Faceți căutări pe acest blog

joi, 17 aprilie 2014

Florian Văideianu - Omul fără „ţară”



Omul fără „ţară”
Oale în Bâlciul Blagoveşteniei de la Tismana

Odată cu lăsarea întunericului, carul încărcat cu oale din lut aştepta în mijlocul bătăturii, pregătit să parcurgă drumul – destul de anevoios, din satul Găleşoaia, trecând Hodoreasca, Ciupercenii, Câlceştii, Godineştii, până la Tismana. Aici se ţinea bâlciul Blagoveşteniei, unde se adunau olarii şi cei care vindeau „sămânţâiurile”, în vederea plantării de primăvară a legumelor.

În grajd doi juncani, rumegând liniştiţi fânul de peste zi, presimţeau şi ei plecarea. Cu toate că mergeau agale, drumul fiind destul de lung şi anevoios. Aveau noroc cu potcoavele din fier, care le mai protejau bietele copite. Calea le era cunoscută, o parcurgeau în fiecare an de Buna Vestire.

Nea Mitru, tatăl se apropie încet de băiat, puse mâna sa mare pe umărul lui şi îl mişcă uşor:

― Hai Ionele, scoală că trebuie să plecăm, avem cale lungă şi drumul e plin de hârtoape şi mergem încet să nu se spargă vasele.

Satul răsuna de cântatul cocoşilor, un adevărat concert. În toate curţile câte un pintenat anunţa că trecuse miezul nopţii.

Trezit din somn, băiatul de 13 ani, încă mai avea în faţă visul care îi provocase mari broboane de sudoare pe frunte. Se făcea că prepararea lutului cerea un mare efort din partea omului: alegerea pământului din coasta dealului, curăţirea, dospirea, frământarea, uscarea, pentru care se foloseau unelte precum: troaca, mezdreaua, cuţitoaia, plotogul, cornul şi gaiţa. Argila se aducea în curte şi se lăsa la „dospit” câteva săptămâni, după care era mărunţită şi udată cu apă. Se tăia în „felii” subţiri cu cuţitoaia, pentru a se purifica şi se bătea cu maiul până se formau „turtele”. Acestea erau aduse în atelier, se udau cu apă şi se frământau cu tălpile goale şi cu mâinile. După ce se obţinea o pastă omogenă şi puţin unsuroasă, olarul (bietul om) o porţiona, după capacitatea vasului dorit, într-un „cap”, pentru oala mare, „îndoiala”, „întreiala”, „împătreala”, ulcele „de cinci” şi „de şase”. Lucrul viu al mâinilor sale, rostuiau materia, înnobilând-o prin efort şi suferinţă.

Ionel se ridică din patul de lemn, acoperit cu salteaua umplută cu paie, se frecă uşor la ochi şi se bucură de plecarea la bâlci pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul.

Dorea să vândă vasele din lut pe care singur le meşterise. Erau primii lui bani şi spera să îi obţină. Îşi va cumpăra încălţări noi de Paşti şi poate nişte cărţi… „Tata mai dă oale şi pe produse: grâu, porumb, fasole; treaba lui, eu numai pe bani.”

Mama Paraschiva le deschise porţile cele mari, iar cei doi – tată şi fiu, se porniră cu marfa la bâlci.

― Aveţi grijă, când ajungeţi la Godineşti, la râu să adăpaţi boii, să nu moară de sete! Cu felinarul în mână, mergând înaintea dobitoacelor, nea Mitru spera ca fiul său să îl moştenească în meseria de olar. Doar aşa gospodăria ţărănească poate prospera.

― Nu te las să te duci mai departe la nici o şcoală, nici la liceu, până nu înveţi meseria mea, în viaţă nu se ştie când ai avea nevoie de ea…

― Bine tată, cu şcoala mai vedem…

Au trecut anii ca fulgerul. Astăzi profesorul dr. Ion Mocioi îşi aminteşte cu nostalgie acele timpuri. „Mă simt ca un om fără ţară, satul meu Găleşoaia nu mai este, l-a strămutat mina, sunt un desţărat. Numai de cimitir şi biserică nu s-au atins.”



                                             Florian Văideianu

                                                        jurist
Scriitorii Florian Văideianu, Ion Gociu şi Ion Mocioi la Mânăstirea Tismana