 |
| În stânga: casa Traian Burtea |
O şcoală de tradiţie locală:
Grupul
de Artă Plastică de la Tismana
aparţinând
Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu
Viorel Gârbaciu artizanul formelor subsidiare de educaţie şi formare
continuă prin Şcoala Populară de Artă
din Gorj
Azi nu
se mai miră nimeni când televiziunile centrale şi cele din Gorj prezintă mereu
pe micul ecran grupuri vocale, formaţii muzicale, galerii de artă grafică şi
sculptură, grupuri cu profil de artizanat. Nici presa nu se lasă mai prejos în
a le populariza. Chiar revista noastră „Sămănătorul”, nr. 7/iulie 2014 a relatat despre spectacolul grupului şcolar
de la Ciuperceni după ce anii trecuţi am scris în revista online despre
„Ansamblul de obiceiuri Tisa” din Tismana, condus cu multă pasiune de doamna
Maria Corlan Mischie, despre formaţia muzicală „Muguri de castan” din Tismana.
Sau despre formaţia de dansuri populare din Topeşti unde existau şi alte iniţiative
privind artizanatul – cusături, covoare – sau artă plastică (icoane pe lemn).
Şcoala
Populară de Artă Târgu-Jiu este o instituţie publică de cultură, înfiinţată
prin Legea nr. 292/27 iunie 2003 şi
aflată în subordinea Consiliului Judeţean Gorj. Ea desfăşoară activităţi de
educaţie permanentă şi formare continuă de interes comunitar, în afara
sistemelor formale de educaţie, în domeniul artelor scenice şi vizuale,
populare sau culte, în cel al meşteşugurilor tradiţionale, precum şi în alte
domenii care să satisfacă cerinţele comunităţii.
 |
| Dir. Viorel Gârbaciu |
Pe lângă
reuşitele de până acum, directorul ei, prof. Viorel Gârbaciu, face la Tismana un
pas extrem de important în educaţia permanentă a populaţiei şcolare, scoţând
activităţile de acest gen din unităţile învăţământului de stat, spre entităţile
private, cu existenţă distinctă, independentă. Aidoma pensioanelor sau şcolilor
particulare din vremea regatului, acestea sunt depărtate de modul de gândire
formalist al filosofiei scolastice, care era ruptă de viaţa practică. Th. I.
Ionescu, profesor la Liceul „Carol I" Craiova, publica în anul 1906,
lucrarea „Scurt Istoric al învăţământului Particular din Craiova”. Desigur,
şcolile populare de azi nu sunt şcolile particulare de acum mai bine de un
secol dar e bine să le amintim pentru că au multe elemente comune. Iată ce
spunea acest profesor din Craiova:
„Mai observăm, că în timp ce Statul nu ivea decât o
singură şcoală primară, erau şcoli particulare, înfiinţate şi conduse de dascăli
de la diferite biserici. Aceste şcoli au adus servicii însemnate oraşului şi
judeţului nostru. Mulţi oameni, cari astăzi au poziţii însemnate în societate,
au căpătat instrucţia şi educaţia lor în aceste şcoli. Conducătorii acestor
şcoli erau oameni iubitori de progresul cultural al neamului nostru, erau plini
de entuziasm. Ei nu erau conduşi de ideea de câştig, pe cât de ideea de a
răspândi instrucţia în popor. Deşi nu erau inspectori, cari să-i controleze
(rar de tot venea câte un trimis al ministerului pentru a observa progresele
elevilor), totuşi aceşti apostoli ai culturei lucrau cu tot zelul şi
devotamentul. Conştiinţa datoriei împlinite era pentru ei cel mai bun inspector.
In dragostea lor de a împrăştia lumina, ei făceau chiar sacrificii. Am arătat,
că dascălul Nicu Teodorescu avea totdeauna 30-40 elevi, care învăţau în şcoala
sa, fără plată.
Trebue să vorbim cu respect şi admiraţie de aceşti
oameni, cari au lucrat cu atâta zel şi devotament pentru a da învăţătură
neamului nostru românesc. Ei desigur n'au avut metoade de învăţământ atât de
pedagogice, precum sunt în timpul de faţă, însă munca lor stăruitoare şi
devotamentul lor pentru şcoală îi făcea să dea rezultate mai bune decât dau
aceia, cari cunoscând metoadele pedagogice cele mai noi şi mai bune, nu lucrează
cu toată inima şi devotamentul.”
Acum,
sunt alte forme subsidiare de instrucţie şi educaţie, firme acreditate de
ministerul de resort ţin cursuri practice, ele încheindu-se cu diplome vizate
la nivel central. Aidoma vechilor şcoli de ucenici, ele asigură necesarul de
forţă de muncă al firmelor. Cadrul legal există deci, iniţiative nu prea există
la noi iar sumele alocate pentru protecţia socială îi favorizează pe leneşi.
Surorile Văcaru – o iniţiativă
de succes
Pe
Liliana Văcaru n-o mai văzusem demult, plecase de câţiva ani buni din ţară. Era
departe de casă şi tot de departe eram şi rude şi nu corespondam. Cunoşteam
însă bine surorile sale, Mariana (căsătorită Grecu), cu care fusesem coleg în
corpul profesoral de la şcoala Pocruia şi pe cea mai mică dintre cele trei
surori, Gabriela (căsătorită Tâlvescu), o fată numai inimă şi zâmbet. Am
început s-o preţuiesc din ce în ce mai mult, la fel ca pe Liliana după povestea
lor de succes, care m-a bucurat.
Venită câteva
zile la Tismana, întâlnirea scurtă cu Liliana mi-a risipit o îngrijorare. Temerea
se instalase încă de la lansarea cărţii lui Florian Vădeianu „Boier printre
tovarăşi”, când ne-am întrebat cu toţii ce se va alege din casa fostului
preşedinte de la „Arta Casnică”, Traian Burtea. Va încăpea pe mâna unor
„Mondiali” de Gorj sau de Bucureşti? Ori pe mâna unor „Cârpaci” care au 144
proprietăţi prin centrul istoric al Timişoarei? Casa fiind pusă la vânzare, plana
incertitudinea asupra viitorului ei! O vor conserva autorităţile statului ca o
clădire de patrimoniu dacă după lansarea aceea, cei de la judeţ şi aleşii
noştri ca senatori sau deputaţi în parlamentul ţării, au dat din umeri când i-am
întrebat ce putem face?
Uite că vrednicii
copii ai lui Lina şi Ion Văcaru, familie modestă şi harnică din Tismana, se
înţeleseră ca fraţii şi cumpărară casa, grosul venind de la Liliana. Şi s-a
bucurat Liliana că i-am înţeles perfect iniţiativa când am felicitat-o că a evitat
să ajungă casa lui Burtea o ruină ca atâtea altele câte zac prin oraş
negăsindu-se cumpărători.
Liliana
o duce bine în Franţa pe lângă un birou de avocatură şi alte firme de servicii,
deci nu se ştie când va reveni în ţară. Dar gândeşte că ar fi bine ca pe lângă
folosirea casei ca proprietar să-i dea imobilului şi o utilitate socială pe un
proiect bine gândit. Până una-alta a lăsat-o pe sora cea mică să-şi împlinească
acolo talentul ei prin grupul său de artă plastică.
Gabi
Văcaru este cunoscută şi o respectată nu numai cei ce merg cu încredere la
salonul ei de coafură şi frizerie pe care l-a deschis de mai mult timp. Ci şi
cei care îi apreciază frumoasa evoluţie a carierei sale strălucite. S-a
căsătorit cu prof. Vali Tâlvescu de la liceul de sport din Târgu Jiu, iar ea a
urmat Facultatea de Arte Plastice din oraş, iată secretul frumoaselor coafuri
sau frizuri care ies din mâna ei. Şi-a luat licenţa în arte plastice la
renumita „Universitate de Vest” din Timişoara şi de aici până la înfiinţarea Grupului
de Artă Plastică de la Tismana, aparţinând Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, n-a
fost decât un pas. Directorul şcolii populare, prof. Viorel Gârbaciu a venit
special de la Târgu Jiu pentru a inaugura atelierul micilor talente din Tismana
în sala fostului cabinet dentar al dr. Mioara Burtea.
 |
| Dani Popescu şi Gabriela Văcaru (Tâlvescu) |
Intrând
acum în noul „Salon” de pictură te izbeşte în primul rând varietatea expresiilor
şi formelor artistice ale desenelor micilor cursanţi. Coloristica lucrărilor
executate aici este una aparte. Nu s-ar fi gândit niciodată Traian Burtea ca după
35 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, se va ridica de lângă casa lui o fată
care cunoaşte secretele lui şi ale Polinei Butiuc, maestră în arta vopselelor
pentru firele de lână folosite la renumitele covoare şi alte ţesături marca
„Tismana”.
Polina
Butiuc, fată săracă de plugar dar premiantă la şcoală înaintea copiilor de
dascăli, era uzina chimică secretă a cooperativei „Arta Casnică”. A scrie pe
hârtie reţetele ei era de neconceput, pentru că secretul rezistenţei în timp a
coloristicii originale a artizanatului din Tismana era acesta: Traian Burtea folosea
tehnica cromatică veche, ţărănească. Albeala pânzei se făcea de către femeile
şi fetele familiilor Duicu şi lucrătoare din Mahala, în Zăvoiul Duiculeştilor.
Însă „boiala” din plante, simplă sau în amestec cu culori „de prăvălie”, doar
Polina o cunoştea. Şi nu exista în ţară fir galben de maramă mai frumos ca
acela pregătit de ea în zeamă de coajă de măr pădureţ amestecată cu puţin
ţipirig bine pisat. Învăţaseră toate de la Ion Duicu al bătrân, bunicul Linei
şi străbunicul lui Gabriela, căsătorit cu Ana lui Tomoniu, zisă şi „Tomoneasa”,
care era stră-stră-mătuşa mea.
 |
| Mirabela |
Urmaşi
fiind, pe a doua, respectiv a treia spiţă, am început o discuţie despre această
cromatică a poporului român cu Gabriela când i-am vizitat atelierul de Artă
Plastică de la Tismana. Am aflat cu surprindere că a învăţat ceva din această
tehnică la facultate şi că are de gând să o repună în valoare. Mai mult, o
interesează şi ornamentica ţesăturilor şi costumelor populare şi vrea să adune o
mică bibliotecă de cursuri de grafică a
portului popular din principalele zone folclorice ale ţării. Şi poate că va înfiinţa un nou grup de artă grafică special, cursanţii
creând modele noi de artă populară bazată pe simboluri specifice zonei.
Am fost
bucuros să-i admir pasiunea pentru artă în general şi arta populară în special,
ideile sale îndrăzneţe, dragostea faţă de obiceiurile şi tradiţiile zonei sub-montane
a Podişului Getic, respectul ei faţă de patrimoniul nostru cultural. Trăim o
epocă a kitsch-urilor de prost gust în portul popular, cu costume ţipătoare
inclusiv la soliştii de muzică populară consacraţi. Fenomenul kitsch-ului e
prezent şi în literatură, de aceea Gabriela a preţuit, la rândul ei, promovarea
valorilor naţionale şi a literaturii de inspiraţie folclorică şi istorică prin
Editura Semănătorul şi mai ales prin revista „Sămănătorul”, care a renăscut linia
programatică a vechii reviste a lui Vlahuţă şi Coşbuc, gândită acum un secol,
pe Valea Tismanei.
 |
| Denisa Miu |
Azi
tânjim după adevărata noastră artă populară, pierdută în firmele actualului capitalism
sălbatic ce le oferă tinerilor un port popular pestriţ şi deşuchiat, purtat
doar la manifestări artistice. Sau la festivaluri de folclor care s-au înmulţit
ca ciupercile după ploaie, unde lumea care asistă vine de regulă îmbrăcată cu
rebuturile magazinelor occidentale.
Cei care
ne mai dăm seama de blasfemia pe care o trăim, trebuie să luptăm prin toate
mijloacele pentru a ne întoarce la
marele patrimoniu ornamental şi cromatic al portului tradiţional pe care ni
l-au lăsat strămoşii! V-aţi întrebat de ce prin vechile lăzi de zestre de prin
sate găsim costume populare de parcă ar fi fost făcute ieri? Nici moliile nu
le-au mâncat şi niciun fir nu s-a decolorat! Pânza lor şi firele sunt „boite”
cu zeamă din plante naturale, arin, nuc, măr, gutui, cicoare, sovârv şi altele.
Săpunul ţăranului era săpunariţa iar
dezinfectantul coteţelor era bozul.
Dacă am
crea un atelier pentru producerea de sticluţe umplute cu „zemuri” naturale din Grădina
Domnului, de cromatică diversă şi rezistentă la radiaţiile solare, mereu mai
puternice de la an la an, n-am sparge noi piaţa textilă a occidentalilor care
ne trimit în magazinele din România o vestimentaţie urât mirositoare şi numai
bună de atras, muştele şi ţânţarii? De ce ne-ar impune Coana Europa
„procedurile” ei şi nu ne-am impune noi tehnica noastră populară veche de mii
de ani? Uitaţi-vă la snobismul televiziunilor create după model occidental,
inclusiv ale fanfaronilor cu bani ce difuzează muzică populară. Te-apucă râsul
când vezi că regizorii înşiră, pe fundalul unor melodii populare, un rând
pestriţ de cântăreţi ţinând membrele inferioare ca pe nişte picioroange. Şi care
fac figuraţie, monotonă şi nesfârşită,
repetitivă obsesiv şi stresantă: doi înainte, doi înapoi, doi înainte, doi
înapoi… Sau, tot simetric, câte trei paşi târşiţi înainte-înapoi. Cine să-l
înveţe pe Prigoană sau pe bălţaţii postului de manele că horele şi sârbele
noastre româneşti tocmai prin anti-simetria cu care sunt create mişcările
paşilor s-au impus la marile festivaluri mondiale de folclor?
 |
| Ciocăneşti, Suceava |
Din
fericire, micile idei de succes încep să prindă contur şi să se impună! Aţi
auzit de comuna Ciocăneşti, judeţul Suceava? Acolo, Leontinei Ţăran, o
femeie din sat, i-a venit ideea de a folosi modelele din portul popular tradiţional al
zonei pentru
zugrăvitul casei. A vorbit cu un zugrav mai priceput şi grafica
a fost aplicată pe pereţii casei. A ieşit o frumuseţe! Primarul şi
consilierii au legiferat atunci, ca fiecare casă nou construită sau renovată de
acum încolo să fie decorată cu motive populare.
Cine mai
ştie câte stiluri arhitecturale sau simboluri trăsnite ale modelelor
vestimentare s-au instalat vremelnic în ţara noastră sub marile imperii? Cu
toate acestea, în zonele noastre folclorice arta şi tradiţia poporului român a
triumfat întotdeauna!
Nicolae N. Tomoniu, director
revista „Sămănătorul”
Tismana, august 2014
 |
| Artă grafică românească la Ciocăneşti, Suceava |
