Omul fără „ţară”
 |
| Oale în Bâlciul Blagoveşteniei de la Tismana |
Odată cu lăsarea întunericului, carul
încărcat cu oale din lut aştepta în mijlocul bătăturii, pregătit să parcurgă
drumul – destul de anevoios, din satul Găleşoaia, trecând Hodoreasca,
Ciupercenii, Câlceştii, Godineştii, până la Tismana. Aici se ţinea bâlciul
Blagoveşteniei, unde se adunau olarii şi cei care vindeau „sămânţâiurile”, în vederea plantării de primăvară a legumelor.
În grajd doi juncani, rumegând
liniştiţi fânul de peste zi, presimţeau şi ei plecarea. Cu toate că mergeau
agale, drumul fiind destul de lung şi anevoios. Aveau noroc cu potcoavele din
fier, care le mai protejau bietele copite. Calea le era cunoscută, o parcurgeau
în fiecare an de Buna Vestire.
Nea Mitru, tatăl se apropie încet de
băiat, puse mâna sa mare pe umărul lui şi îl mişcă uşor:
― Hai Ionele, scoală că trebuie să
plecăm, avem cale lungă şi drumul e plin de hârtoape şi mergem încet să nu se
spargă vasele.
Satul răsuna de cântatul cocoşilor, un
adevărat concert. În toate curţile câte un pintenat anunţa că trecuse miezul nopţii.
Trezit din somn, băiatul de 13 ani,
încă mai avea în faţă visul care îi provocase mari broboane de sudoare pe
frunte. Se făcea că prepararea lutului cerea un mare efort din partea omului:
alegerea pământului din coasta dealului, curăţirea, dospirea, frământarea,
uscarea, pentru care se foloseau unelte precum: troaca, mezdreaua, cuţitoaia,
plotogul, cornul şi gaiţa. Argila se aducea în curte şi se lăsa la „dospit” câteva săptămâni, după care era
mărunţită şi udată cu apă. Se tăia în „felii”
subţiri cu cuţitoaia, pentru a se purifica şi se bătea cu maiul până se formau
„turtele”. Acestea erau aduse în
atelier, se udau cu apă şi se frământau cu tălpile goale şi cu mâinile. După ce
se obţinea o pastă omogenă şi puţin unsuroasă, olarul (bietul om) o porţiona,
după capacitatea vasului dorit, într-un „cap”,
pentru oala mare, „îndoiala”,
„întreiala”, „împătreala”, ulcele „de
cinci” şi „de şase”. Lucrul viu
al mâinilor sale, rostuiau materia, înnobilând-o prin efort şi suferinţă.
Ionel se ridică din patul de lemn,
acoperit cu salteaua umplută cu paie, se frecă uşor la ochi şi se bucură de
plecarea la bâlci pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul.
Dorea să vândă vasele din lut pe care
singur le meşterise. Erau primii lui bani şi spera să îi obţină. Îşi va cumpăra
încălţări noi de Paşti şi poate nişte cărţi… „Tata mai dă oale şi pe produse: grâu, porumb, fasole; treaba lui, eu
numai pe bani.”
Mama Paraschiva le deschise porţile
cele mari, iar cei doi – tată şi fiu, se porniră cu marfa la bâlci.
― Aveţi grijă, când ajungeţi la
Godineşti, la râu să adăpaţi boii, să nu moară de sete! Cu felinarul în mână, mergând
înaintea dobitoacelor, nea Mitru spera ca fiul său să îl moştenească în meseria
de olar. Doar aşa gospodăria ţărănească poate prospera.
― Nu te las să te duci mai departe la
nici o şcoală, nici la liceu, până nu înveţi meseria mea, în viaţă nu se ştie
când ai avea nevoie de ea…
― Bine tată, cu şcoala mai vedem…
Au trecut anii ca fulgerul. Astăzi
profesorul dr. Ion Mocioi îşi aminteşte cu nostalgie acele timpuri. „Mă simt ca un om fără ţară, satul meu Găleşoaia
nu mai este, l-a strămutat mina, sunt un desţărat. Numai de cimitir şi biserică
nu s-au atins.”
Florian Văideianu
jurist
 |
| Scriitorii Florian Văideianu, Ion Gociu şi Ion Mocioi la Mânăstirea Tismana |
