Alexandru Melian - Un muşchetar al cuvântului

UN  MUSCHETAR AL CUVÂNTULUI

Motto : Marii actori  fac din scenarii aripi şi  din indicaţiile  regizorale busolă de zbor.

Radu Beligan

Unul dintre artiştii hărăziţi ne-uitării, care mi-a inspirat cugetarea propusă drept motto, este Radu Beligan, această figură emblematică a teatrului românesc,  intrată în legendă fără să mai aştepte posteritatea. Actor unic, - de fapt, toţi marii artişti sunt unici – el îşi particularizează unicitatea, nu doar în confruntarea dăruitoare cu semenii, ci şi în cea dăruită cu timpul. Când atâţia la vârsta lui îşi căinează bătrâneţile şi-şi ocărăsc memoria trădătoare, el înnobilează scena pe care se urcă şi însufleţeşte cu lumina magică a unei tinereţi ninse de ani pe cei ce se află în sala de spectacol.    Dar  nu creatorul de roluri memorabile vreau să omagiez în aceste rânduri, pe cel resimţit mai mereu, în actul interpretării, ca un fel de co-autor al autorilor, ci pe mânuitorul şi apărătorul rostirii pecetluite a scriitorului invitat pe scenă.

Recent, Radu Beligan a publicat un volum,intitulat « Intre acte ». Nu e o carte de ficţiune, nici una de memorii, aşa cum au scris nenumăraţi actori de pe toate meridianele. Ea este un mozaic compus aleatoriu din evocări, meditaţii şi confesiuni, din dezvăluiri aparent anecdotice şi frământări discret existenţiale,. Sunt gânduri şi opinii, adeseori răzleţe, dar mereu irigate de un crez . « Desprinse dintr-un blocnotes » de însemnări între acte – dar nu între actele unei piese de teatru, ci între actele unei vieţi mereu trăite în registru major  - ele « răspund nevoii de proprie cunoaştere, de dialog cu mine însumi şi de aducere aminte ». Deşi fără intenţie programatică şi fără încrâncenare de posesor instituţionalizat al adevărului, Radu Beligan, în aparenta dezordine a relatărilor, - ordonate doar de cele  şapte zile ale săptămânii -  îşi dezvăluie, în acelaşi timp, crezul artistic şi uman,  în lumina căruia  şi-a călăuzit  făptuirile de om al teatrului. Iar deviza lui integratoare cred că poate fi socotită ultima parte a frazei cu care se încheie pledoaria unei zile de vineri  împotriva imposturii, a spiritului de gaşcă mercantil şi măsluitor : « arta e un mod de a fi, nu de a avea ».

            Nu mă voi opri aici la toate coordonatele acestui crez, ordonat în jurul fidelităţii faţă de etica profesională, faţa de textul scriitorului şi faţa de public. Ceea ce aş dori acum este să-mi exprim admiraţia faţa de un actor care-şi depăşeşte condiţia de releu dramatic pentru a şi-o asuma şi pe aceea de emiţător de mesaje, irigate nu numai de substanţa eului, ci mai ales de cultura cu care aceasta a fost îmbogăţită.      Intr-un elogiu făcut lui Victor Ion Popa, el mărturiseşte că acesta l-a făcut să înţeleagă « că hrana necesară unui actor este cultura. Datorită lui am simţit că dacă nu ai discernământul necesar ca să apreciezi frumuseţile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, dacă nu eşti în stare să te emoţionezi şi să înţelegi, încetul cu încetul, misterele capodoperelor, mai bine nu te apuci de meseria asta ».

Dintr-o asemenea asumare s-a configurat personalitatea lui Radu Beligan şi s-au întemeiat mesajele sale. Iar cel mai preţios dintre acestea mi se pare elogiul Cuvântului şi respectul solidar faţa de cel care hărăzeşte Cuvântul întru creaţie dramatică. Fără a se situa în postura comodă şi « academistă » a maestrului care bemolizează îndrăzneala nonconformistă  sau ispitirea noului şi a spectacularului inovator, Radu Beligan, - mărturisindu-şi, fără rezerve,« ostilitatea faţă de farsorii şi excrocii intelectuali » - este convins că « nu orice derogare de la principii adunate în timp înseamnă neapărat progres », că « noutatea (este) un rezultat şi nu o premiză terorizată şi terorizantă », că« prin oricâte metamorfoze ar trece piesa şi spectacolul, ele nu se pot lipsi de cuvântul care încorporează, stăpâneşte şi lasă în urmă instantaneul ».

           Ca atâţia dintre intelectualii autentici, îngrijoraţi de elitismul găunos al demolatorilor de valori consacrate şi de tradiţii perene, de vânătorii de celebritate şi de originalitate, obţinute cu orice preţ, de snobismul complice întru altceva, acest om de teatru remarcabil nu ezită să înfrunte pe marii deţinători de acţiuni la bursa  mânuitorilor de opinie publică. Chiar dacă el ştie că « jocul intelectual e ameninţat cu măsluirea, că e tot mai puţin loc pentru cei care refuză să aparţină unui grup şi-şi iubesc condiţia de civili ».  Pentru Radu Beligan, experimentele teatrale, în care vanitatea şi teribilismul realizatorului trădează autorii şi le maculează mesajul, nu pot fi justificate şi nici acceptate în numele « libertăţii de creaţie ». O libertate care etalează arogant şi băşcălios dispreţul  faţă de tot ce e consacrat. In esenţă, pentru astfel de « inovatori », textul pe care-l transformă în scenariu, este un soi de bun comun, aproape anonim .  Omul  care s-a bucurat de binecuvântarea cărţilor  şi de anturajul select al făuritorilor de carte (vezi evocările privindu-i pe L.Rebreanu, T.Arghezi, E. Ionescu, V. Eftimiu, G. Bogza) ori al marilor oameni de teatru (vezi evocările lui T. Caragiu, G. Vraca, V.I.Popa, Sică Alexandrescu, Gr.Vasiliu Birlic ) nu putea să accepte  sau să rămână indiferent  la aventurile rătăcite ale purtătorilor de drapel fără stemă, de drapel al propriei vanităţi de a fi unici.

In "O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale

Cât de revelatorie este, în acest sens, una dintre mărturisirile lui care, dincolo de nota glumeaţă, nu este de loc hazlie : « Când mă gândesc că astăzi regizori şi actori masacrează cu dezinvoltură textele lui Caragiale şi nu sunt numai iertaţi, dar şi lăudaţi de criticii contemporani, mă apucă, vorba lui Topârceanu, o tristeţe iremediabilă ». Aşa după cum îl îngrijorează  « tendinţa tot mai activă de a reduce rolul textului la cel al unui scenariu, al unei scheme şi al unor subtitluri numai bune pentru comics-uri  (..) preconizând o dramaturgie fără dramaturgi ». Pentru Radu Beligan  « recitirea unor opere celebre de pe poziţiile contemporaneităţii presupune câteva condiţii. Mai întâi, evident, talentul exegetului. Apoi, alt loc comun, dar sunt nevoit să-l repet, considerarea scriitorului ca principalul autor al piesei şi, ca atare sacra interdicţie de a transforma un text într-un pretext. In al treilea rând, aderenţa organică a regizorului la cea a autorului ».

Or fi ele locuri comune aceste exigenţe,dar ispita de-a le ignora este uneori atât de seducătoare şi consecinţele atât de rătăcitoare, încât a le reaminti şi a pleda pentru ele rămâne o datorie profesională a oricărui om de teatru care respectă valorile, respectă spectatorii şi se respectă pe sine. Iar Radu Beligan face parte din această categorie aleasă de oameni de teatru. Oameni de cultură care, în plus,  se simt chemaţi de « a reaminti generaţiilor tinere adevărul uitat că teatrul înseamnă, desigur, altceva decât literatură, dar nu-i posibil fără literatură”. Si o fac pentru că ei cred în viitorul teatrului autentic . « Sunt încredinţat – spune acest muşchetar al Cuvântului - că noi, cei care credem în cuvânt, suntem mai aproape de viitor, decât cei care, speriaţi de uzura lui, îl condamnă violent şi îl renegă în folosul cabaretului ori, în cazul cel mai bun, al pantomimei »

Ceea ce-i conferă statură şi prestigiu lui Radu Beligan în această pledoarie este şi faptul că, dincolo de anvergura lui de actor excepţional, el ni se dezvăluie, prin volumul « Intre acte », un remarcabil mânuitor al limbii române. Relieful şi expresivitatea limbajului, proprietatea adecvată a termenilor, formularea concisă, adeseori aforistică, recursul la metaforă, jocul de cuvinte sunt calităţi ale unui scriitor veritabil. Mai ales că ele sunt  validate de episoadele anecdotice pline de umor, de relevanţa portretelor, de manevrarea dezinvoltă a dialogului, atunci când, rareori, recurge la el, de analizele dense  si colorate ale unor opere dramatice sau ale unor puneri în scenă. Pentru bucuria cititorului care va fi probabil incitat să ajungă chiar la paginile cărţii, reproduc câteva din formulările lui aforistice, unde expresia laconică  este nuntită cu relevanţa gândului transmis :

-          « Iată de ce cred că raporturile lui Liviu Rebreanu  cu teatrul depăşesc opera propriu-zisă a dramaturgului şi acţiunile animatorului, înscriindu-se în veniturile întregii creaţii, care încântă prin forţa cu care descântă aparenţele.

-          Chipul în care George Vraca foloseşte, dispune, solicită, împuterniceşte cuvântul rămâne o neîntrecută lecţie de artă. Vocabularul era în jocul lui Vraca un fel de organizator în dezordine sau în tumult, o forţă de neînlocuit în sala de arme a actorului.

-          …singura muniţie inexpugnabilă a omului, punctul lui fix în glorie sau în decădere, rămâne respectul de sine.

-          Aţi văzut vreodată un mare actor jucând un rege ? Pe lângă el, ai impresia că regii adevăraţi nu prea au talent.

-          In aceste zile, când am stat nedespărţiţi, trei propoziţii în gura lui Eugène Ionesco erau un silogism întors pe dos, o frază era un calambur, o conversaţie era un foc de artificii.

-          Nu cred că progresul e pedeapsa dureroasă a inteligenţei.

-          Se pare că prospectiva poate prevedea tot în afară de imprevizibil.

-          A sublinia caracterul prezent al trecutului şi, în sens invers,a propune inserţia viitorului în prezent, a reconsidera vechile valori şi a anticipa noile idealuri, nu înseamnă altceva decât a da expresie nevoii noastre de stăpânire a timpului.

-          … nimeni nu va câştiga vreodată un război cu Shakespeare, chiar dacă dreptatea e de partea lui.

-          Verbul e câteodată drumul cel mai scurt  între sală şi scenă şi, totdeauna,drumul cel mai temeinic şi cuprinzător.

-          Printre defectele mele majore : uşurinţa de a promite şi laşitatea de a mă ţine de cuvânt.

-          De câte ori deschid televizorul şi aud ştirile, mă gândesc la obiceiul medieval de a-i ştrangula pe toţi aducătorii de veşti proaste.

-          …scena reprezintă o permanentă ucenicie, iar forţa de generare a unei creaţii e strâns legată de forţa ei de regenerare.

-          Trăim într-o lume anapoda. Automobilul a devenit o necesitate şi mersul pe jos un lux.

-          …eu nu cred că în artă se poate conduce cu un cod penal.

-          Faţă de avalanşa de prostii noi cu care e invadat  teatrul, cred că şansa de a avea dreptate în viitor este ca, în anumite momente să ştii să te resemnezi a fi demodat.

-          Fericirea se strecoară uneori pe o uşă pe care ai lăsat-o deschisă fără să vrei. »

Două pagini ar merita transcrise în întregime, pentru frumuseţea, , subtilitatea şi mesajul lor. Sunt paginile prilejuite de o revistă americană, unde se sugera posibilitatea folosirii râsului ca medicament. Dincolo de humorul subiacent care învăluie totul, textul relevă pasiunea unui actor pentru ghiduşia cuvintelor, fineţea cu care e pipăit miezul înţelesurilor ascunse  în sintagme şi, încă o dată, credinţa în prinosul românesc  la tezaurul de înţelepciune a lumii. Rămâne ca cititorii să savureze ei înşişi farmecul textului.

Când de atâta amar de vreme suntem agresaţi de bâlbele agramate ale politicienilor şi ale « vedetelor » dezbrăcate din televiziuni, când limba şi cultura română sunt boite în cenuşiul mediocrităţii de către pretinşi rafinaţi ai gustului, făptuirile unor intelectuali ca Radu Beligan ne fortifică speranţa şi ne luminează întunecimile.

Sa ne trăieşti Tinere Maestre şi dincolo de vremuirea sorţii !

Alexandru  MELIAN