Grupaj privind măiestria lui George Coşbuc în arta poetică.

George Coşbuc în anul 1894

Ioan Slavici - GHEORGHE COŞBUC: MAESTRUL

Din www.dacoromanica.ro - Ioan Slavici, Amintiri, Cultura naţională, Bucureşti, 1924

S'a zis adese-ori, că Gheorghe Coşbuc e poetul ţăranilor romîni. A şi fost. In adevăr între poesiile lui sunt multe, în care se dau pe faţă durerile ţăranului romîn, şi forma celor mai multe dintre ele e potrivită cu gustul poporului romîn. In înţelesul acesta însă poet al ţăranului romîn e încă mai vîrtos Vasile Alecsandri, care a adunat şi publicat o colecţiune de poesii poporale, pe care le-a luat drept modele în ceea ce priveşte formele poetice, şi a scris şi cîteva doine de toată frumuseţea.

Poet al ţăranului romîn e şi Mihail Eminescu, care a scris doine atît de potrivite cu felul de a sîmţi al poporului romîn, încît au devenit populare şi trec din gură în gură.

Poeţi ai ţăranului romîn sunt mai mult ori mai puţin toţi cei ce şi-au luat inspiraţiunea din sîmţămîntul comun al Romînilor, între care mai ales Octavian Goga.

Gheorghe Coşbuc a mai fost însă şi altceva: măiestru într'ale artei poetice.

Citind poesiile lui Vasile Alecsandri, suntem încîntaţi şi numai de tot rar ne dăm seama despre neajunsurile lor în ceea ce priveşte formele. Dacă le facem însă cu toată luarea aminte analiza, mereu ne'mpedecăm de licenţe poetice mai mult ori mai puţin supărătoare.

Pentru ca să iasă ritmul ori să se potrivească rima, ici un archaism e pus alăturea cu un neologism, de care n'avem nevoie, colo e o vorbă neobicinuit întrebuinţată, alta rău conjugală ori declinată, iar alta aşezată prin o inversiune nemotivată. Cu toate aceste destul de adese-ori versul schioapătă şi rima e fie comună, fie săracă, fie siluită. Rămînem deci cuprinşi de simţămîntul că poetul e, ce-i drept, îndrăgit de muze, dar — poate că — tocmai de aceea nu se socoteşte nevoit a-şi da silinţa să-şi desăvîrşească formele prin corecturi. Ii sunt şi aşa frumoase poesiile, deşi drept modele numai puţine dintre ele pot să fie luate.

Eminescu avea obiceiul de a zice, că nu e nimeni obligat să scrie poesii şi de aceea nu i se iartă nimănuia păcatul de a fi scris poesii proaste. El cîntărea deci fiecare vorbă pusă pe hîrtie, îşi păstra timp îndelungat poesiile în sertar, le recitea mereu şi făcea corecturi peste corecturi. Are cu toate acestea şi poezii, care nu pot să fie luate drept modele, căci au fost publicate fără ca el să fi ajuns a le desăvîrşi forma prin corecturi.

La Coşbuc desăvîrşirea formei e covîrşitoare, şi dacă unul ori altul îl va fi socotit ca poet mai prejos de V. Alecsandri ori M. Eminescu, nu mai încape îndoială că el e ca măiestru, în ceea ce priveşte technica scrierii, mai presus de dînşii.

El s'a format în şcoala clasicităţii eline-romane, şi hotărîtor a fost pentru dînsul timpul, pe care l’a petrecut în Italia, unde a fost îndrumat şi spre cultura teologică.

Dascălul lui în ceea ce priveşte felul de a gîndi şi technica scrierii şi a compoziţiunii au fost mai întîi clasicii elini şi cei latini, ear în urmă Dante, Petrarca, Ariosto şi Torquato Tasso. 

In deosebi Dante l’a stăpînit pînă la sfîrşitul vieţii lui, şi între manuscriptele rămase dela el se află şi un preţios studiu asupra «Comediei Divine».

«Comedia Divină», «Orlando Furioso» şi «GerusalemeLiberata» au fost pe lîngă «Eneida» ceeace i-au desvoltat gustul pentru genurile epice.

Vasile Alecsandri a scris atît comedii şi drame, cît poesii epice de toată frumuseţea ; îl socotim însă poet liric, căci nu numai că lirice sunt cele mai frumoase dintre poesiile lui, dar si'n poesiile ]ui, epice ori în dramele lui, părţile lirice sunt cele mai frumoase.

Poet liric e şi Eminescu, deşi a scris foarte frumoase poesii epice şi cele mai frumoase satire din literatura noastră de el au fost scrise.

Coşbuc e mai presus de toate poet epic, şi unele dintre baladele lui, cum e, între altele «El Zorab», sunt de o valoare universală.

Atît această înclinare spre genul epic, cît şi foarte întinsa lui cultură teologică l'au îndrumat apoi nu numai spre «Comedia Divină», ci spre literatura indică.

Epopeele indice şi mai ales «Mahabharata» şi «Ramaiana» sunt în adevăr poeme religioase, un fel de curs complect de morală brahmină — în multe privinţe potrivită cu cea creştinească. Ceea ce l'a încîntat însă pe el nu era numai conţinutul, ci şi formele lor.

Dacă el şi-a dat silinţa să traducă «Eneida» cea păgînească se simţia cu atît mai vîrtos îndemnat să traducă «Comedia Divină», care e pe lîngă celelalte şi model de didactică creştinească, precum şi părţi din literatura aşa zisă «sanscrită», pe care o socotea neîntrecută în frumuseţea ei.

Şi dacă e vorba, traducerile făcute de dînsul e una din cele mai preţioase părţi ale literaturii noastre.

Au fost, ce-i drept, mai unul, mai altul de părerea, că nu ar fi trebuit să facă dînsul traducerea «Eneidei» în exametri.

Nu mai încape îndoială, că făcută fie în proză, fie în alexandrini ori în vers poporal îndoit, traducerea ar fi fost şi mai uşoară pentru traducător, şi mai pe înţeles pentru publicul cel mare, n'ar fi fost însă o traducere în adevăratul înţeles, ei- numai un fe] de tălmăcire «în usul» şcolilor secundare.

Lui Coşbuc nu îi era ertat să o facă decît aşa cum a făcut-o, reproducînd originalul în toate amănuntele forjrielor lui.

Acelaşi e roştul tuturor traducerilor făcute de-dînsul. Partea, pe care ni-a datro el pentru comoara noastră literară, ar fi ciuntită dac'am scoate din ea traducerile, care, făcute fiind cu multă măestrie, ne'ncîntă nu numai ca conţinut, ci şi ca forma în toate privinţele desăvîrşită şi de aceea au să fie luate drept modele.

Cel ce vrea să se dumirească asupra formelor gramaticale ale limbii romîne are să cetească cu toată luarea aminte poesiile lui Gheorghe Coşbuc. Poesiile lui Gheorghe Coşbuc are să le cetească cel ce ţine să ştie, cum se aleg, se'ntrebuinţează şi se aşează vorbele 'n romîneşte. Tot poesiile lui are sa le citească cel ce vrea să se dumirească asupra prosodiei, asupra rimării şi 'n ceeace priveşte stilul şi compoziţiunea, arta poetică - în genere.

In deosebi pastelele, idilele şi baladele, precum şi multe din traducerile lui sunt modele în toate privinţele desăvîrşite, în virtutea cărora el are să fie socotit drept cel mai de frunte dintre îndrumătorii noştri în ceeace priveşte arta poetică.

George Coşbuc în 1897

George  Coşbuc membru titular al Academiei

(Din Wikipedia)

În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea literară a Academiei Române hotărăşte cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George  Coşbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coşbuc. Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

" Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale." — Duiliu Zamfirescu

Sunt amintite volumele Balade şi idile, Fire de tort, traducerile:

"Din punct de vedere clasic - prin urmare esenţialmente academic - Eneida şi Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforţare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme." — Duiliu Zamfirescu

Prima şedinţă la care poetul îşi face apariţia e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze şi salutat de preşedintele C.I. Istrati:

"V-aţi scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului şi distinsului nostru coleg George Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituţiune de a vă număra printre membrii ei." — Constantin Istrati

Răspunsul poetului:

"Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoinţa să saluţi şi prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulţumesc şi dv, d-lor Membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei." — George Coşbuc

Printre cei prezenţi la şedinţă se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeş, dr. Gh. Marinescu.

Din ziarele care menţionau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coşbuc din Hordou la Academie:

"cu atât mai anevoios, cu cât poetul ţărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască şi conştiinţa superiorităţii lui îl oprea de a-şi face drum cu coatele, când era în drept să aştepte să i se deschidă cărarea de la sine.”

Una din cărtile de citire donate de
familia Coşbuc, bibliotecii Tismana
şi şcolilor din Târgu Jiu

***

În 1920, şi Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc.

În şedinţa solemnă din 30 mai 1923 de la Academia Română desfăşurată sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, Octavian Goga rosteşte DISCURSUL DE PRIMIRE cu tema: COŞBUC.

Extragem câteva  paragrafe reprezentative după broşura originală apărută în seria „Discursuri de recepţiune” – LIV – editate de Academia Română, Bucureşti, „Cultura Naţională”, 1923. (D.G.) şi volumul dlui Gogâlea, Dorin: Octavian Goga - 70, Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, 2008

1. "S’a zis cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost totdeauna o energie precursoare. În câmpul ei s’au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor, indicând prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Elada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pricle; gloria lui Dante s’a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis; orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei şi astfel, urmând o orânduială consacrată, nu este numai o întâmplare că România Unită, Sire, reîntregirea solului naţional sub sceptrul Maiestăţii Voastre, nu s’a putut îndeplinì decât după ce gândul românesc s’a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi de alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Coşbuc."

2. Întrebări de conştiinţă l-au năvălit, protestarea ia sguduit toate fibrele, a fixat răspunderi, a pipăit rănile, a scormonit răul cu întreagă otrava lui şi atunci din demnitatea lui sbiciuită, din dragostea lui înfrigurată pentru cei cari l-au trimis în lume, ca un ţipăt desnădăjduit, ca o trâmbiţă de alarmă, ca un program de luptă, s’a închegat cântecul furtunos:

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi,

Noi mame şi surori şi fraţi!

Înlături venetici!

Pământul nostru-i scump şi sfânt

Căci el ni-i leagăn şi mormânt,

Cu câte ape l’au udat

Sunt numai lacrămi ce-am vărsat:

Noi vrem pământ!

Spre gloria poetului şi spre binele tuturor trâmbiţa s’a auzit şi o largă transformare a intervenit în structura ţării.

Pentru Coşbuc satisfacţia a venit prea târziu, el a concretizat însă cel dintâi într’ superioară formă artistică nevoia acestei transformări.

În vuetul oraşului în care s’a zămislit euritmia versurilor sonore el mai purtà cu sine un fir ascuns, o neîntreruptă chemare pasionată, puternică. Erà dragostea de ai lui, rămaşi acasă, acolo în înfundătura dela Hordou, dorul de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, erau amintirile ce se deslipiau din neguri şi-i băteau la geam în nopţi de insomnie. Ce crize, ce sbuciumări, se vor fi deslănuţuit în acest suflet sensitiv purtat în pribegie, ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos care l-a dus dela dascălul Tănăsucă până la filozofia sanscrită şi la terzinele lui Dante? De câte ori nu va fi privit înapoi, de câte ori nu l-a oprit în drum pâlpâierea sângelui din vine, de câte ori nu l-au durut poverile misterioase ale moştenirii din strămoşi? În astfel de clipe optimismul lui ţărănesc cădeà înfrânt:

Mai trăieşti şi-ţi merge bine

Vechi străjer, nu m’ai uitat?

E de mult de când n’am stat

Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gândul

Veşnic nemişcat să stai:

Vezi de-atunci eu alergai

Lumile dearândul!

Ce te miri? Eu vin fârtate

Trist aşà şi liniştit –

Sunt bătrân! M’au obosit

Căile-alergate,

Tu cântai şi’n depărtare

Eu priveam râzând pe lunci,

Cum m’am cuminţit de-atunci

Râd aşà de-arare!...

Cu cât se strângeà mai tare cercul oraşului împrejurul lui cu atât mai des îl cercetau vedeniile de demult ca o blândă mustrare uneori, ca o adiere caldă şi binefăcătoare câteodată:

În vaduri ape repezi curg

Şi vuet dau în vale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apii se’mpletesc

Cărări ce duc la moară

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine’ntr’o căscioară.

Coşbuc se gândià acasă cu stăruinţă, cu patimă. Nu numai că nu erà desrădăcinatul care şi-ar fi ucis trecutul, dar îşi scurgeà vieţa de fiecare clipă din acest trecut, erà o fire conservatoare ale cărei rădăcini erau mai puternice decât copacul însuşi. El era Ardeleanul nedesfăcut de glia lui, - de sigur nu în sensul barbar şi inoportun al unui regionalism miop scos la suprafaţă uneori în zilele noastre de către drumeţi întârziaţi ai şcolilor ungureşti, pe care sunt convins că s’ar însărcinà bucuros să-i scuture şi să-i treacă prin botezul unităţii de suflet aşà cum a cântat-o el, dar ardelean prin strânsa legătură cu toată comoara de simţire a acestui minunat colţ de pământ. În interiorul lui dela Bucureşti, alături de o soţie devotată şi de un copil adorabil pe care-l iubià cu o dragoste fanatică părinte, erà o atmosferă de simplicitate şi cuviinţă severă ca în vrednicele familii ale vechilor dascăli ardeleni, podoaba intelectualităţii noastre de ieri. Ardealul l-a tulburat încontinuu cu toate problemele lui culturale şi politice. Le urmărià cu pricepere şi devotament.

La procesul Memorandului din Cluj studenţii de la Bucureşti au venit cu poezia lui «In opressores» răspândită pe foi volante miilor de asistenţi, un patetic strigăt al iredentei:

Dumnezeu ni-e într’ajutor,

Dacă şi el e de-al lor,

Nu-l mai vrem ocrotitor

Ne’nfrăţim cu iadul.

Graniţa, Coşbuc n’o mai puteà trece înapoi, nu se prezentase la serviciul militar şi contà ca dezertor din armata austriacă. Se duceà însă în fiecare vară la Predeal şi când îl

vedeam la Bucureşti toamna ne spuneà cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul de frontieră şi că l-a alungat deacolo un jandarm cu pene de cocoş. Ce furtuni mute vor fi bătut atunci în adâncurile din care au ţâşnit accentele sumbre de baladă? Abià prin anii 1910 o amnestie colectivă i-a deschis poarta. Cu cel dintâi tren s’a dus la Năsăud şi apoi înfrigurat a luat centrele noastre dearândul. Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi după douăzeci şi câţiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl dureà. Se nemerise tocmai o serbare culturală, lume dimprejur erà adunată într’o sală de conferinţă. Mi-a cerut să-l duc acolo, fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S’a retras într-un colţ de balcon şi s’a pitit să nu-l vadă nimeni. Privià cu un tremur de pleoape în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele dela Sălişte, la ceata de preoţi, brâne albastre,brâne roşii… O mişcare s’a produs subit în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s’a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul şi într’o clipă femei, bărbaţi, copii s’au asociat şi a cântat toată lumea şi cântà şi el plângând:

Numeroase cărti de citire tipărite
la Craiova au fost donate de
familia Coşbuc, şcolii Tismana

Pe umeri pletele-i curg râu,

Mlădie ca un spic de grâu

Atâta mi-e de dragă…

*****

(…) Ce a fost Coşbuc în evoluţia noastră literară? Să ni-o spuie el:

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul.

Noi stăm smeriţi în faţa geniului creator al neamului care şi-a răscumpărat cu jertfe actul de justiţie de care s’a împărtăşit, şi acum când stăruie înaintea noastră umbra lui Gheorghe Coşbuc îi închinăm şi ei cuvintele scrise pe mormântul marelui florentin în Biserica Santa Croce:

Onorate l’altissimo poeta!

Octavian Goga

Răspunsul d-lui G. Bogdan-Duică

Domnule Coleg,

Dacă Academia Română nu ar fi singurul colţ de pământ românesc, în care egala îndreptăţire este într’adevăr realizată în mod ideal, anume: lăsând, fireşte numai faptei literare, libertatea cea mai nemărginită, mi-aş îngăduì să Te întreb pentru ce ai întârziat prilejul de a Te ascultà vorbind despre Georghe Coşbuc aşà de frumos, precum ai vorbit acum înaintea colegilor care Te aşteptam calzi şi respectuoşi? Dar nu mai întreb; întâiu, din motivul arătat; şi apoi, dintr’al doilea motiv: gloria lui Coşbuc nu a aşteptat acest discurs, precum nici gloria D-tale nu l-a aşteptat pe al meu. Şi Dumneata ai confirmat numai un adevăr vechiu; şi eu confirm alt adevăr, mai nou, dar tot atât de sigur. Totuş, formalităţile noastre sunt academice; şi trebuie să fie serioase; şi de aceea Te rog să-mi dai voie să Te discut şi eu pe D-Ta, cam în acelaşi chip în care D-Ta ai discutat geniul lui G. Coşbuc.

George şi Elena Vaida Voievod

 Precizare: Redacţia "Semănătorul" Tismana, consecventă cu acţiunea sa privind promovarea lui George Coşbuc, propune cititorului şi acest "Grupaj privind măiestria lui George Coşbuc în arta poetică." Prin numeroasele articole apărute în  paginile revistei "Sămănătorul", am arătat că activitatea de la Tismana a lui George Coşbuc, numit aici "Badea Gheorghe", a fost benefică pentru emanciparea localităţii. Societatea "Dorna Tismana" înfiinţată aici de George Coşbuc, deputaţii de Gorj, Dincă Schileru, Numa Frumuşeanu şi alte personalităţi ale vremii, au reuşit să declare localitatea "staţiune climaterică", au făcut amenajări importante pe Valea Tismanei. Familiei Coşbuc, George şi Elena i se datorează un mare respect pentru numeroasele donaţii făcute şcolii Tismana: mobilier, o bibliotecă şi donaţii de manuale şcolare, George Coşbuc fiind el însuşi autor de manuale şcolare, după cum vedem din imaginile de mai sus. 

Prin aceste acţiuni George Coşbuc aparţine şi patrimoniul cultural al oraşului Tismana. Să-l preţuim cum se cuvine!

 Nicolae N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”

Tismana, 10 august 2014