Faceți căutări pe acest blog

vineri, 22 august 2014

Grupul de Artă Plastică de la Tismana




În stânga: casa Traian Burtea
O şcoală de tradiţie locală:
Grupul de Artă Plastică de la Tismana
aparţinând Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu


Viorel Gârbaciu artizanul  formelor subsidiare de educaţie şi formare continuă prin Şcoala  Populară de Artă din Gorj

Azi nu se mai miră nimeni când televiziunile centrale şi cele din Gorj prezintă mereu pe micul ecran grupuri vocale, formaţii muzicale, galerii de artă grafică şi sculptură, grupuri cu profil de artizanat. Nici presa nu se lasă mai prejos în a le populariza. Chiar revista noastră „Sămănătorul”, nr. 7/iulie 2014  a relatat despre spectacolul grupului şcolar de la Ciuperceni după ce anii trecuţi am scris în revista online despre „Ansamblul de obiceiuri Tisa” din Tismana, condus cu multă pasiune de doamna Maria Corlan Mischie, despre formaţia muzicală „Muguri de castan” din Tismana. Sau despre formaţia de dansuri populare din Topeşti unde existau şi alte iniţiative privind artizanatul – cusături, covoare – sau artă plastică (icoane pe lemn).
Şcoala Populară de Artă Târgu-Jiu este o instituţie publică de cultură, înfiinţată prin  Legea nr. 292/27 iunie 2003 şi aflată în subordinea Consiliului Judeţean Gorj. Ea desfăşoară activităţi de educaţie permanentă şi formare continuă de interes comunitar, în afara sistemelor formale de educaţie, în domeniul artelor scenice şi vizuale, populare sau culte, în cel al meşteşugurilor tradiţionale, precum şi în alte domenii care să satisfacă cerinţele comunităţii.
Dir. Viorel Gârbaciu
Pe lângă reuşitele de până acum, directorul ei, prof. Viorel Gârbaciu, face la Tismana un pas extrem de important în educaţia permanentă a populaţiei şcolare, scoţând activităţile de acest gen din unităţile învăţământului de stat, spre entităţile private, cu existenţă distinctă, independentă. Aidoma pensioanelor sau şcolilor particulare din vremea regatului, acestea sunt depărtate de modul de gândire formalist al filosofiei scolastice, care era ruptă de viaţa practică. Th. I. Ionescu, profesor la Liceul „Carol I" Craiova, publica în anul 1906, lucrarea „Scurt Istoric al învăţământului Particular din Craiova”. Desigur, şcolile populare de azi nu sunt şcolile particulare de acum mai bine de un secol dar e bine să le amintim pentru că au multe elemente comune. Iată ce spunea acest profesor din Craiova:
„Mai observăm, că în timp ce Statul nu ivea decât o singură şcoală primară, erau şcoli particulare, înfiinţate şi conduse de dascăli de la diferite biserici. Aceste şcoli au adus servicii însemnate oraşului şi judeţului nostru. Mulţi oameni, cari astăzi au poziţii însemnate în societate, au căpătat instrucţia şi educaţia lor în aceste şcoli. Conducătorii acestor şcoli erau oameni iubitori de progresul cultural al neamului nostru, erau plini de entuziasm. Ei nu erau conduşi de ideea de câştig, pe cât de ideea de a răspândi instrucţia în popor. Deşi nu erau inspectori, cari să-i controleze (rar de tot venea câte un trimis al ministerului pentru a observa progresele elevilor), totuşi aceşti apostoli ai culturei lucrau cu tot zelul şi devotamentul. Conştiinţa datoriei împlinite era pentru ei cel mai bun inspector. In dragostea lor de a împrăştia lumina, ei făceau chiar sacrificii. Am arătat, că dascălul Nicu Teodorescu avea totdeauna 30-40 elevi, care învăţau în şcoala sa, fără plată.
Trebue să vorbim cu respect şi admiraţie de aceşti oameni, cari au lucrat cu atâta zel şi devotament pentru a da învăţătură neamului nostru românesc. Ei desigur n'au avut metoade de învăţământ atât de pedagogice, precum sunt în timpul de faţă, însă munca lor stăruitoare şi devotamentul lor pentru şcoală îi făcea să dea rezultate mai bune decât dau aceia, cari cunoscând metoadele pedagogice cele mai noi şi mai bune, nu lucrează cu toată inima şi devotamentul.”
Acum, sunt alte forme subsidiare de instrucţie şi educaţie, firme acreditate de ministerul de resort ţin cursuri practice, ele încheindu-se cu diplome vizate la nivel central. Aidoma vechilor şcoli de ucenici, ele asigură necesarul de forţă de muncă al firmelor. Cadrul legal există deci, iniţiative nu prea există la noi iar sumele alocate pentru protecţia socială îi favorizează pe leneşi.

Surorile Văcaru – o iniţiativă de succes

Pe Liliana Văcaru n-o mai văzusem demult, plecase de câţiva ani buni din ţară. Era departe de casă şi tot de departe eram şi rude şi nu corespondam. Cunoşteam însă bine surorile sale, Mariana (căsătorită Grecu), cu care fusesem coleg în corpul profesoral de la şcoala Pocruia şi pe cea mai mică dintre cele trei surori, Gabriela (căsătorită Tâlvescu), o fată numai inimă şi zâmbet. Am început s-o preţuiesc din ce în ce mai mult, la fel ca pe Liliana după povestea lor de succes, care m-a bucurat.
Venită câteva zile la Tismana, întâlnirea scurtă cu Liliana mi-a risipit o îngrijorare. Temerea se instalase încă de la lansarea cărţii lui Florian Vădeianu „Boier printre tovarăşi”, când ne-am întrebat cu toţii ce se va alege din casa fostului preşedinte de la „Arta Casnică”, Traian Burtea. Va încăpea pe mâna unor „Mondiali” de Gorj sau de Bucureşti? Ori pe mâna unor „Cârpaci” care au 144 proprietăţi prin centrul istoric al Timişoarei? Casa fiind pusă la vânzare, plana incertitudinea asupra viitorului ei! O vor conserva autorităţile statului ca o clădire de patrimoniu dacă după lansarea aceea, cei de la judeţ şi aleşii noştri ca senatori sau deputaţi în parlamentul ţării, au dat din umeri când i-am întrebat ce putem face?
Uite că vrednicii copii ai lui Lina şi Ion Văcaru, familie modestă şi harnică din Tismana, se înţeleseră ca fraţii şi cumpărară casa, grosul venind de la Liliana. Şi s-a bucurat Liliana că i-am înţeles perfect iniţiativa când am felicitat-o că a evitat să ajungă casa lui Burtea o ruină ca atâtea altele câte zac prin oraş negăsindu-se cumpărători.
Liliana o duce bine în Franţa pe lângă un birou de avocatură şi alte firme de servicii, deci nu se ştie când va reveni în ţară. Dar gândeşte că ar fi bine ca pe lângă folosirea casei ca proprietar să-i dea imobilului şi o utilitate socială pe un proiect bine gândit. Până una-alta a lăsat-o pe sora cea mică să-şi împlinească acolo talentul ei prin grupul său de artă plastică.
Gabi Văcaru este cunoscută şi o respectată nu numai cei ce merg cu încredere la salonul ei de coafură şi frizerie pe care l-a deschis de mai mult timp. Ci şi cei care îi apreciază frumoasa evoluţie a carierei sale strălucite. S-a căsătorit cu prof. Vali Tâlvescu de la liceul de sport din Târgu Jiu, iar ea a urmat Facultatea de Arte Plastice din oraş, iată secretul frumoaselor coafuri sau frizuri care ies din mâna ei. Şi-a luat licenţa în arte plastice la renumita „Universitate de Vest” din Timişoara şi de aici până la înfiinţarea Grupului de Artă Plastică de la Tismana, aparţinând Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, n-a fost decât un pas. Directorul şcolii populare, prof. Viorel Gârbaciu a venit special de la Târgu Jiu pentru a inaugura atelierul micilor talente din Tismana în sala fostului cabinet dentar al dr. Mioara Burtea.
Dani Popescu şi Gabriela Văcaru (Tâlvescu)
Intrând acum în noul „Salon” de pictură te izbeşte în primul rând varietatea expresiilor şi formelor artistice ale desenelor micilor cursanţi. Coloristica lucrărilor executate aici este una aparte. Nu s-ar fi gândit niciodată Traian Burtea ca după 35 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, se va ridica de lângă casa lui o fată care cunoaşte secretele lui şi ale Polinei Butiuc, maestră în arta vopselelor pentru firele de lână folosite la renumitele covoare şi alte ţesături marca „Tismana”.
Polina Butiuc, fată săracă de plugar dar premiantă la şcoală înaintea copiilor de dascăli, era uzina chimică secretă a cooperativei „Arta Casnică”. A scrie pe hârtie reţetele ei era de neconceput, pentru că secretul rezistenţei în timp a coloristicii originale a artizanatului din Tismana era acesta: Traian Burtea folosea tehnica cromatică veche, ţărănească. Albeala pânzei se făcea de către femeile şi fetele familiilor Duicu şi lucrătoare din Mahala, în Zăvoiul Duiculeştilor. Însă „boiala” din plante, simplă sau în amestec cu culori „de prăvălie”, doar Polina o cunoştea. Şi nu exista în ţară fir galben de maramă mai frumos ca acela pregătit de ea în zeamă de coajă de măr pădureţ amestecată cu puţin ţipirig bine pisat. Învăţaseră toate de la Ion Duicu al bătrân, bunicul Linei şi străbunicul lui Gabriela, căsătorit cu Ana lui Tomoniu, zisă şi „Tomoneasa”, care era stră-stră-mătuşa mea.
Mirabela
Urmaşi fiind, pe a doua, respectiv a treia spiţă, am început o discuţie despre această cromatică a poporului român cu Gabriela când i-am vizitat atelierul de Artă Plastică de la Tismana. Am aflat cu surprindere că a învăţat ceva din această tehnică la facultate şi că are de gând să o repună în valoare. Mai mult, o interesează şi ornamentica ţesăturilor şi costumelor populare şi vrea să adune o mică bibliotecă de cursuri  de grafică a portului popular din principalele zone folclorice ale ţării. Şi  poate că va înfiinţa  un nou grup de artă grafică special, cursanţii creând modele noi de artă populară bazată pe simboluri specifice zonei.
Am fost bucuros să-i admir pasiunea pentru artă în general şi arta populară în special, ideile sale îndrăzneţe, dragostea faţă de obiceiurile şi tradiţiile zonei sub-montane a Podişului Getic, respectul ei faţă de patrimoniul nostru cultural. Trăim o epocă a kitsch-urilor de prost gust în portul popular, cu costume ţipătoare inclusiv la soliştii de muzică populară consacraţi. Fenomenul kitsch-ului e prezent şi în literatură, de aceea Gabriela a preţuit, la rândul ei, promovarea valorilor naţionale şi a literaturii de inspiraţie folclorică şi istorică prin Editura Semănătorul şi mai ales prin revista „Sămănătorul”, care a renăscut linia programatică a vechii reviste a lui Vlahuţă şi Coşbuc, gândită acum un secol, pe Valea Tismanei.
Denisa Miu
Azi tânjim după adevărata noastră artă populară, pierdută în firmele actualului capitalism sălbatic ce le oferă tinerilor un port popular pestriţ şi deşuchiat, purtat doar la manifestări artistice. Sau la festivaluri de folclor care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, unde lumea care asistă vine de regulă îmbrăcată cu rebuturile magazinelor occidentale.
Cei care ne mai dăm seama de blasfemia pe care o trăim, trebuie să luptăm prin toate mijloacele pentru a ne  întoarce la marele patrimoniu ornamental şi cromatic al portului tradiţional pe care ni l-au lăsat strămoşii! V-aţi întrebat de ce prin vechile lăzi de zestre de prin sate găsim costume populare de parcă ar fi fost făcute ieri? Nici moliile nu le-au mâncat şi niciun fir nu s-a decolorat! Pânza lor şi firele sunt „boite” cu zeamă din plante naturale, arin, nuc, măr, gutui, cicoare, sovârv şi altele. Săpunul ţăranului era  săpunariţa iar dezinfectantul coteţelor era bozul.
Dacă am crea un atelier pentru producerea de sticluţe umplute cu „zemuri” naturale din Grădina Domnului, de cromatică diversă şi rezistentă la radiaţiile solare, mereu mai puternice de la an la an, n-am sparge noi piaţa textilă a occidentalilor care ne trimit în magazinele din România o vestimentaţie urât mirositoare şi numai bună de atras, muştele şi ţânţarii? De ce ne-ar impune Coana Europa „procedurile” ei şi nu ne-am impune noi tehnica noastră populară veche de mii de ani? Uitaţi-vă la snobismul televiziunilor create după model occidental, inclusiv ale fanfaronilor cu bani ce difuzează muzică populară. Te-apucă râsul când vezi că regizorii înşiră, pe fundalul unor melodii populare, un rând pestriţ de cântăreţi ţinând membrele inferioare ca pe nişte picioroange. Şi care fac figuraţie, monotonă şi  nesfârşită, repetitivă obsesiv şi stresantă: doi înainte, doi înapoi, doi înainte, doi înapoi… Sau, tot simetric, câte trei paşi târşiţi înainte-înapoi. Cine să-l înveţe pe Prigoană sau pe bălţaţii postului de manele că horele şi sârbele noastre româneşti tocmai prin anti-simetria cu care sunt create mişcările paşilor s-au impus la marile festivaluri mondiale de folclor?
Ciocăneşti, Suceava
Din fericire, micile idei de succes încep să prindă contur şi să se impună! Aţi auzit de comuna Ciocăneşti, judeţul Suceava? Acolo, Leontinei Ţăran, o femeie din sat, i-a venit ideea de a folosi modelele din portul popular tradiţional al zonei pentru zugrăvitul casei. A vorbit cu un zugrav mai priceput şi grafica a fost aplicată pe pereţii casei. A ieşit o frumuseţe! Primarul şi consilierii au legiferat atunci, ca fiecare casă nou construită sau renovată de acum încolo să fie decorată cu motive populare.      
Cine mai ştie câte stiluri arhitecturale sau simboluri trăsnite ale modelelor vestimentare s-au instalat vremelnic în ţara noastră sub marile imperii? Cu toate acestea, în zonele noastre folclorice arta şi tradiţia poporului român a triumfat întotdeauna!   

   
Nicolae N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”
Tismana, august 2014
Artă grafică românească la Ciocăneşti, Suceava