 |
| Slviu Aurelian Jimborean |
Îngrijirea vieții umane - principiu fundamental în bioetică
Cercetătorii în biologie se rezumă la a prezenta diversele
caracteristici ale ființelor vii, la faptul că acestea există, se reproduc și mor, dar nu pot răspunde la
întrebările ridicate de semnificațiile și resursele ultime ale vieții. Și istoria se ocupă de ființele vii, e drept cele mai
reprezentative, dar e greu să-i pretindem să ajungă la resursele ultime ale vieții. La fel și filosofia încearcă să aducă în
discuție principii
generale privitoare la viață, dar nu poate surprinde această realitate în profunzimea
ei. Noțiunea de viață, în afară de problemele de ordin
ontologic-fundamentale ca cele amintite se pretează la altele în care viața e studiată în contextul problematicii
omului, a existenței sale, a istoriei sale. Viața este atât de complexă încât cel mai adesea rămânem
în raza de acțiune a aproximării. "În momentul în care ai găsit o definiție pentru viață, ea s-a schimbat deja". În fața acestei dinamicități a vieții, definiția se găsește neputincioasă și cercetătorul se vede constrâns să
apeleze la căi descriptive. Tocmai pentru că nu se poate spune totul despre viață, ea rămâne un mister nu doar de
explorat, ci mai ales de contemplat. Contemplarea sa nu este însă una statica,
ci o continuă luare la cunoștință a necesității surprinderii ei în dimensiunea sa fundamentală și prin aceasta de a o proteja, a o
îngriji și a o promova,
căci "e preferabil să trăiești, decât să nu trăiești". Aspectul său fundamental,
faptul că este în posesia tuturor și dificultatea de a vorbi despre ea se traduc prin
marea posibilitate de a povesti viața, mai degrabă decât de a o descrie. A filosofa
asupra vieții este o
abordare, dar a o povesti este o mare posibilitate, aceea de a transforma
limita limbajului în forța evocativă și clarificatoare a unor intuiții, pe cale de a fi elaborate. Este aceasta marea aventura
a romancierilor care au încercat să filosofeze despre viață în baza a ceea ce cu toții am intuit, dar n-am reușit să
verbalizăm complet. Valoarea vieții, întrucât este valoare, depășește capacitățile expresive ale omului și se pretează la o reinterpretare
tot mai aprofundată, dar niciodată exhaustivă în realitatea sa. A povesti viața înseamnă a primi cu bucurie un dar
de la Dumnezeu, iar a primi si a dărui mai departe înseamnă a trăi. Nu se poate înțelege viața decât trăind-o.
Contextul cultural actual
Viața în contextul cultural actual e puternic caracterizată de un
individualism exasperant și de o lipsă a percepției acesteia ca "dar dinainte dăruit" și a unui plan inițial de valori. Din punct de vedere
istorico-social, secolul abia încheiat a trăit diverse revoluții de natură economică, socială,
culturală și politică ce
au acutizat criza credințelor și a
fundamentelor, pe care societatea tradițională era întemeiată și care au avut ca numitor comun
pierderea unui mod de a trăi viața comunitar și solidar. Însăși instituția familială este amenințată de factori multipli: divorțuri, nașteri în afara căsătoriei, nuclee
familiale cu un singur părinte, factori ce conduc la mutații notabile privind modelele publice
care reglementau conduita sexuală, raportul de cuplu și procreația. Aceasta a dus la diminuarea conștiinței responsabilității fiecăruia de a avea grijă de viața celuilalt. Aceste mutații au fost însoțite de scenariul teribil și fascinant al marelui progres al științei medicale. Azi legăm termenul
"genetică" de cuvântul "inginerie", fără să ne gândim la
alchimii de nerealizat, ci la realități cotidiene. Dezvoltarea geneticii și a tehnicii au adus îmbunătățiri în agricultura și zootehnie, au lărgit orizonturile
farmacologiei, dar mai ales au deschis o amplă și complexă (și uneori dramatică) dezbatere
privind limitele și liceitatea unei serii de intervenții facilitate tocmai de către știință. Azi se vorbește de biotehnologii,
de biodrept și de bioetică.
Tocmai bioetica devine terenul marilor confruntări privind intervențiile asupra vieții.
Din punct de vedere
filosofico-practic.
Vremurile actuale sunt caracterizate de necesitatea unor continue interpretari
ale realității, pentru
faptul că este complexă și greu de gestionat de o rațiune omni-comprensivă. Această complexitate duce la
evidența unei
fragmentarități, reflex al unei atitudini anti-metafizice, în care nihilismul își are rol preponderent. Aceasta gândire
a dus la lichidarea "problemei" Dumnezeu și la o evidentă slăbire sau
relativizare a moralei. Scepticismul conduce semnificativ la subiectivismul
valorilor morale și la tensiuni între libertățile individuale. Terenul percepției varietății de valori este desigur viața umană în integralitatea sa, de la primele
stadii ale zigotului, până la ultimele clipe ale bolnavului teminal. Astăzi se
trăiește și se percepe în mod individualist
autonomia și în mod
relativist calitatea vieții, toleranța și pluralismul.
Individul alege pe cont propriu ceea ce consideră că îi este bine privind modul
de a trăi și de a muri. [1]
Este
greu să faci o identificare a vieții în ceea ce este ea însăși, poate ar fi mai potrivită o
receptare în coordonata ei veșnică[2].
Tema
sfințeniei vieții este omniprezentă în Sfânta
Scriptură, a vorbi despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană.
,,Chipul lui Dumnezeu în om“ este
identificat de mulți din teologii greci ortodocși contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis,
Nellas) cu ,,personalitatea“ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe
care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alții, exersată în libertate și iubire. Noi suntem cu adevărat ,,persoane“,
deci, doar atâta timp cât personalitatea esențială a lui Dumnezeu, caracterizată
printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dacă suntem,
într-adevăr, obligați, așa cum afirmă
Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existențială a libertății noastre“, aceasta se întâmplă întrucât
căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de a alege[3].
Ortodoxia
afirmă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea,
viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită,
conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a
lui Dumnezeu, Care ne-a adus „de la
nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne
a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a
lui Hristos Cel Înviat, „la
moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18). În limbajul Părinţilor răsăriteni, acest
destin transcedental sau telos al existenţei umane e exprimat ca theosis
sau „îndumnezeire”.
În gândirea patristică, Dumnezeu în adâncimea fiinţei Sale rămâne de nepătruns,
dincolo de ceea ce putem cunoaşte sau experia. Un abis de netrecut desparte
creatura de Creator, natura umană de natura divină. Cu toate acestea,
învăţătura ortodoxă despre theosis afirmă că vocaţia noastră primă este de a
participa la viaţa divină însăşi, de a „urca spre casa Dumnezeului nostru”, unde ne vom bucura de comuniunea veşnică cu cele trei Persoane
ale Sfintei Treimi.
Creaţi
de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem
chemaţi să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care
reflectă în eternitate sfinţenia Sa radiantă. Totuşi, ca şi sfinţii care au
fost înaintea noastră miile de martiri, „mărturisitori” şi
alţi oameni sfinţi care „au
luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori – noi putem ajunge
la sfinţenia divină prin exerciţiul bunei chiverniseli, oferindu- ne „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată
viaţa noastră lui Hristos”. Mustrând pe membrii Bisericii din
Corint, care erau tentaţi să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului),
Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau
nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe
care-L aveţi de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteţi ai voştri; căci aţi fost cumpăraţi
cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6,
19 20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanţilor, această
chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulţirea roadelor: să dăm
lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.
Creaţi
după chipul divin şi chemaţi la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea
sfinţeniei, după cum Tatăl nostru ceresc este „sfânt”, creştinii
ortodocşi cred că un aspect major al vieţii şi vocaţiei lor este lupta continuă
împotriva puterilor demonice ale păcatului şi morţii. Purtând zilnic crucea lui
Hristos, ei se îmbarcă pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocăinţă
continuă, de la moarte la viaţă, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea cu
Dumnezeu. Aceasta este vocaţia primită de ei de la Dumnezeu, singura care le
oferă un ultim sens şi o valoare personală. Această vocaţie este cea care
conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa. Ea singură oferă vieţii
umane valoare eternă, de la concepere, la moartea fizică şi până la existenţa
înviată din Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflecţie asupra
problemelor morale care influenţează viaţa umană presupune o perspectivă antropologică,
fidelă Tradiţiei Bisericii, care recunoaşte şi respectă această
sfinţenie.
A
vorbi despre sfinţenia sau sacralitatea vieţii umane înseamnă a vorbi despre
persoană. Este o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor
trei Persoane treimice. Acesta este un concept înţeles greşit în America de
azi, unde „persoana” este în întregime confundată cu „individul”.
Caracteristicile individuale ne disting unii de alţii, în timp ce calitatea de
persoană ne uneşte în legătura comuniunii cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Ne putem
revendica ca persoane doar atâta vreme cât întrupăm şi comunicăm celorlalţi
frumuseţea, adevărul şi iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh – într-o veşnică tri comuniune (tri unitate). Dumnezeul Treimic
este deci modelul, dar şi izvorul şi finalitatea a tot ceea ce este cu adevărat
personal în experienţa umană. Faptul că suntem fiinţe personale
înseamnă că purtăm chipul divin; de fapt, chipul este cel care determină
calitatea noastră de persoană. Totuşi, noi ne împlinim ca persoane şi
actualizăm deci înlăuntrul nostru autentica sfinţenie prin pocăinţa continuă şi
prin lupta ascetică ce duce la ridicarea persoanei spre asemănarea
divină. „Sacralitatea” vieţii, cu alte cuvinte, este
intrinsecă naturii noastre; totuşi, ea este „actualizată”, concretizată
în existenţa de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentică
„sfinţenie” a vieţii. De aceea, dobândirea sfinţeniei presupune
participarea noastră activă, „sinergia” sau cooperarea cu
harul divin, ceea ce implică „dezbrăcarea de vechiul Adam” şi „îmbrăcarea cu cel nou”. Sfântul
Pavel exprimă dinamismul acestei permanente transformări lăuntrice în următorii
termeni: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea
voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele
amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în
omul cel nou, cel după Dumnezeu (ton kata theon ), zidit întru dreptate şi în
sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22 24)[4].
Ca
și
mântuirea, sfințenia este un proces ce are la bază
sinergia sau cooperarea divino-umană. Și în acest caz, inițiativa Îi aparține în întregime lui Dumnezeu. Duhul
este cel care transmite adevărul, aduce daruri și umple inimile noastre cu dragostea
Tatălui, toate în lăuntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care stârnește credința, dăruiește harul și inspiră virtuțile care iau forma ,,faptelor
iubirii“. Totuși, fără receptivitatea noastră activă, lucrarea Sa ar fi inutilă. Inițiativa divină trebuie să întâlnească
răspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfințeniei să-și împlinească scopul său[5].
„Sacralitatea” şi „sfinţenia” sunt
adesea folosite ca sinonime, atunci când este vorba de originea şi scopul divin
al existenţei umane. În lumina a ceea ce am subliniat înainte, ar fi preferabil
să vorbim despre viaţa noastră ca fiind „sacră”, în virtutea
naturii sale create, care întrupează şi dă expresie „chipului” divin.
Viaţa fiecărei persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de
Dumnezeu în scopul participării la propria-i sfinţenie, şi are capacitatea de a
reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în adâncimile ei. (Oricât de mult ar
fi această capacitate diminuată de păcat şi de respingerea voită a lui
Dumnezeu, antropologia ortodoxă afirmă că chipul divin poate fi alterat, dar
niciodată distrus; nu există „cădere” totală, oricât de
decăzut moral ar fi un individ). „Sfinţenia”, pe de altă parte, s-ar
referi la calităţile personale sau ipostatice pe care cineva le dobândeşte prin
lupta ascetică împotriva ispitei şi a păcatului, ca şi prin atingerea
virtuţilor. Sacralitatea trebuie deci privită ca o funcţie a „naturii”,
iar sfinţenia ca o funcţie a „persoanei”.
Existenţa
creştină are un caracter paradoxal: deşi lupta noastră personală, „războiul
spiritual” pe care-l ducem este indispensabil şi de neocolit în viaţa
credinţei, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia
insistă asupra necesităţii unei „sinergii” între Dumnezeu şi
fiinţele umane create, în lucrarea sfinţeniei. Totuşi, sfinţenia rămâne un dar,
cu totul nemeritat şi cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. În
timp ce căutarea sfinţeniei cere un sens profund al responsabilităţii din
partea noastră, rodul acestei căutări este dat de Dumnezeu. Aşa cum „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în
mine” (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizează
sfinţenia, ci mai degrabă „Duhul
sfinţeniei” (Rom. 1, 4) care sălăşluieşte în mine şi lucrează
singur la mântuirea mea.
Înzestrată
cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte,
deci, ultimul sens, adânca ei semnificaţie „spirituală”, în
căutarea „sfinţeniei”. Această distincţie între sacralitate şi
sfinţenie este folositoare şi e conformă antropologiei ortodoxe. Cu toate
acestea, discursul etic modern tinde să confunde termenii. Acest lucru este
evident mai ales în discuţiile aride între cei care reprezintă fie
perspectiva „sfinţeniei vieţii”, fie pe cea a „calităţii
vieţii” în abordarea problemelor morale.
Există
în ultimii ani tendinţa de a opune aceste două perspective, punând „sfinţenia”
şi „calitatea” într-o tensiune fără soluţie. Susţinătorii principiului
„sfinţenia vieţii”, potrivit unei caricaturi populare, vor dori să conserve
existenţa biologică cu orice preţ, fără a ţine seama de gradul de suferinţă
îndurată de persoana în cauză. Susţinătorii „calităţii vieţii”,
potrivit aceleiaşi caricaturi, încearcă mai presus de toate să evite durerea
epuizantă şi suferinţa. De aceea, ei sprijină proceduri ca „avortul la
cerere” şi „sinuciderea asistată”, pentru a asigura
controlul asupra calităţii vieţii unei femei însărcinate sau a unui muribund.
În realitate, prima poziţie reprezintă un punct de vedere filosofic, cunoscut
sub numele de „vitalism”. Este o formă de bio idolatrie, care prin
însăşi natura ei violentează „sfinţenia” vieţii, de vreme ce
viaţa dăruită de Dumnezeu se împlineşte dincolo de limitele existenţei
biologice. De cealaltă parte, în măsura în care poziţia radicală a „calităţii
vieţii” pune evitarea durerii mentale şi fizice deasupra oricărei alte
valori, ea dezbracă viaţa umană de valoarea, scopul şi vocaţia sădite de
Dumnezeu în firea ei. „Sfinţenia” şi „calitatea” vieţii
nu trebuie privite în opoziţie, ele trebuie luate ca şi complementare.
Experienţa creştină ştie că durerea şi suferinţa au potenţial izbăvitor. Dacă
anumite niveluri ale suferinţei fizice sau psihice pot apărea ca „dezumanizante”,
chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în mâinile lui Dumnezeu şi
pot experia grija Lui plină de dragoste şi mila Sa. Cu siguranţă, aceste daruri
ale iubirii şi milei divine asigură adevărata calitate a vieţii umane în orice
codiţii sau circumstanţe. În acelaşi mod, darul liber al sfinţeniei divine
inundă viaţa umană cu autentica sfinţenie. Dacă sfinţenia şi calitatea vieţii
umane sunt privite ca derivând din graţia divină (harul divin), atunci opoziţia
operată în această controversă este falsă. Adevărata „calitate” a existenţei
personale este oferită de lucrarea „sfinţeniei”; iar autentica „sfinţenie” derivă
numai dintr-o „calitate” deosebită a vieţii, conferită de mila
iubitoare a veşnic milostivului Dumnezeu.
Această complementaritate între calitatea
vieţii şi sfinţenia ei este posibilă deoarece viaţa umană în însăşi natura ei
este „sacră”. Originea, scopul şi finalitatea ei sunt date şi
determinate de Dumnezeu. Încă o dată, „sacralitatea” şi „sfinţenia” trebuie
diferenţiate: prima se referă la bunătatea esenţială şi valoarea infinită a
vieţii umane create după chipul divin, iar ultima are în vedere lupta anevoioasă,
dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu[6].
Morala
absolută oferită de Sfânta Tradiție poate şi trebuie tradusă şi aplicată potrivit la
fiecare situație dată. Pe lângă elementele Tradiției sunt şi alte resurse care se oferă în viața creştină şi care ajută la luarea deciziilor
dificile, atât pentru noi, cât şi pentru cei aflați în grija noastră. Facem judecăți etice şi acționăm ca atare în aproape fiecare
clipă a vieții.
Atunci când se naşte un conflict
între ceea ce vreau şi ceea ce ştiu că e conform voinței lui Dumnezeu, conştiința mea „anterioară” intră în joc. Opțiunea mea va fi determinată de modul
în care sistemul meu axiologic a fost modelat de învățătura Bisericii (şi de soluțiile comportamentale pe care le dau
pe baza acestor valori). Astfel, acesta este, de obicei, un proces clar
definit. Ori mă supun conştiinței mele, ori nu o fac şi cad, intenționat, în păcat sau nesupunere față de poruncile divine.
Oricum, multe din problemele
bioetice cu care ne confruntăm fie nu comportă o soluție concretă care să acopere toate
cazurile, fie nu au fost cântărite suficient de către teologi şi alți oficiali din cadrul Bisericii,
pentru a da un răspuns definitiv. Chiar cele mai sincere încercări de a analiza
o problemă în funcție de legile
Bisericii, motivele şi mijloacele noastre şi eventualele consecințe, adesea ne lasă un sentiment de
frustrare. Dar trebuie luată o decizie, poate una de viață şi de moarte; ori ne lipsesc
resursele necesare pentru a decide într‐un mod corect sau conform cu ceea ce credem că este voința divină.[7]
Suferința nu este doar o întâlnire cu
limitele umane, cu finitudinea umană, cât mai ales cu păcatul și finitudinea lui[8];
ea poate fi cea care dă calitatea și sfințenia vieții.
Bibliografie
o
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ,
Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte
Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu
aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.
o
Mircea
Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Editura Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2006.
o
H.
Tristram Engelhardt jr., Fundamentele
bioeticii creștine,
traducere de Mihail Neamțu, Cezar Login și diac. Ioan I. Ică jr., Editura
Deisis, Sibiu, 2005.
o
Pr.
prof. dr. John Breck, Darul sacru al
vieţii, traducere de P.S. Irineu Bistriţeanul, Cluj Napoca, Editura Patmos,
2000.
o
POP,
Irineu, Episcopul, Sacralitatea și sfințenia vieții umane, Edit. Edit. Patmos, Cluj-Napoca,
2001.
o
Iuvenalie
Ion Ionascu, Îngrijirea vieții umane - principiu
fundamental în bioetică, în Revista de Bioetică, Vol. 3,
nr. 3.
[1] Ioan Chirilă, „Viul- Ființa”
și
legile seculare ale vieții, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Vol. IV, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, p. 30.
[2] Ioan Chirilă, „Viul- Ființa”
și
legile seculare ale vieții, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Vol. IV, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, p. 30.
[3]
Ps. Irineu Pop, Sacralitatea și sfințenia
vieții umane, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p.
25.
[4]
Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, traducere de P.S.
Irineu Bistriţeanul, Cluj Napoca, Editura Patmos, 2000, pp. 6-9.
[5] Ps. Irineu Pop, op.cit., p. 34.
[7]
Ibidem, p. 42-43.
[8]
H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creștine, traducere de Mihail Neamtu, Cezar Login si diac. Ioan I.
Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 403.
