Alocuţiune de prezentare a
romanului scriitoarei Kiki Skagen Munshi
ŞOAPTE ÎN
BUCUREŞTI
Editura Compania şi autoarea romanului Şoapte
în Bucureşti, doamna KIKI SKAGEN MUNSHI, ne-au rezervat azi, celor aici de
faţă, evenimentul editorial al ultimului sfert de secol. Atât prin calitatea
specială a autoarei, a unora dintre
participanţi şi prin valoarea operei literare, dar, ceea ce dă nota
specifică este actul de conştiinţa
al autoarei, acela de a lăsa viitorului expresia în arta a
unei experienţe aparte, trăite de combatanţi americani şi români, în ceea ce a fost şi numim Războiul Rece.
Cel care vi se adresează a acceptat
să rostească un Laudatio pentru
scriitoarea KIKI SKAGEN MUNSHI şi cea mai recentă operă a sa, din mai multe
motive. Nu o să le pot mărturisi chiar pe toate…
În
primul rând, că să-mi îndeplinesc o îndatorire de solidaritate, de respect şi
apreciere a profesionalismului combatantului K.S.M., care, în anii ’80 ai
veacului trecut se afla de cealaltă parte a invizibilelor baricade ale
Războiului Rece, iar astăzi suntem aici, în faţa dumneavoastră, distins
auditoriu, aliaţi în cauza comună de promovare a unui roman, deopotrivă,
dramatic, palpitant, dar mai cu seamă generator de reflecţii asupra tragediilor
umane, consecinţe ale modului de gestiune a afacerilor politice globale, în
secolul ideologiilor paroxistice şi a două războaie mondiale.
Ca să nu lăsăm loc vreunei neînţelegeri,
autoarea a ţinut să ne mărturisească (paginile 325-326, 331, 346) că nu
aparţinea de „cealaltă Agenţie“, cu care, uneori se intra în competiţie, fiind
evidentă gelozia profesională a reprezentaţilor C.I.A., dar şi a membrilor
Secţiei Politice, faţă de imensa bază relaţională gestionata de Agenţia pentru
Informaţii a Statelor Unite (U.S.I.A.) la Bucureşti, circa un milion de
contacte, dacă statistica nu are, ca mai întotdeauna, ceva de ascuns. Dacă avem
în vedere, însă, datele avansate de distinsul academician Dinu C. Giurescu,
unul dintre personajele de context al romanului, putem vorbi de o cifră aproape
dublă, ceea ce ar însemna ca în 27 de ani o populaţie ce o depăşea pe cea a
Bucureştiului a dorit să cunoască fenomenul cultural american.
Este bine să ne reamintim ce a
însemnat, ce a fost şi a însemnat U.S.I.A.: un superminister global al
propagandei oficiale, complet şi diversificat integrate Strategiei Securităţii Naţionale a Statelor Unite, ale cărei
misiuni au fost definite, în anul 1953, sub autoritatea preşedintelui Dwight
Eisenhower, apoi consacrate în Orientarea
politică fundamentală în domeniul securităţii naţionale, din 1956, după cum
urmează (voi cita dintr-un document oficial, actualmente desecretizat şi adus
în România de cercetători externi ai
Arhivelor Naţionale):
„& 40. Informaţiile din străinătate şi programele asociate
- Informaţiile din străinătate,
schimburile culturale şi de învăţământ, precum şi programele asociate sunt
elemente vitale în aplicarea tacticilor S.U.A. Aceste programe trebuie să fie
întărite din punct de vedere material. Tacticile şi acţiunile S.U.A. trebuie
prezentate într-o manieră care să pună în valoare obiectivele S.U.A., iar
implicaţiile psihologice ale acestora trebuie luate în considerare cu grijă şi
cu anticipaţie. În interpretarea dată în străinătate tacticilor şi acţiunilor
S.U.A., Statele Unite trebuie să se străduiască să:
(1) creeze o imagine a S.U.A. care să reflecte intenţiile paşnice
fundamentale ale tacticilor americane, prezentând în acelaşi timp clar
hotărârea noastră de a ne împotrivi agresiunii;
(2) delimiteze acele aspecte importante ale vieţii, culturii şi
instituţiilor S.U.A. care ar favoriza
înţelegerea politicii şi obiectivelor S.U.A.;
(3) convingă popoarele străine că obiectivele S.U.A vor ajuta în
prezent la realizarea obiectivelor şi aspiraţiilor lor naţionale legitime;
(4) demaşte scopurile şi acţiunile comuniste şi să contracareze corespunzător
propaganda sovietică;
(5) încurajeze schimbările de evoluţie în cadrul sistemului sovietic,
în conformitate cu obiectivele securităţii S.U.A. şi cu aspiraţiile legitime
ale popoarelor din U.R.S.S.;
(6) asigure popoarele-sateliţi de interesul permanent al S.U.A. faţă
de reinstaurarea paşnică a independenţei şi libertăţii lor politice.
Şoapte din Bucureşti este o expresie literar-artistică a celor şase obiective.
Doi dintre scriitorii români
care au petrecut câte şase luni în S.U.A. în cadrul programelor U.S.I.A. au
fost Adrian Păunescu şi Romulus Rusan. Adrian Păunescu a fondat, după acea
experienţă, în 1973, Cenaclul Flacăra,
iar Romulus Rusan ne-a oferit, în 1977, un foarte interesant jurnal de călătorie,
America ogarului cenuşiu.
Bunici şi părinţi ai U.S.I.A. au fost: „Comitetul pentru coordonarea informaţiilor“
– C.O.I. (între cele două războaie mondiale).
Atribuţiile comitetului au
implicat unele sarcini speciale din
domeniul războiului politic, care au necesitat angajarea eforturilor
tuturor agenţiilor de informaţii, fapt de natură a le atinge anumite orgolii
sau chiar a le face să-şi manifeste ostilitatea.
Nota bene : Denominaţia jenantă, „Cealaltă Agenţie“ are oarecare vechime!
La 13 iunie 1942, C.O.I. a
devenit un organism militar, subordonat Comitetului mixt al şefilor de stat
major, care încorporează şi preia şi denumirea de Oficiul Serviciilor Strategice. Iniţial un institut de studii şi
cercetări, compus din oameni de ştiinţă,
în principal cei mai buni istorici. Între
misiuni: operaţiunile de război politic.
Nota bene: În serviciile britanice şi americane era atunci inflaţie de lume
academică, avocaţi la conducere şi mai puţini funcţionari obişnuiţi, dintre
aceia care fac ca agenţiile să şi funcţioneze!
Oficiul Informaţiilor de Război (Office
of War Information – O.W.I.)
S-a constituit concomitent
cu O.S.S. în urma încetării activităţii
C.O.I., fiind condus de binecunoscutul
scriitor şi comentator radio, Elmer Davis. Sarcina acestui oficiu constă în
centralizarea informaţiilor şi coordonarea unitară a întregii activităţi de
propagandă şi contrapropagandă.
 |
| Elmer Davis [ 1890-1958] |
O secţie a oficiului se ocupa de
propaganda în interiorul S.U.A., iar alta, „Foreign Information Service“ –
F.I.S. condus de dramaturgul Robert
Sherwood, avea în competenţă războiul psihologic pe plan extern.
 |
| Robert Sherwood |
Robert Sherwood, Director al
Foreign Information Service – F.I.S.
Nota bene: Scriitorii şi oamenii de presă erau şi ei la mare preţ şi aveau
căutare pentru a ocupa posturi importante în agenţiile din domeniul securităţii
naţionale.
Aşa că avem suficiente temeiuri
să spunem că doamna K.S.M. a continuat,
şi în România, cu nobil devotament, tradiţiile generosului concept al
diplomaţiei publice americane şi urmează exemplul angajat al unor personalităţi
culturale de prestigiu.
„Cealaltă
Agenţie“, de care doamna K.S.M. se delimitează cu oarecare sentiment de
pudoare (vezi pag. 326), acţiona pe ţinte individuale, prin operaţiuni secrete
şi sub acoperiri legale ori clandestine.
Intrând în jocul
purei ficţiuni sugerate de autoare cu privire la acţiunea şi personajele
romanului, cred, totuşi, că purta oarecare invidie operativilor staţiei C.I.A.,
din moment ce, în paginile cărţii, ca director al Centrului Cultural, îşi asuma
extracţia clandestină din România a unui cuplu, iar ulterior… îşi pune, nu fără
îngrijorare, întrebarea: „Dacă o fi un
agent dublu?!“
U.S.I.A., U.S.I.C.A.
(din 1982, până la desfiinţarea ca agenţie independentă în 1999), acţiona prin
programe asociate de diplomaţie publică: programul V.O.A.; programul WORLDNET;
programul pentru organizaţii civice (guvernamentale şi nonguvernamentale),
contacte academice („Comitetul şi bursele Fulbright“), schimburi culturale,
biblioteci, concerte, filme, expoziţii, conferinţe şi alte forme de expresie
„ale vieţii, culturii şi instituţiilor S.U.A. care ar favoriza înţelegerea
politicii şi obiectivelor americane“.
Ca să conchidem:
U.S.I.A. avea ca ţinte sufletele, minţile, opiniile. Odată acestea cucerite,
celelalte veneau de la sine… Parcă aşa spunea Contele Alexandre de Marenches.
După 1999, U.S.I.A. apare pe site-ul Departamentului de Stat printre
instituţiile vetuste ale epocii Războiului Rece… Asta poate să însemne, oare,
că se afla în faţa auditoriului foşti combatanţi ai acelui război, fiecare cu
adevărul său, ori cu minciuna sa infailibile?!
Veţi aprecia dumneavoastră!
Romanul Şoapte în Bucureşti, rezultat al
experienţei autoarei ca director al Centrului Cultural al S.U.A., este scris cu
real talent şi cu o provocatoare forţă expresivă, consacrând-o pe doamna K.S.M.
în galeria personalităţilor pe care Agenţia pentru Informaţii a Statelor Unite
(U.S.I.A.) le-a pus în nobilul serviciu patriotic de promovare şi apărare, în întreaga
lume, a intereselor naţiunii americane.
Primiţi, distinsă doamnă
profesor K.S.M., întreaga consideraţie pentru efortul dumneavoastră de a
cunoaşte România şi poporul ei, căutând şi valorificând nu doar vulnerabilităţile
unui stat, ale un regim politic inamic, ci şi construind punţi de legătură atât
de necesare azi, într-o lume a incertitudinilor şi nesiguranţei predictibile,
pentru a nu fi nepregătiţi în faţa surprizelor viitorului.
Între profesioniştii
informaţiilor şi ai războiului politic există un cod nescris al onoarei, care
ne obligă să ne respectăm. Respectul meu pentru dumneavoastră este statornic de
peste trei decenii. Am în vedere
locurile, dar şi momentele fierbinţi ale altor misiuni pe care le-aţi
îndeplinit cu succes şi unde nu se puteau afla decât ofiţeri de mare calibru,
înţelepciune şi echilibru ai Agenţiei.
Faptul notabil al
respectului ce ni-l datorăm nu împiedica cu nimic a înţelege şi aprecia corect,
ca aşa cum adversarii de ieri sunt aliaţii de azi, viitorul, dacă nu vom fi
vigilenţi, poate schimba, iarăşi, rolurile.
Important este că
naţiunile noastre se cunosc mai bine între ele, fiindu-le străină
superficialitatea abordărilor conjuncturale ale politicienilor, dintr-o parte
sau alta, şi le repugnă, deopotrivă, cenzura instituţiilor care trăiesc mai
mult pentru a-şi justifica risipa făcută bugetelor publice prin aplicarea de
etichete „politically correct“, „politically incorrect“ , „good boy“ , „beed boy“.
Onorat auditoriu,
De multă vreme nu am
mai citit cu atât interes o carte. Asta şi pentru că am descoperit nu puţine
lucruri în comun cu autoarea romanului. Inclusiv cunoştinţe comune. Sunt
prezente şi aici nume grele, personalităţi cu reputaţie în cercuri importante,
din ţară sau străinătate. Nu chiar toţi ştim unii de alţii. Nu toţi îmi sunt şi
cunoştinţe personale, fiindcă locul unora este doar în memoria secretă şi aşa
va rămâne, pentru totdeauna! (Aici îmi place şi mă avantajează ideea purei
ficţiuni în ceea ce priveşte personajele romanului, dar şi dintre cele
prezente!).
Aflu din carte că, o
vreme, am fost aproape vecini în acelaşi cartier şi că, de pe lângă Foişorul de
Foc, ne trezea dimineaţa acelaşi cocoş. Aşa este, auzeam şi eu cocoşul. Undeva
se va crede că spun ceva cu vreun tâlc. E treaba lor! Doamna K.S.M. ne mărturiseşte
că îndrăgeşte caii şi are o pasiune ardentă pentru călărie. Eu… nu am primit
brevetul în contraspionaj până nu am obţinut licenţa în echitaţie! Acum suntem
autori publicaţi de aceeaşi editură. O mai urma ceva?!
Din lumea din care
venim, oricând putem avea parte de ceva neprevăzut. Apoi o să ne lamentăm că
trebuia să ne fie predictibil! Să trecem, însă, la lucruri cu mai mare
relevanţă pentru prezentarea cărţii.
În comun cu autoarea
am, înainte de toate, unitatea de percepţie asupra chestiunilor fundamentale
care dau substanţă volumului, asupra căruia sunt onorat să refer în selecta
companie a domnului profesor Ion Scurtu. Autoarea, o observatoare exigentă a
faptelor de istorie socială, înzestrată cu un profund şi rafinat spirit
analitic, realizează, în paragrafe concise, numai cu cuvintele şi expresiile de
stil strict necesare, un tablou complet, obiectiv şi folositor înţelegerii
realităţilor din şase decenii, în care peste oamenii din aceasta parte de lume,
numită România, s-au abătut, năpastă după năpastă: frângerea şi dezmembrarea
corpului statal al sufletului naţiunii – rapturile Basarabiei, Nordului
Bucovinei, Cadrilaterului şi a nord-vestului Ardealului, războiul, ocupaţia
străină, foametea, stalinizarea, distrugerea proprietăţii rurale, comunizarea
mijloacelor de producţie.
A apărut şi o rază
de speranţă, a fost şi un deceniu al „deschiderilor“ – descris de academicienii
Dinu C. Giurescu şi Mircea Maliţa în cartea lor Zid de pace, turnuri de frăţie. Ce frumos, cât de sugestiv! Am
intrat, apoi, pe spirala declinului şi a prăbuşirii mitului, a tot ceea ce s-a
întemeiat, cu imense sacrificii umane, pe doctrine utopice.
În paginile 190-193 ale
romanului se aminteşte de partidul care are prea mare putere, dar nu o foloseşte
înţelept şi de faptul că nimic nu se mişca şi nu se putea obţine fără relaţii,
fără mită. „Cunoşti pe cineva care poate
să…?“ „Ai pe cineva la Bucureşti care ştie…“ Şi pe mine m-au descoperit
atunci zeci de neamuri, de care nu auzisem vreodată! Azi este, oare, altfel? În
noua eră a speranţelor ne-am trezit dintr-o dată deposedaţi de aproape întreg
patrimoniul public şi în fiecare an decontăm incompetenţă şi corupţie
guvernamentală de vreo 10-15 miliarde euro.
O paranteză. Auzim
mereu cum se lamentează guvernul că nu s-a colectat decât jumătate din ceea ce
se cuvine bugetului public. Care-i problema, acei bani există, se ştie unde
sunt, cine-i datorează, dar de ce nu sunt colectaţi? În ultimă instanţă, de ce
nu se mai înfiinţează încă un minister al bugetului, să colecteze şi cealaltă jumătate?
De ce nu gândeşte guvernul aşa şi preferă lamentarea?! Fiindcă acei bani se colectează… dar nu la
buget!
La pagina 238, personajul principal are
replica: „E mai rău ca niciodată…“
Asta spune şi azi, în sondaje, majoritatea.
Oricine ştie că în democraţie majoritatea contează şi nu pseudo-elitele politice invalide susţinute
de cârji străine. Subiecte care au ridicat, în acel deceniu al speranţelor, în
topul interesului public scriitori, scenarişti, regizori, dramaturgi,
personalităţi din alte domenii şi creaţiile lor (Delirul şi Cel mai iubit
dintre pământeni – Marin Preda; scrieri ale lui Augustin Buzura; filme ca Puterea şi adevărul, Lumini şi umbre, A 25 oră, multe opere teatrale ş.a.), care au întreţinut iluzii şi
alimentat optimismul, se regăsesc, cu sau fără nuanţări, şi în Şoapte din Bucureşti.
Vă mulţumim distinsă
doamnă K.S.M, că dumneavoastră, din cealaltă jumătate a planetei, veniţi să ne
ajutaţi să ne reamintim trecutul. Poate că aşa vom reflecta mai temeinic cum să
ne pregătim viitorul. Romanul ne poartă pe meleaguri bucovinene, transilvănene,
din Oltenia domnească, pe la biserici şi mănăstiri din nordul Moldovei, dar şi
pe la cele din Bucureşti şi împrejurimi. Întreaga Românie a avut parte de
acelaşi atent şi cuprinzător interes din partea ofiţerilor din serviciul
diplomatic american, specializaţi în cercetarea de teren“. Aceşti profesionişti
redutabili ai fascinantei lumi a informaţiilor nu au creat şi nu au operat cu
clişee în ceea ce au transmis Departamentului de Stat. Dacă or fi fost
excepţii, şi cu o rată de probabilitate au fost, căci pe unele le-am aflat la
timpul lor, ele nu au făcut, ci, dimpotrivă, au întărit regula.
De aceea suntem surprinşi când
politicieni/oficiali străini, nu mulţi, dar influenţi şi unii, la rândul lor,
influenţaţi, preferă cunoaşterii profunde a României, nişte clişee
superficiale, departe de a oferi satisfacţie, ori de a arăta respect faţă de
onestitatea profesională a diplomaţilor din Serviciul Informaţiilor Străine.
Parte mare de vină
este a noastră. În pofida repetatelor tentative, România nu a avut niciodată o
U.S.I.A., iar instituţiile care au complinit această imperioasă necesitate
naţională nu aveau cum să cuprindă şi să susţină un angajament de asemenea
anvergură. Apoi, nici nu era, explicit, misiunea lor. Dacă în 1920, Marea
Britanie, America şi Franţa erau convinse că Romania primise, în mod just, noi
frontiere, chiar dacă nu toate cele cuvenite, peste numai şapte ani,
revizioniştii, cu o puternică propagandă, au făcut să încolţească sămânţa
îndoielii şi ea rodeşte şi azi.
Şoapte în Bucureşti este gândită şi scrisă româneşte. Impresia aceasta
sper că nu o datorăm unui merit de excepţie al echipei de traducere. Şapte ani
petrecuţi în misiuni oficiale în România, alţi ani de studii, cercetare, elaborare
şi susţinere a doctoratului îşi spun cuvântul. James Jesus Angleton, şeful
Contraspionajului C.I.A, din anii
1954-1975, dacă ar mai fi în viaţă, ar bănui autoarea de sindromul loialităţii
divizate. Dar, am auzit că asta chiar s-a întâmplat cuiva, destul de recent.
Sper că nu este adevărat, dar de la vestalele vigilenţei ne putem aştepta la
astfel de excese de zel.
Înţelegerea subtilităţilor şi
sensibilităţilor sufletului românilor din Bucovina, prima provincie istorică
revenită, după Primul Război Mondial, sub Coroana Regatului României, dar şi
prima răpită înaintea celui de Al Doilea Război Mondial, este un punct forte al
operei autoarei. Bucovina, Transilvania, Maramureşul, Crişana, Banatul,
Dobrogea sunt ţinuturi istorice româneşti cu o puternică marcă de identitate,
spaţii multiculturale de confluenţă a imperiilor şi pline de învăţăminte
istorice. Multiculturalismul din America este, în liniile sale generale,
exceptând chestiunea indigenilor, rezultatul unei uniuni consensuale. Cel
puţin, asta este înţelegerea mea. Dacă trebuie, să fiu corectat.
Multiculturalismul din România este rezultatul unui lung şir de dominaţii
imperiale, rapturi teritoriale şi strămutări de populaţii. De aceea suntem
sensibili şi suspicioşi când sunt exagerate diferenţele specifice ale etniei,
în dauna genului proxim al cetăţeniei. Şi în această chestiune sensibilă, „mecanisme de propagandă cu sau fără
naţionalitate asumată“ au acreditat, cu oarecare succes, clişee care nu
aduc şi nu consolidează încrederea, nu aduc progres în relaţiile
internaţionale, şi aşa destul de încâlcite şi impredictibile. Ni se repetă, în
acest fel, premisele unor evenimente din istorie ale căror răni încă nu ni s-au
vindecat. Autoarea romanului a identificat asemenea răni, dar cum acestea nu
sunt de domeniul „purei ficţiuni“, ele rămân doar suferinţa noastră. Şi de ce
nu? În definitiv, suferinţa este un sentiment profund intim.
La 20 septembrie
1918, preşedintele Woodrow Wilson a înteles Suferinţele
din Ardeal, iar cartea cu acest titlu a profesorului Vasile Stoica, primit
de şeful Executivului American, odată cu Thomas
Massaryk, Ignacy Jan Paderewski şi H.
Hinkovici (viitorii lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei…) a fost
primită în cercurile politice de la Washington ca Manifest al Unităţii Naţionale şi Teritoriale a Românilor. Non-ficţiunea
„cea mai tare“ din romanul Şoapte în
Bucureşti, scris într-un cod cu mai multe chei, ar putea redeschide
interesul secţiilor istorice ale unor agenţii care au concurat aici U.S.I.A. şi
C.I.A. Nu o spun ca să lansez o invitaţie în acest sens, dar „verişorilor dumneavoastră, mai mari, de la
Londra“ (şi nu doar lor!) s-ar putea să le vină niscaiva idei. După
americanii Milton Lehrer, David Funderburk şi Larry Watts, doi dintre ei şi
autori cu operă de cercetare academică asupra unor chestiuni fundamentale ale
istoriei noastre, K.S.M. vine cu altă abordare a realităţilor româneşti, cea a
culegătorului de istorie orală, dar care îşi disimulează recolta, printre
filele unui jurnal personal, încredinţându-ne că totul este pură ficţiune şi că
nici un personaj nu a existat în realitate. O glumă sau o stratagemă?
Nu putem spune că sunt personaje fictive: Ion Miclea,
fotograful (p. 140); Iliescu, conducătorul epurării intelectualilor (p. 150); doamna Goga
(p. 213); Johny
Răducanu (p. 282); profesorul Constantin, fiul unui istoric, la
rândul său fiu tot al unui istoric (p. 305) ş.a., evocaţi în paginile cărţii. Nu
este un personaj fictiv nici ofiţerul de securitate „Antonescu“ (p. 203 ş.
a.), vânătorul de spioni americani, care o luase în cătare pe asistenta
ataşatului militar. (Dacă vom înfiinţa un Club al veteranilor serviciului de contraspionaj
S.U.A., am putea continua acolo lista, la o bursa a pariurilor, într-un concurs
„Cu mască şi fără mască“ sau „Recunoaşteţi personajul?!“)
Secretul reţetei
americane de scriere a unei cărţi de succes stă în deprinderea de a face ca
cititorul să vizualizeze naraţiunea. Ei bine, această carte poate deveni
scenariul unui mare film. (Am povestit intriga romanului unei doamne, care asemenea
personajului Mihai Sârbu, deşi evreică, are o biografie legendată, ca româncă.
În cazul doamnei nu pare a fi o afacere suspectă de spionaj, regizată de vreun
Jacob Eichman de la N.K.V.D., ci chiar de un caz de adopţie. Dar, cum a făcut cu această biografie o carieră de 30 de ani
în Securitate, mai poţi să fii sigur?! Când i-am spus că eroii principali sunt
doi români şi un evreu legendat, cu acte în regulă, ca român, ce credeţi că
mi-a zis? „Dacă este şi un personaj
Mendl, rebotezat Mihai, atunci atenţie cum prezentaţi cartea, căci, sigur, se
va găsi un sponsor important pentru un mare film, iar filmul are nevoie de
consultant!“). Sunt departe de a
dori să mă opresc, dar am abuzat de timpul şi răbdarea dumneavoastră.
Am făcut, de la
început, precizarea că tot ceea ce spun aici este un laudatio. Unul binemeritat. Doamna KSM s-a îndrăgostit de România,
nutreşte gânduri bune pentru oamenii ţării. Iar Securitatea… Nu ar fi bine să o
spun eu, dar nu iese rău, deloc! Cartea are şi porţi deschise provocărilor
polemice, dar nu le trec pragul. Nu mă refer nici la calitatea şi sistemul
axiologic al personajelor, fiindcă sistemul meu de valori nu-mi îngăduie să-mi
judec semenii, victime ale erorilor istoriei. Regret că nu am în dotarea
intelectuală mijlocul care să-mi facă accesibile ingredientele care dau savoare
lecturii textului original al romanului.
Mulţumesc Compania! Felicitări doamnă K.S.M.!
Dorinţa şi urările mele sunt ca versiunea pentru America a Şoaptelor din Bucureşti să bulverseze topul cărţilor de mare
succes, iar o noua ediţie să poarte pe coperta această siglă şi logo-ul ei.
Bucureşti, 11 iunie
2014
General
brg. (rez.) Aurel I. Rogojan
Articol trimis de colaboratorul nostru, Col(r) Vasile Zărnescu
Joi, 12 iunie, ora 20.30
Un singur click aici
şi veţi intra
în lumea scrisului, picturii şi muzicii,
împreună cu HELENE şi invitţii
ei
Daniela TIGHER
Mihai CĂTRUNĂ şi Vitalie DANI
la
Radio Best Romantic
Vă aşteptăm şi pe adresa de messenger
