 |
| AnciDan-USA: Sadness - Tristeţe |
Aurora Cristea, Povestea Danei,
Editura Online ,,Sămănătorul Tismana”, Tismana, 2012, 47 p.
Recenzie de Iuliu-Marius Morariu și Silviu-Aurelian Jimborean
Era tehnologiei și a raționalismului secular și post-modern pe care o traversează umanitatea și ai cărei componente, adesea involuntare suntem, ne pune în față, în viața de zi cu zi, episoade de o complexitate și gravitate aparte, fapt ce reliefează acuta lipsa a unor baze axiologice de natură mistic-creștină.
Un astfel de caz, bogat în semnificații și de o profunzime aparte, ne transpune, ce-i drept, într-o manieră parcimoniacă, autoarea gălățeancă Aurora Cristea, proaspătă debutantă semănătoristă.
În microromanul intitulat ,,Povestea Danei”, scriitoarea reușește să-și transpună cititorul mod succesiv în câteva situații aparte, de la cea a fetei îndrăgostite și până la cea a decesului provocat de avort. Meritul autoarei constă în frumusețea descrierii unei biografii finalizate trist, adesea întâlnită în societatea noastră (cu regret spun asta), într-un limbaj frumos și accesibil ce face lectura plăcută, reușind totodată să transmită atât zbuciumul adolescsntei, cât și trăirile celor din jur.
Opera, dotată cu un personaj eponim, după cum ne arată și titlul, este divizată în opt capitole, ale căror titluri rezumă conținutul fiecărei subunități, transmițând totodată și aspecte ale mesajului lor psihologic: ,,Incredibila forță a morții”, ,,Copilăria”, ,,Iubirea”, ,,Deziluzia”, ,,Revolta”, ,,Împăcarea”, ,,Cotitura vieții”, ,,Înmormântarea”. Lucrarea debutează, asemenea altor autori celebri, precum Marcel Proust, prin descrierea unui eveniment cu rol de portal, care acționează emoțional asupra naratoarei, declansând un șir de amintiri cu privire la defunctă. Frumusețea, cursivitatea și profunzimea istorisirii sunt evidențiate prin utilizarea persoanei întâi, ceea ce dă o notă de veridicitate și autenticitate, făcând din scriere un roman al experienței. Mizând pe acest fapt, precum și pe peisajul citadin și pe drama psihologică profundă, romanul ar putea fi încadrat fără teama de a greși în modernism sau, de ce nu, datorită intrigii complexe și cu profunde implicații morale, post-modernismului.
Povestirea în ramă, pornită de la motivul morții, care se desfășoară, dacă avem în vedere începutul și contextul, într-o evoluție cronologică nefirească, dă totodată și o oarecare simetrie romanului, care începe și se sfârșește cu moartea personajului principal. În ceea ce privește numărul personajelor, acestea, probabil și datorită numărului lor restrâns, sunt portretizate din punct de vedere moral, cu profesionalismul unui pictor renumit. N-aș îndrăzni să afirm că există în chip vădit influențe balzaciene, însă, la o analiză mai atentă, s-ar putea insinua faptul că, Eugen, de exemplu, reprezintă tipul profitorului sau al tipului imoral, în timp ce Dana l-ar putea reprezenta pe cel al fetei credule.
Atât creionarea portretelor personajelor actante, cât și desfășurarea intrigii însăși, sunt posibile datorită îmbinării armonioase a două procedee artistice: descrierea și dialogul, pe care autoarea le îmbină impecabil (cu mici excepții), reușind să creeze o operă cu certă valoare beletristică. Lor li se adaugă cu cinste și monologul interior, ce surprinde adesea zbuciumul naratoarei care se gândește la drama defunctei. Între ele însă, cea mai de seamă este descrierea, care reprezintă apodictic un atuu al scriitoarei. Aceasta reușește să alăture adesea expresii uzuale sau chiar arhaice, altora neologice, într-o simfonie care încântă atât auzul cititorului ce posedă ureche muzicală, cât și privirea și simțirile lăuntrice.
Dat fiind rolul descrierii, după cum era și firesc, în cadrul lucrării apar o multitudine de imagini de natură auditivă, vizuală sau olfactivă, care sunt folosite adesea și cu funcție hiperbolizatoare. Astfel, atunci când Dana pleacă din casa lui Eugen în urma discuției avute cu soția acestuia, întreaga natură este descrisă ca un inamic al eroinei, căpătând puteri supranaturale și fiind personificată:
,,Orizontul părea ca un tăvălug ce se prăvălea peste ea, zdrobindu-i visele cu violență fulminantă, soarele se întuneca cuantificat, iar căldura sufletului se scursese din ea asemenea apei deșertice desecate de firul mărunt al nisipului, pe cât de pervers, pe atât de primejdios”( p. 25).[1]
O altă descriere frumoasă, ce-i drept, cam concupiscentă însă, regăsim și în cadrul episodului întâlnirii, când naratoarea prezintă atât de sugestiv primul lor sărut:
,,Apoi, într-o dorinţă de nestăvilit, îşi apropie buzele din nou de buzele ei, le străpunse cu experienţă încătuşarea şi-i vârî adânc limba înăuntrul gurii, jucându-se pasional cu limba ei, întorcând-o, sugând-o, pipăind-o şi mângâind-o. Buzele lui cărnoase şi lacome se jucau cu buzele ei inerte, iar limba urmărea când traseul mărginaş al conturului, când explorarea în străfundul umed al interiorului”.
Mai apoi, la finalul operei, atunci când descrie procesul înmormântării, naratoarea realizează din nou o sinestezie de imagini artistice, descriind parcă antitetic micimea bisericii în contrast cu sicriul lung și îngust ce adăpostea cadavrul:
,,Biserica micuţă din cartier părea mai sumbră decât de obicei, adăpostind în întunecimea-i caracteristică, un sicriu lung şi îngust ce trăda silueta subţire şi foarte înaltă a Danei” (p. 41).
Dincolo de aceste aspecte extrinseci însă, savoarea creației literare este dată de profundul mesaj moral. Descrierea fetei persecutată de părinți, muncitoare, silitoare, dar totuși prostuță și credulă, care încape pe mâinile lui Eugen Diaconescu, a situației ei familiale, dar și a dramelor sale lăuntrice (am preferat pluralul, întrucât consider că o dramă lăuntrică o constituie și situația ei din familie, abia după ea urmând idila), este realizată impecabil, într-o manieră care l-ar face gelos atât pe Freud, cât și pe ucenicul său Yung sau pe mai junele piramidalist Masslow. În chip subtil, biografia sugerează parcă faptul că anumite temeiuri ale problemelor Danei ar proveni din violența cu care a fost tratată în copilărie. Necesitatea afecțiunii maternale și paternale, împlinită parțial în relația ei cu prietenele Cristina, Carla și Magda, se împlinește în chip plenar în relația ei cu Eugen, care însă nu se dovedește cel mai potrivit om pentru acest lucru, astfel că ea se transformă într-o manifestare imorală și vicioasă, al cărei principal vinovat este el.
Finalul operei, probabil din dorința de a stimula imaginația lectorului, este unul indecis, lăsând să planeze misterul și suspansul asupra întregului eveniment. Ce-i drept, cam tern, naratoarea pare a-l incrimina pe Eugen, fără a se pronunța în chip ferm asupra sa, și lăsând totodată să planeze o urmă de vinovăție și asupra fratelui Costel și a mamei, bolnave din cauza fiicei, care ar fi putut-o sfătui să avorteze.
Lucrarea conține astfel suspans, idilă, dramă, elemente care o recomandă cititorului dornic să-și ostoaie setea de literatură. Ea mai cuprinde însă și un profund mesaj moral, ceea ce face din ea o operă utilă și din acest punct de vedere. Invităm astfel devoratorii de best-selleruri, dar și iubitorii de beletristică de calitate să treacă pragul Danei și să-i descătușeze drama dintre coperțile romanului.
[1] Demnă de remarcat este aici și frumusețea și plasticitatea comparațiilor succesive, ce descriu de fapt, prin prisma naturii hiperbolizate și personificate, zbuciumul lăuntric al Danei.
