Alexandru Melian - Ravagiile politicianismului găunos

RAVAGIILE  POLITICIANISMULUI  GAUNOS

Motto: "Cum de nu vii ,Ţepeş, doamne,ca punând mâna pe ei, 

  Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei 

Lume nemulţumită

 Si în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !"

   M. Eminescu

           

           Se ştie că în statele totalitare, clasa politică este o ficţiune, aşa cum a fost şi la noi în   timpul ultimelor patru dictaturi. Revoluţia din 1989, cu toate avatarurile, contradicţiile şi misterele ei, cu toate căutările şi rătăcirile pe care le-a generat, a marcat începutul  procesului de constituire a unei asemenea clase, indispensabile   opţiunii democratice. FSN, partidele istorice reanimate, PUNR, PRM şi nenumăratele partide şi partiduleţe, apărute ca ciupercile după ploaie, au inaugurat procesul de constituire a categoriei de politician, adică a cetăţeanului care, pe baza mecanismului electoral democratic, este investit,-  în funcţie de calităţile şi competenţele lui - să înfăptuiască actul politic, în numele şi în interesul celor care l-au ales.

            Nu ne-am propus aici să analizăm istoricul acestui proces, deşi un astfel de demers ne-ar oferi informaţii şi explicaţii extrem de revelatorii asupra stării de astăzi a României. Ne vom opri totuşi la două momente pe care le socotim cruciale.

Lansarea luptei de clasă

      Primul este anul 1996 când, după dezamăgirile provocate de administraţia I. Iliescu - FSN, ( în pofida realizărilor importante din acei ani), au ajuns la putere partidele istorice. Anti-comuniste declarate, deşi pline de foşti comunişti şi chiar de foşti securişti, acestea au primit investitura de a grădinări altfel destinul României. De a se consacra cu toate forţele, aşa cum au promis tot timpul, renaşterii autentice a ţării în conformitate cu valorile ei materiale şi spirituale, pe temeiurile unor principii morale elevate, promovate necontenit în anii de opoziţie, şi mai ales în raport cu marile speranţe investite în ele atunci când le-au ales să conducă ţara. Personaje politice recomandate de biografia romanţată a exilului sau figuri aureolate de prigoana comunistă şi de prestigiul conferit de suferinţele îndurate în închisori, au dat acestor speranţe aripi şi aşteptărilor mereu înşelate leac împotriva disperării.

       

Învinsul de "structurili" securităţii

După patru ani, însă, de preşedinţie rătăcită şi rătăcitoare, de guvernare haotică şi incompetentă, de contra-performanţe năucitoare (deşi n-au lipsit nici în aceşti ani realizări apreciabile), ţara a trăit nu doar o nouă dezamăgire, ci sentimentul insuportabil c-a fost înşelată (vezi studiul meu, "Abuzul şi criza de putere", privind epoca E. Constantinescu,din revista www.samanatorul.ro, nov.2012). In pofida celor 15000 de specialişti promişi şi a celor 60 de miliarde de investiţii, la sfârşitul mandatului Constantinescu, -"învins de securitate" - starea economică şi socială a ţării era rezumată de o singură frază din Raportul Băncii mondiale (oct. 2003): . “Intre 1995 și 2000 (în mod special intervalul 1996-2000) declinul economiei a influenţat substanţial creșterea sărăciei.”

            Mai grav decât atât,perioada aceasta poate fi socotită orizontul negru de referinţă al începuturilor toxice ce vor canceriza viaţa politică românească; deşi mediul insalubru şi infestat, care a favorizat epidemia politicianistă de până astăzi, se datorează epocii Iliescu şi chiar celei de dinainte, de care el şi cei ce l-au urmat n-au fost capabili să se emancipeze. Coaliţiile dubioase şi păguboase contra naturii, generatoare permanente de tensiuni, gâlcevi şi circ mediatic (este epoca "uceniciei" de circar scandalagiu a lui T. Băsescu); ocultarea şi ignorarea  intereselor ţării, subordonate intereselor de partid, ale grupurilor negustoreşti, neamurilor şi prietenilor, de unde sacrificarea criteriului  de competenţă în distribuirea posturilor de toate felurile; spolierea trans-partinică a ţării; compromisurile în interes personal şi de grup, tranzacţionate mai ales prin sforării de culise; ipocrizia confruntărilor de pe scenă în raport cu îmbrăţişările de prin culise; validarea UDMR şi a Grupului parlamentar al minorităţilor ca instrumente de manevre politicianiste, primejdioase adesea pentru interesul naţional  - sunt cele mai importante moşteniri ale maladiei care a devenit, începând cu al doilea moment de referinţă, o adevărată epidemie devastatoare.

     

Bombonel dilematicul

Acest al doilea moment începe în 2004. Fără a intra în detalii, să remarcăm însă, că el a fost precedat şi agravat de cei patru ani Adrian Năstase (deşi preşedinte de avarie era Ion Iliescu), cu patronarea subterană a corupţiei chiar de către Primul ministru, cu jaful privatizărilor, al retrocedărilor şi al vânzărilor ,cu încălcările democraţiei, inclusiv a celei de partid.

             Si numărătoarea  ouălor ar putea continua!..

            Dar în acel an, 2004, România a devenit corabia beată a unui căpitan cu veleităţi de pirat şi abilităţi nebănuite de şmecher politic fără scrupule, fără educaţie şi fără cultură, dar burduşit cu apucături vulgare de maidanagiu, - suveran absolut peste caftangii lui din bandă. Circar de talent, l-a îmbolnăvit pe T. Stolojan, vindecându-l cu lacrimi de crocodil  în direct la televizor, l-a tras în piept, la alegeri, tot în direct la televizor, pe intelectualul A. Năstase, cu aroganţa lui pavoazată în rafinamente ironice şi, cu asemenea însuşiri, a îmbrobodit un număr important de români care, - sătui de eşecurile şcoliţilor bine educaţi Iliescu şi Constantinescu - au cocoţat în fotoliul prezidenţial un "om din popor", miştocar şi slobod la gură, care ştia să danseze geamparalele la petrecerile ţigăneşti şi care inventase salutul haios "să trăiţi bine".

      Graţie acestei procopsiri prezidenţiale, maladiile incipiente ale politicianismului românesc au devenit cronice şi s-au acutizat progresiv până la situaţia catastrofală de astăzi. Intr-un soi de letopiseţ cronologic, ar trebui să inventariem isprăvile acestui aventurier politic şi ale celor cu care s-a armonizat perfect în războiul murdar purtat împotriva poporului român, dar pentru aceasta ar fi nevoie de o carte neagră în câteva volume (1). Memoria colectivă n-ar avea dificultăţi să şi le reamintească, are însă mari dificultăţi să tragă concluzii şi mai ales să determine reacţii.

Şmecheraşul de Constanţa

        Tragedia este că Preşedintele, ales în 2004 şi reales dubios în 2009 (graţie şi tembelismului iresponsabil al lui M. Geoană, cel care se vedea până de curând candidat din nou la prezidenţiale !?!?...), şi-a valorificat dimensiunea diabolică a personalităţii, nu doar fără scrupule, dar cu o iscusinţă machiavelică şi capacitate a mistificării, rămase fără replică pe măsură.

            Sigur, te poţi întreba, fie şi retoric: n-au existat şi nu există în ţara asta oameni şi forţe capabile să stăvilească şi să pună capăt acestei întruchipări emblematice a răului postrevoluţionar ?!?! Sigur că au existat şi există. Numai că forţele sănătoase, individuale şi colective, au suportat o dublă acţiune de neutralizare. Pe de  o parte ele au fost marginalizate de cei ajunşi la putere, din raţiuni simplu de înţeles, pe de altă parte ele s-au marginalizat singure, din raţiuni de toate felurile, poate nu de neînţeles, dar sigur de neacceptat. Fiindcă nenumăratele consecinţe, - pe care le suportăm toţi şi de care ne plângem toţi - au ajuns astăzi într-un punct critic pre-exploziv.

            Ceea ce sub ceilalţi preşedinţi erau fenomene negative aleatorii ale unor barbugii sau pokerişti politici, a fost transformat de Băsescu într-un şah malefic. El şi-a selectat mereu aliaţii, fără scrupule (să ne amintim "soluţia imorală"  sau instrumentarea UDMR), şi-a subordonat instituţii şi oameni de răspundere, nu doar instituţional, ci mai ales personal,creând în esenţă un fel de structură mafiotă.. Dar ceea ce l-a făcut redutabil este că, adesea, el şi-a selectat până şi adversarii. Lovitura de maestru a dat-o mai ales după Referendumul din 2012, atunci când, după ce l-a bălăcărit bine,  l-a numit

Ecce homo! Spinii îi va pune noul Pilat din Pontul Euxin

Prim ministru pe V. Ponta. Şi-alegea, în acest fel, adversarul cel mai vulnerabil (plagiator, arogant şi slugarnic, în funcţie de interlocutor, incompetent, lipsit de caracter, mare iubăreţ de mistificări, ca să nu spunem de minciuni etc, etc). Consecinţele ?! In loc ca Referendumul de destituire să fie validat, el s-a transformat într-o umilire a peste 7 milioane de români care au votat destituirea lui Băsescu. In loc ca Parlamentul, cu acea importantă majoritate anti-băsesciană, să impună respectarea legii şi să  legifereze  pentru ţară, a încurajat încălcarea legilor şi a legiferat pentru interesele personale şi de grup ale parlamentarilor. 

       

România tragică, la cheremul unor călăi

In loc ca ţara să fie condusă de oameni competenţi, dăruiţi şi responsabili, ea a fost transformată într-o arenă de spectatori la bălăcăreala Preşedinte - Prim ministru. Si în timp ce doi dintre stâlpii puterii, - care şi l-au asociat şi pe al treilea, Parlamentul - erau preocupaţi de spectacolul lor lamentabil de circari fără ruşine, munţii României se defrişează la ordinile bandiţilor cu gulere albe, valorile de patrimoniu ale ţării sunt  "retrocedate" ungurilor, ţiganilor şi altor infractori care n-au nimic de moştenit, învăţământul îşi continuă primejdioasa degringoladă (gestionată imbecil de  19 miniştri ai învăţământului şi de 64 de modificări ale legii acestuia, în 25 de ani), sănătatea, Roşia Montana şi gazele de şist scot oamenii în stradă, miniştri, aleşi pe sprânceană, înfundă puşcăriile, preşedinţi de Consilii judeţene sunt duşi cu dubele la DNA pentru a fi cercetată activitatea lor mafiotă, poliţiştii torturează ca pe vremea Securităţii iar forţele anti-tero se duc cu duba până-n nordul Moldovei pentru a aresta o teroristă periculoasă de vreo 80 de ani care dăduse mită nişte ouă unui medic, fratele Preşedintelui, zâmbăreţ şi cu cătuşe la mâini, se hodineşte în  puşcărie în aşteptarea judecării dosarului său de infractor în cârdăşie cu structurile mafiote ţigăneşti; şi lista nemerniciilor şi a crimelor împotriva poporului român ar putea continua.

Justiţia la mica înţelegere...

         Tristeţea este că această descompunere a clasei politice ni se datorează şi nouă, celor care periodic suntem invitaţi să ne alegem conducătorii. Scârbiţi de cascada dezamăgirilor, de la o guvernare la alta, de perpetuarea aceloraşi figuri  sau a progeniturilor şi neamurilor de toate soiurile în posturile de conducere, am ajuns să credem că neprezentarea la vot este o formă de  protest, un vot de blam la adresa acestora. Numai că noi ne înşelăm amarnic. Neprezentarea la vot nu este o sancţiune a celor care ne trădează speranţele, ci un cadou pe care li-l oferim cu naivitate. Prin neparticiparea noastră, pe care - în pofida lamentaţiilor ipocrite -  de fapt ei o încurajează mascat, alegerile sunt decise de membrii partidelor, cu neamurile şi prietenii aferenţi. Să luăm cel mai recent exemplu: alegerile euro-parlamentare. Din cele 18.221.061 de alegători înscrişi , s-au prezentat la vot 5.911.704, adică 32,44%. Alianţa PSD-UNPR-PC au obţinut 2.093.O32, adică 37,60%.  Deci Victoria "triumfală" a PSD, de care liderii erau foarte mândri, reprezenta aproximativ 12% din populaţia înscrisă pe listele de votare !?!?...Pot fi consideraţi cei aleşi reprezentanţii autentici ai României în Parlamentul European ?! Dar realitatea cea mai tulburătoare este alta. Dacă ţinem seama că numărul membrilor PSD (deci, fără UNPR şi PC) este de peste 400.000, că fiecare are familie, neamuri şi prieteni (să dăm o cifră minimală de cinci), putem trage concluzia că europarlamentarii români pentru Uniunea Europeană, sunt aleşii PSD şi nu ai poporului român. La asemenea fenomene găunoase duce neprezentarea noastră la vot şi lipsa de reacţie a societăţii civile, de fapt acelor peste 16.000.000 de români care-şi abandonează viaţa şi viitorul pe mâna politrucilor.

           

Tărie am ales, tărie avem!

Ca să închei, deşi subiectul e departe de a fi epuizat, aş observa că sintagma lui Eminescu din motto, "smintiţi şi mişei",  pentru marea majoritate a clasei politice actuale, este emblematică şi definitorie. Emblematică şi definitorie, dar insuficientă. Fiindcă promovarea  incompetenţei şi vocaţia trădării sunt la fel de definitorii pentru cei mai mulţi dintre componenţii acestei clasei politice. Iar dintre cei care nu se încadrează în tagma amintită, - pe lângă puţinii de caracter şi curaj, sufocaţi de liota celorlalţi, organizată în stil mafiot - băltesc, îmbrăcaţi în mătasea broaştei, laşii, fricoşii, cei fără coloană vertebrală, mulţi dintre ei pozând în fatalişti, încovoiaţi de vitregiile sorţii.

Aleşii, unde le-ar fi locul

Dacă cele două "cete" eminesciene nu acoperă întregul spectru al degringoladei politice contemporane, cele două instituţii evocate, - puşcăria şi casa de nebuni - sunt suficiente cu asupra de măsură. Trebuie însă umplute cu cine trebuie şi, în acelaşi timp, trebuie grădinărită o altă clasă politică în vegetaţia căreia plivitul buruienilor să se constituie în imperativ al fiecărei clipe.

                                                                            Alexandru  MELIAN

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1. Pentru cei interesaţi, menţionez câteva din articolele mele, -  posibile capitole în această carte care, sper să fie scrisă într-o zi: Scrisoare deschisă politicienilor ţării (www.samanatorul.blogspot.ro, 29 ian. 2012), Apel adresat noilor ajunşi la putere (www.samanatorul.ro, mai 2012), Paranoia referendumului (idem. iulie 2012), Ce nu a înţeles încă Victor Ponta (idem.dec.2012), Laudele infirme ale domnului Pleşu (idem. aprilie 2013), Surzenie şi cecitate politică (idem.sept. 2013), Scabia politică şi justiţia (ian. 2014), Memorie scurtă sau conştiinţă murdară (aprilie 2014)