 |
| Helene Phlitsch |
Maia
sau
Romanul surprizelor
Ştiam că în ebraică „Maia” înseamnă „Primăvară”.
Aşa că, atunci
când am primit înştiinţarea de la Reţeaua literară, un site literar pe care îl
frecventez din când în când, despre o postare cu acest nume, am deschis linkul,
curioasă să citesc despre Maia, cu
speranţa că cel care s-a folosit de
acest nume îi ştie semnificaţia şi a creat un personaj pe măsura frumuseţii
Primăverii.
Surpriza a fost una de proporţii. Încă din
primele fraze am aflat că Maia este o
evreică de 16 ani. Textul publicat acolo, m-a captat însă imediat datorită
subiectului abordat, plasat la începutul verii anului 1941 în Iaşul răvăşit de
presiunile autorităţilor asupra populaţiei evreieşti. Şi pentru că scriitura în
sine m-a impresionat, am lăsat un mic comentariu. Nu îmi aminteam să fi citit
înainte ceva de autorul respectiv şi nu aveam nici cea mai mică idee cine este.
Domnul
Ion
C. Gociu, pentru că dânsul este autorul fragmentului pe care îl
citisem, a răspuns în scurt timp comentariului meu, atenţionându-mă că citisem
doar un fragment din romanul în două volume, Maia, apărut la Editura
Societatea Scriitorilor Militari, 2012.
Şi uite aşa,
am început un schimb de mesaje cu domnia sa, care m-a onorat şi mi-a trimis în
format electronic romanul Maia; cei
8000 de km care mă separau de România în acel moment făcând imposibilă o altă
posibilitate.
Acum,
când scriu aceste rânduri am în mâini cărţile respective, deşi încă mă desparte
de pământul natal 2000 de km, pot să simt mirosul hârtiei şi parcă toate emoţiile
şi trăirile personajelor din paginile lor îmi pătrund prin degete şi mă atrag
într-un vârtej prin vremurile tulburi din timpul celui de-al doilea Război Mondial
şi până mai recent în România anilor ’70.
Cine
ar putea crede că acest roman ce poartă numele unei fete, botezată de părinţi aşa
probabil tocmai pentru că au primit-o în viaţa lor ca pe o Primăvară, te poate
purta prin ani în care urgia pornită de minţi bolnave s-a abătut peste popoare şi
etnii încercând să le răpună? Nici măcar copertele celor două volume nu te
îndreaptă într-acolo. Poţi gândi doar că vei face cunoştinţă cu cea mai
frumoasă ţigancă dintr-o şatră de nomazi (vezi coperta primului volum) care în
timp ajunge o mare doamnă a cărei fiică
va fi o pianistă cu talent, aşa cum ne face să credem imaginea coperţii celui
de-al doilea volum.
Domnul
Ion C. Gociu se dovedeşte a fi un bun psiholog şi în ceea ce
priveşte cititorul, nu doar al personajelor care le-a creat în romanul domniei
sale; ştie să atragă prin nume şi imagine.
 |
| Vază cu flori pentru Maia De la Helene , Wiehl , Germany |
Romanul
Maia
este un joc al surprizelor care te ţin cu sufletul la gură până la ultimul
punct. Chiar ajuns la sfârşit, nu eşti sigur că scriitorul nu aşteaptă în colţul
camerei ca tu să închizi cartea şi să îţi ofere cel de-al treilea volum în care
acţiunea să se continue în alt timp şi spaţiu, asta pentru că, trecută prin
situaţii la care o fiinţă umană cu greu poate face faţă, Maia, personajul principal al romanului este o supravieţuitoare.
Primul
volum începe calm, într-o zi de sâmbătă când „Petrică al Mărgăretii lui
Mogoş coborî transpirat din maşina încărcată de călători până la refuz”.
Venea de la Bucureşti, unde muncea ca inginer la o fabrică importantă. Nu îşi
vizitase mama şi sora rămase în satul
natal de mai bine de cinci ani. Găsea mereu o scuză pentru întoarcerea în sat,
poate pentru că deşi reuşise profesional şi material să se ridice la un nivel
mai mult decât mulţumitor, chiar aşa, orfan de tată mort pe frontul din răsărit în anul 1941, nu
reuşise în viaţa de familie, soţia părăsindu-l pentru altcineva.
Revederea
locurilor natale şi a oamenilor din sat în drumul străbătut de la staţia de
autobuz până la casa părintească îi aduc în minte amintiri ale copilăriei, zile
de bucurii ca cele în care „s-a dat prima dată în Vârtej cu Floarea lui
Mitru”, dar şi de altele dureroase, „când toţi copiii şi dascălii l-au
primit ca pe un fiu de erou căzut la datorie pentru Patrie. Pentru jertfă, lui
taică-su i s-au adus laude ce l-au făcut pe copil să fie mândru că-i fiul lui.
Plânsese destul acasă în seara şi noaptea aceea, aşa că aici, în faţa
tuturor, a vrut să arate că ştie să fie bărbat şi nu i-a curs nicio lacrimă, în
timp ce toate fetele, colegele lui, plângeau cu lacrimile înnodate sub
bărbiţe.”
Unele
lucruri nu se schimbaseră de atunci şi cu surprindere a descoperit până şi şatra
de nomazi ce îşi avea locul ei de când lumea, şi-l respectau în fiecare an.
Maică-sa Mărgăreta, îi ieşi în întâmpinare
la poartă şi nu putu „să se bucure de plânsul care o podidi, udându-i
obrazul cu pielea întinsă şi arsă de soare.”
Personalitatea femeii de la ţară, obligată de
soartă să fie mamă şi tată copiilor ei, femeie şi bărbat în casă, este redată
cu deosebită măiestrie de autor, semn al cunoaşterii psihologiei oamenilor de
la sat, care nu îşi lasă lucrurile ce le au de făcut nici măcar dacă poarta
casei este deschisă de fiul umblat prin lumi timp îndelungat, nici măcar dacă
este duminică sau sărbătoare, că doar” Să coşi cămeşi, să ţeşi la război e
păcat, că faci lucruri pe care le porţi pe tine şi pot aduce nenoroc.”
După ce suntem purtaţi în lumea satului cu
noul şi vechiul care îl definesc într-un mod ce ne duce cu gândul la scriitura
clasicilor pentru care satul a fost de atâtea ori izvor de inspiraţie, într-un
moment în care parcă monotonia vrea să se instaleze pe pagină albă, autorul ne
transpune în Iaşul anului 1941 şi facem cunoştinţă cu Maia.
Fiică
de evrei, este urcată într-unul din trenurile morţii împreună cu părinţii săi
la numai 16 ani, fără să înţeleagă care este deosebirea dintre ea şi ceilalţi
colegi al Colegiului care l-a frecventat, dintre părinţii ei şi ceilalţi locuitori
ai oraşului. Asistă neputincioasă la moartea părinţilor şi probabil îşi aştepta
propriu sfârşit când soarta intervine şi o îndepărtează în condiţii
inexplicabile de trenul morţii, într-un moment în care acesta este oprit pentru
a abandona trupurile fără viaţă.
Aşa
începe Maia o nouă viaţă, într-o şatră de lăieţi care o adoptă, dându-i o nouă
identitate şi un nou nume. În vremurile tulburi care se aşternuseră însă peste
Pământ, noua identitate nu o scapă de ceea ce îi fusese hărăzit prin naştere. Începe
deportarea ţiganilor în Transnistria şi Maia - Mariţa se trezeşte pentru a doua
oară, alături de noua ei familie pe drumul spre moarte.
Scriitorul
Ion
C. Gociu aduce astfel în romanul său un moment zbuciumat din istoria
poporului nostru, un moment despre care se ştie destul de puţin şi se vorbeşte şi
mai puţin.
Dincolo
de Nistru, în lunca Bugului, punctul terminus al călătoriei şatrelor de ţigani,
Mariţa îl va cunoaşte pe Trifu din „şatra
lui Mihai” cu care se va căsători în ciuda faptului că este mult mai în
vârstă decât ea.
Trifu
nu este altul decât Trifon Mogoş, ţăranul român înrolat în armată şi dus pe
frontul de est pentru recuperarea pământului strămoşesc. Doar că, după ce este
depăşită graniţa pământului românesc, Trifon Mogoş nu este dispus să moară
pentru o cauză ce nu îi aparţine, aşa că în timpul unui atac îşi înscenează
moartea şi dezertează, conştient că va trebui să trăiască uitându-şi obârşia şi
stând departe de familia avută. Este primit de bulibaşa Mihai în şatră, care îl
ocroteşte în faţa autorităţilor ca pe unul de-al lor.
Alături de Trifon, Maia trece prin întâmplări
cumplite, care, îi călesc şi îi apropie, dezvăluindu-şi unul altuia adevăratele
identităţi şi jurându-şi credinţă până când moartea îi va despărţi.
Trifon ajunge să se identifice perfect cu ţiganii
din şatră, deosebindu-se însă prin inteligenţa şi înţelepciunea ţăranului
purtat la şcoli, ceea ce îl ajută să devină bulibaşa şatrei şi să îşi asume
astfel toate responsabilităţile care îi revin faţă de membrii ei. Dar dacă ţiganii
au noroc cu Trifon aducându-i pe mulţi dintre ei din nou pe meleag
românesc,Trifon are noroc cu şatra, reuşind să îşi asigure traiul îndestulat
pentru el şi familia lui şi chiar să se gândească la vechea lui familie, care
în toţi aceşti ani l-a plâns şi i-au purtat pomenile aşa cum se cade unui mort.
Acţiunea
este adusă din nou în anii ’70 când Petrică al Mărgăretii o cunoaşte pe Brânduşa,
o ţigancă tânără din şatra ce era aşezată la marginea satului, care intra des
în bătătura mamei sale aducându-i tot felul de daruri neobişnuite oferite de
tatăl ei, Trifon.
Petrică,
bărbat singur în căutarea perechii alături de care să îşi împartă agoniseala de
la oraş, este atras de tânăra pe care doar după hainele purtate o asemănai cu o
ţigancă.
Brânduşa,
studentă la Conservator îl surprinde prin atitudinea ei pe bărbatul sensibil şi
timid. Dar tocmai când îşi propusese să treacă peste timiditatea lui, intervine
surpriza şi află că aceasta îi este soră, că tatăl mort pe frontul din răsărit nu
este altul decât Trifon, acum Trifu, bulibaşa ţiganilor a căror şatră a
întâlnit-o în satul natal.
Se ajunge aşa, din poveste în poveste, spusă cu
talent deosebit, în spatele căruia se află şi o exigenţă documentară, la un
punct al romanului în care aştepţi ca fiul şi tatăl să se reîntâlnească şi să îşi
şteargă unul altuia lacrimile de fericire urmând promisiuni că vor încerca să
recupereze timpul pierdut.
Dar autorul, maestru al surprizelor şi al
înlăturării tuturor acţiunilor previzibile, te pune din nou în faţa unui alt
deznodământ.
Trifon moare fără să îşi poată întâlni fiul, dar cu uşurarea că a fost
iertat de Mărgăreta pentru viaţa de văduvă pe care i-a oferit-o şi de fiica sa,
lăsându-le în acelaşi timp averea creată cu grijă, răbdare şi înţelepciune
pentru a o lăsa moştenire celor doi copii.
După moartea lui Trifon, Mariţa, singura
cunoscătoare a secretelor spuse şi nespuse ale acestuia, eliberată de
jurămintele făcute într-o noapte geroasă de iarnă în bordeiul săpat în lunca
Bugului, decide să îşi dezvăluie
adevărata ei identitate: Maia Zimmerman.
De
altfel se pregătise de acest fapt cu ani în urmă, cu aprobarea tacită a lui
Trifon, conştient că doar urgia căzută peste capetele lor i-au adus umăr lângă
umăr.
În
încercările sale de a-şi recăpăta identitatea, Maia este racolată de un agent
al securităţii în schimbul ajutorului dat pentru eliberarea actelor. Acesta,
evreu şi el, se îndrăgosteşte, o ajută să îşi termine studiile şi în acelaşi
timp contribuie la cheltuielile de şcoală ale Brânduşei, al cărui tată natural
este.
Destăinuirea
Maiei îi aduce pe Petrică şi Brânduşa din nou faţă în faţă, ca doi străini ce
pot să îşi dea curs sentimentelor de dragoste care le umpluseră inimile încă
din primele clipe ale cunoaşterii lor şi se căsătoresc.
Brânduşa termină Conservatorul, şi la îndemnul
mamei sale, împreună cu Petrică îşi însuşesc
averea lăsată de tatăl lui pentru el şi soru-sa, ascunsă cu grijă într-o banală
căldăruşă de aramă şi un clopot. Părea că viaţa intră pe făgaşul normal. Ea,
alături de Petrică, Maia avocată la o firmă de textile din Iaşi împreună cu
securistul evreu, şi că în sfârşit, pentru ei soarele nu se va mai ascunde după
nori.
Cutremurul din 4 martie 1977 ce distruge
Bucureştiul îi prinde sub dărâmături pe cei doi tineri. Maia este pusă din nou
într-o situaţie cumplită, aceea de a autentifica după verighetă, moartea fiicei ei.
Comoara trecută cu eforturi peste cumplitele
zile din timpul războiului, scăpată cu dibăcie de ghearele comuniştilor se
pierde (sau poate nu) într-o cizmă veche a Brânduşei care va fi hărăzită de
Dumnezeu pentru nepoata lui Petrică, pe când va creşte.
Aşa
cum spuneam, Maia, este un roman în care surprizele se ţin la tot pasul, în
care autorul trece cu uşurinţă dintr-un timp în altul, dar de fiecare dată ne
surprinde prin cursivitatea scriiturii domniei sale. Alături de textul narativ
de factură clasică întâlnim pasaje jurnalistice, care nu fac altceva decât să
ne plaseze în timp şi spaţiu, să ne ducă alături de personajele sale simţind
spaima şi frigul, deznădejdea şi bucuria.
Maia,
în accepţiunea mea este un roman istoric care te îndeamnă la toleranţă etnică,
religioasă şi socială şi pentru că este scris într-o factură accesibilă
oricărui cititor, îl recomand cu căldură tuturor.
Personal, mulţumesc domnului Ion
C. Gociu pentru oportunitatea oferită de a citi un roman de calitate,
în care este surprinsă o temă căreia îi acord o atenţie aparte.
Helene Pflitsch, Wiehl, Germania, aprilie 2014
 |
| Doua tufe cu flori pentru Branduşa şi Petrică De la Helene , Wiehl , Germany |
Despre autoare
Cărți publicate: DEZRĂDĂCINARE sau UN NOU ÎNCEPUT, roman, editura Sympoesium, Iaşi, 2012.
SCRIPTA MANET- Antologie proză-ANAMAROL, București, 2013,
JURNALUL SEFEI MELE, roman, editura Singur, Targoviste, 2013 Volume în pregătire: Sri Lanka-Lacrima din ocean, jurnal de călătorie
Vizionaţi videoclipul:
Lansare carte, Helene Pflitsch, Editura SINGUR, 2013
Cărți publicate: DEZRĂDĂCINARE sau UN NOU ÎNCEPUT, roman, editura Sympoesium, Iaşi, 2012.
SCRIPTA MANET- Antologie proză-ANAMAROL, București, 2013,
JURNALUL SEFEI MELE, roman, editura Singur, Targoviste, 2013 Volume în pregătire: Sri Lanka-Lacrima din ocean, jurnal de călătorie
Vizionaţi videoclipul:
Lansare carte, Helene Pflitsch, Editura SINGUR, 2013
