Acad. Ioan-Aurel Pop: EMINESCU ȘI STRĂINII - o reconsiderare
Acad. Ioan-Aurel Pop: EMINESCU ȘI STRĂINII - o reconsiderare
Mihai Eminescu, aidoma oricărui om de pe lumea aceasta, a trăit într-o perioadă de timp determinată și a exprimat, în general, ideile epocii sale. Unele dintre aceste idei au valoare perenă, trec peste locuri, oameni și ani, iar altele sunt strict ancorate în prezentul trăit de marele creator. Nu există scriitor, artist sau chiar om de știință care să fi exprimat numai adevăruri, numai sentințe, numai afirmații general valabile și acceptate. Oamenii de geniu însă – între care se plasează fără nicio îndoială și Eminescu – au privilegiul de a fi lăsat opere durabile, așezate sub semnul eternității, modele de receptat și de neimitat, surprinzătoare, unice.
Elogiatorii lui Eminescu au fost și sunt foarte numeroși, iar elogiile au îmbrăcat de-a lungul timpului forme variate, de la analize detaliate, realiste și pertinente până la discursuri ditirambice si encomiastice și la formule sacrosancte, exprimate într-un limbaj de lemn, în expresii stereotipe, lipsite de conținut. Același lucru se poate spune și despre detractori, unii existenți încă din timpul vieții poetului, oameni de diferite calibre, de la Alexandru Macedonski până la Anghel Demetriescu și Alexandru Grama, de la Lucian Boia până la Horia Roman Patapievici. Eminescu a fost ponegrit, la modul josnic adesea, deopotrivă de critici și de adulatori, voit sau întâmplător, atunci când aceștia au vorbit și vorbesc despre opera sa fără a o cunoaște, fără a-i pătrunde sensurile, fără a avea habar despre modul cum se face analiza unei creații și, mai ales, fără a plasa viața și opera lui Eminescu în contextul timpului și spațiului. De exemplu, a vorbi despre Eminescu numai în contextul gustului estetic și al exigențelor criticii și teoriei literare de la începutul secolului al XXI-lea este ca și cum l-ai judeca pe Arhimede după grila cunoscătorilor de IT, după modele cibernetice sau după teoria expansiunii universului!
În acest sens, revenim asupra judecăților relativ recente, legate de naționalism, xenofobie, rasism și antisemitism, puse în raport cu gândirea eminesciană, cu poezia sa și, mai ales, cu publicistica sa. Naționalismul a fost definit în secolul al XX-lea drept o ideologie care susține o națiune prin câteva elemente de identificare comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre vremurile noastre, termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat inițial frica față străini și de necunoscut și, abia din secolul al XX-lea, s-a definit prioritar ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine. Rasismul este considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta înseamnă cu totul altceva: convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin și de culoarea pielii. Și rasismul a fost teoretizat cu-adevărat tot în secolul trecut. Antisemitismul este o atitudine ostilă față de evrei ca atare, numai pentru faptul că sunt evrei. Noțiunea (Antisemitismus) a apărut abia în 1879, fiind folosită de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistică îndreptată contra evreilor. Dacă preluăm conținutul acestor noțiuni, așa cum este el definit științific în secolul al XX-lea și îl aplicăm operei eminesciene, găsim destule mărturii în favoarea prezenței unor idei naționaliste, xenofobe, rasiste și antisemite în anumite texte scrise de marele creator romantic aflat în atenție. Din păcate, cadrul și timpul nu-mi permit acum să trec în revistă toate aceste exemple și nici nu pare să fie necesar. Vom exemplifica numai cu poezia „Doina” (1883), luată adesea drept reper pentru ilustrarea xenofobiei lui Eminescu. „Exegeții” grăbiți pornesc, de regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” și decretează gravitatea acestei afirmații, scoase din context, pentru psihologia poporului român. Dacă cel care exprimă esența spiritului românesc este xenofob, atunci și poporul român trebuie sa fie așa! Dar, istorici fiind, nu putem să nu ne referim la contextul general al poeziei și al epocii în care aceasta a fost scrisă. Oare Eminescu îi urăște pe toți străinii, fără excepție și îi preamărește pe toți românii, în chip nediferențiat? Cei dintâi „străini” invocați de Mihai Eminescu sunt rușii: „Din Hotin și pân’ la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin”. Următorii „străini” sunt nenumiți, dar sunt aceia situați „Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este greu de ghicit că poetul se referea la austrieci (nemți) și la cei colonizați de aceștia printre românii din Țara de Sus. Alți străini sunt cei aflați „Din Sătmar pân’ în Săcele”, adică din colțul nord-vestic în cel sud-estic al Transilvaniei. Aici este vorba desigur despre stăpânii unguri și, poate, și de populațiile așezate și colonizate printre români în regiune (secuii, sașii, șvabii etc.). „De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi” sunt versuri următoare cu o conotație geografică și par să se refere la România întreagă, visată de generația noastră romantică, dar inexistentă încă la 1883, fiindcă diagonala respectivă pornește din sud-vest și ajunge în nord-est, trecând peste Transilvania. Alte referiri geografice nu mai există în această poezie, cu excepția numelui Moldovei, invocat simbolic, alături de numele celui mai important principe român din Evul Mediu, Ștefan cel Mare, nume de domn și nume de țară românească, menite, împreună – în viziunea poetului – să reconstituie unitatea națională. Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în primul rând pe „străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la 1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în primul rând, Putna lui Ștefan cel Mare; în fine, scriitorul îi „urăște” și pe acei străini care, de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Superioară, unde fuseseră așezate capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se plămădise sinteza românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900 peste români și slavi. În fine, Eminescu îi numește „dușmani” și pe „străinii” de la sud și est de Carpați, de la intrarea Dunării în țară și până pe Valea Prutului.
Firește, ca să înțelegem toate aceste „uri”, trebuie să vedem cum era țara noastră atunci, ce teritorii cuprindea ea. Prin anii ʼ80 ai secolului al XIX-lea, România avea cam 137 000 de km pătrați și cuprindea Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Munții Carpați și Prut (dar numai de la sud de Suceava începând) și Dobrogea (părțile centrale și de nord ale acestei provincii). Basarabia era, din 1812, ocupată de „muscali”, Bucovina se afla, din 1775, sub stăpânire austriacă (din 1867 austro-ungară), iar Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul fuseseră cucerite încă din secolele XI-XIII de către Regatul Ungariei (fiind, din 1688 sub autoritatea Vienei, iar din 1867 sub regim austro-ungar). Aceste din urmă provincii aveau să se unească cu Regatul României abia la 1918-1920, când țara avea să aibă aproape 300 000 de km pătrați. Dar nici Regatul României nu era, pe la 1880, o realitate puternică și sigură. Independența țării fusese proclamată abia în 1877 și cucerită cu arma, pe câmpiile Bulgariei, în războiul din 1877-1878. Marile puteri se codiseră mult să recunoască această independență, impunând țării fel de fel de condiții, unele nedrepte. Cu alte cuvinte, dependența de Imperiul Otoman era încă o amintire vie, ca și prezența turcilor la nord de Dunăre, ca putere suzerană, căreia i se plătea tribut. Vii erau și protestele Greciei, din clipa în care statul român autonom, sub Cuza, decretase secularizarea averilor mănăstirești. Vie era și existența raialelor de la Turnu, Giurgiu și Brăila, reunite cu Țara Românească abia în 1829, locuri cosmopolite, formate din importante grupuri alogene, adăpostite unele de urgia otomană și libere să-și pregătească în România mișcarea de emancipare națională. România de la 1880 era firavă și nesigură nu numai în ochii lui Eminescu, ci ai contemporanilor în general. De vină pentru toate acestea erau, natural, „străinii”, dar nu oricare și nu toți, ci numai otomanii (care supuseseră Moldova și Țara Românească și le sleiseră de sevă), rușii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemții”, ocupanții Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilvaniei) etc. Și nici ei în totalitatea lor! Eminescu nu acuză nicăieri popoarele ca fiind demne de ură, ci doar pe conducătorii hrăpăreți, care luaseră ceea ce era al românului. Este semnificativ în acest sens numele de „muscali” sau „moscali”, adică moscoviți, dat ocupanților Basarabiei. Termenul peiorativ era cel de „muscali”, fiindcă la Moscova se aflaseră prin tradiție țarul, conducerea, factorii de decizie (noua capitală, orașul lui Petru I, nu intrase în conștiința publică), adică aceia care trimiseseră armate ca să frângă Țara Moldovei (de fapt, intenția era ca s-o ocupe toată!).
Astfel, Eminescu îi evoca în „Doina”
pe „străinii” care au trebuit să părăsească țările românești ocupate și să se
retragă în 1918, făcând loc României. Evocând, la 1883, o țară românească
situată „de la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu era un vizionar realist și nu
utopic, fiindcă România anului 1918 urma să se întindă exact de la Nistru și
până la Tisa! Viața avea să dovedească, după aproape o jumătate de secol, că
„străinii” condamnați și criticați de Eminescu fuseseră condamnați și de
istorie, de lume, de societate. La 1918, se împlinea de fapt ceea ce prevăzuse
Eminescu, iar salvarea fusese tocmai Moldova, care conservase, în clipele cele
mai grele (1916-1918), nucleul de stat românesc.
Se știe că Eminescu a exprimat
idealurile generației sale, sintetizate în curentul romantic. Să vedem ce idei
au exprimat alți poeți (autori) romantici din regiune. Taras Șevcenko – poetul
național ucrainean – scria, pe la 1838, în poemul „Kateryna”: „Nu vă iubiți cu
muscali,/ Fete sprâncenate,/ Că muscalu-i străin vouă/ Joc de voi își bate!”.
Alexandr Sergheevici Pușkin, exilat în Basarabia, dar beneficiar al unui regim
de bejenie princiar, scria cu dispreț, pe la 1821, că moldovenii erau „țigani
nomazi” și că Basarabia era sfântă numai pentru că era aureolată de „slava
rusească”. Tot el, poetul, se vedea pe sine între moldovencele cochete ca un
zeu printre imbecile, iar printre moldovenii triști ca un leu între maimuțe sau
ca un armăsar arab într-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoare gânduri
(exprimate poetic) față de români, Vasile Alecsandri, le-a alăturat pe ale
sale, la fel de tăioase (tot în formă poetică). Petőfi Sándor – poetul simbol
pentru spiritualitatea maghiară – scria într-o poezie de slavă închinată lui
Lehel (conducător ungur legendar, pomenit în raidurile de jaf împotriva
Vestului, spânzurat le Regensburg în 955): „Neamțule […], trăsnetul să nu te
omoare,/ Maghiarului să-i încredințeze această treabă”. În poezia „Poporul
maghiar”, publicată în iunie 1848, același poet declară că doar maghiarul
trebuie să fie stăpân în țară (adică în Ungaria Sfintei Coroane, compusă și din
Croația, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc., adică și din croați, slovaci,
români, sârbi, germani, ruteni etc.), zice că zilele „neamțului”, comparat cu
lipitoarea setoasă de sânge, sunt numărate, ca și ale altor popoare: „Oare să
poruncească în țară neamțul, slovacul?/ Aici, unde atâția maghiari și-au dat
sufletul?/ Sângele maghiar a cucerit cu glorie această glie/ Și milenii la rând au apărat-o maghiarii./ Doar maghiarul are
aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va
simți pașii noștri,/ Și-i vom împlânta pintenii în adâncul inimii…”. În poezia
„Viață sau moarte”, din același an, poetul național îi amenință pe „croați,
germani, sârbi și români” cu sabia care „sclipește în mâna maghiarului”, îi
face pe aceștia „corbi scârboși”, cu „inimi blestemate”, „hoardă” din care
ungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge” sau „cloacă de păduchi”,
menită a fi devorată, firește, tot de vajnicii unguri. În altă poezie, numită
„În ziua de Anul Nou” (este vorba despre 1 ianuarie 1849), Petőfi îi numește pe
străini și mai ales pe germani „hoardă de tâlhari”, „câini sângeroși”, dintre
care nu avea să rămână în viață decât unul singur, doar ca să spună tremurând „Vai de cel ce nu-l cinstește pe maghiar!”;
invocarea finală a diavolului din această poezie ajunge să fie apocaliptică:
„Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; ție mă rog,
iadule, în dimineața de Anul Nou: sădește în inimile noastre întreaga ta mânie,
să nu cunoaștem îndurare până mai mișcă vreunul dintre nemernicii ăștia pe
acest pământ”. De altfel, ideea că maghiarul trebuie să fie „fără îndurare”
față de popoarele conlocuitoare (și față de străini în general) a traversat
deceniile și chiar secolele, devenind un laitmotiv al conștiinței publice
elitare ungare, până la finele primei jumătăți a secolului al XX-lea. Mai toți
contemporanii creatori de valori intelectuale ai lui Petőfi gândeau și exprimau
aceleași idei. Széchenyi István (1791-1860), scriitor și om politic, unul
dintre cei mai importanți reformiști maghiari (a dat numele și Bibliotecii
Naționale din Budapesta), spunea (la 5 octombrie 1844) în dieta țării de la
Bratislava: „Urăsc din străfundurile sufletului meu orice evoluție care nu este
maghiară”. Spre deosebire de „străinii” veștejiți de Eminescu – minorități
dominante asupra majorității supuse – cei urâți de Petőfi, în ciuda blestemelor
sale, au ajuns până la urmă (în general), prin voința popoarelor și
recunoașterea marilor puteri, stăpâni acolo unde, prin forță, dominase Coroana
Sfântului Ștefan. Cu alte cuvinte, „ura” lui Petőfi nu a fost validată de
istorie, Ungaria revenind la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko
și Pușkin nu au avut, în linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a
impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre
„străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de
condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a
fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și,
mai ales, publicistice și în același spirit romantic, și Eminescu pus accente
grave pe numele unor contemporani de altă etnie și credință.
Cu toate acestea, eu nu știu să
existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo critică serioasă
la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum era firesc, moral și
drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și, respectiv, pe unguri, în
detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și sortiți pieirii. Nu am
auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să fi spus sau scris că
Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un simbol național ca Petőfi
Sándor, denigratorul de popoare străine. Pe când în România ni se atrăgea
atenția în chip foarte serios, încă din anii ’90 ai secolului trecut, de către
intelectuali subțiri – ajunși apoi, unii dintre ei, înalți demnitari de stat –
că Eminescu este complet revolut, învechit, desuet, că era bun de pus între
paranteze (în „debara”) și că, în niciun caz, România nu putea visa la NATO și
la UE pe buze cu „autohtonistul”, „antioccidentalul” și „xenofobul” Eminescu! Iar ideea că
Eminescu nu mai este citit este falsă și menită să distragă atenția de la
chestiuni culturale reale. Câți englezi mai citesc azi integral piesele sau
chiar sonetele lui Shakespeare, câți spanioli pot citi și comenta de la cap la
coadă „Don Quijote”, câți tineri unguri mai știu poeziile lui Petőfi? Și,
totuși, manualele îi cuprind, îi comentează, iar oamenii – chiar și cei simpli
– se mândresc în continuare cu ei. Ei continuă să fie – în universalismul lor –
și simboluri ale spiritualității naționale engleze, spaniole sau ungare. Nu au
fost decretați ca atare de parlamente, nici de academii și nici măcar de
confrații lor, ci au intrat în chip firesc în conștiința publică, dincolo de
voința cuiva.
La fel este – de ce ar fi la noi altfel? – și cu Eminescu! El a fost omul vremii sale, cu mărimile și cu micimile sale, cu ideile general valabile și cu lamentabile, pentru noi, obsesii locale și trecătoare. Poetul și publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost străini. Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă pe români stăpâni, în fine, în România și să vadă România întreagă, condusă și organizată de români. Mai toate sunt de înțeles, după atâtea secole de supunere și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum și de ce să-i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petőfi nu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că va urma, după Al Doilea Război Mondial, Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de ONU) sau să știe că, mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea minorităților? Este ca și cum l-am condamna pe Isac Newton că nu a știut teoria relativității!
Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Știți bine domniile voastre că nici vremii sale nu s-a potrivit prea bine și că s-ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în „umbra sfântă” a Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu-adevărat popoare și nu a ridicat arma contra străinilor. A urât și veștejit – uneori cu vorbe grele – oameni, dar cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stătea poporul său și România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în „Familia” (în 1867), poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când România abia exista, cuprinzând cu puțin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de pământ pe care se vorbea românește. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni atunci!
Critica lui Eminescu este firească
și aceasta poate fi făcută și se face din varii unghiuri, de la erori de
prozodie până la cronologii șchioape și de la narațiuni filosofice greoaie până
la decizii de viață discutabile. Dar critica nu are nimic a face cu denigrarea
și cu demolarea poetului. Azi, la 125 de ani de la moartea poetului, nu putem
decât să constatăm cât de intensă continuă să-i fie nemurirea, cât de vie
rămâne „tăria parfumurilor sale” și câtă dreptate avusese Călinescu când l-a
numit pe „băietul” care cutreiera demult pădurile eternității „cel mai mare
poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
Eminescu, dincolo de ura exprimată contra inamicilor țării sale, a construit
România în și prin poezie, iar această construcție s-a dovedit la fel de reală
ca Țara în hotarele sale din 1918. Eminescu este demiurgul sufletului și
trupului nostru național, iar prin aceasta el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
Acad. Ioan-Aurel Pop
Acad. Ioan-Aurel Pop
Comunicare prezentată la Sesiunea solemnă a Academiei Române dedicată comemorării lui Mihai Eminescu
"125 de ani după Mihai Eminescu"
16
iunie 2014
