autor ar fi trebuit să-l poziţioneze de partea negaţioniştilor Holocaustului şi Gulagului, distinsul nostru contemporan dovedeşte o impecabilă ţinută morală şi pune umărul la căutarea adevărului istoric. Şi încă ceva: I. C. Gociu prezintă etnia ţigănească din perspectiva unui desăvârşit creştin umanist. Şi în acest caz el se află în antiteză cu naţionaliştii şovini şi xenofobi care încearcă să ne ţină prizonierii unor vremuri damnate şi revolute.

Cele de mai sus ne conduc la o iminentă concluzie. Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranţa etnică, religioasă/confesională şi socială. Acesta este mesajul principal al romanului, mesaj care face din „Maia” o operă educativă excepţională.

Scriind toate acestea am găsit şi răspunsul la întrebarea: Cum să nu-l respecţi, să nu-l preţuieşti, să nu-l iubeşti pe venerabilul Colonel Ion C. Gociu?

                                               Prof. dr. Gheorghe Gorun

                                                     Târgu-Jiu, 6 ianuarie 2014