Spiritualitatea
Evului Mediu Occidental, secolele VIII- XII
André Vauchez
-Recenzie-
Ionuţ Hens
Cartea istoricului francez
André Vauchez, “Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, sec. VIII-XII” a apărut în Franța în anul 1975, la
editura Presses Universitaires de France,
iar în limba română a fost tradusă de Doina Marian și Daniel Barbu, la editura Meridiane în anul 1994. Este structurată
pe 4 capitole mari, având un număr de 189 pagini.
Primul capitol
al cărții este intitulat „Geneza
spiritualității medievale (sec. VIII-sec. X)”. Încă de la început,
autorul încearcă stabibilirea unei delimitări a Antichității de Evul Mediu,
prin prisma spiritualității. El alege ca punct de plecare a analizei sale,
seculul al VIII-lea.
Pentru
a vorbi de viață spirituală e nevoie de un corp de doctrine, dar și de o
pătrundere a indivizilor în societate pentru a cunoaște credințele religioase
care le practică, proces care necesită timp. În majoritatea zonelor
Occidentului, convertirea la credința creștină s-a încheiat în jurul anului
700. În secolul al VIII-lea, creștinismul a reușit să devină religia
Occidentului. Suveranii carolingieni, învestiți prin încoronare cu o putere
supranaturală erau socotiți ca responsabili de mântuirea poporului, iar Carol
cel Mare era văzut în ochii contemporanilor vremii ca un ˶ “nou Constantin”, totuși,
lumea din acea perioadă diferențiându-se de tradiția și lumea Părinților
Bisericii.
Evul
Mediu timpuriu o fost atras de Vechiul Testament. Ierusalimul regilor și al
marilor preoți reprezenta o fascinație deosebită, încercând să întrupeze și să
stabileze pe pământ Cetatea lui Dumnezeu. Biserica se ruga pentru rege, îi
furniza o parte din cadrele administrației și contribuia la asigurarea
loialității supușilor prin sacralizarea jurământului, devenind baza
instituțiilor politice. Sfântul Apostol Pavel spune că Evanghelia a eliberat
omul din sclavia Legii, dar acest ideal de spiritualitate a rămas inaccesibil
popoarelor barbare. În epoca carolingiană, practica religioasă e mai puțin
expresia unei adeziuni interioare, cât o îndatorire de ordin social, riscând să
se degradeze sub acțiunea practicilor superstiționiste.
Epoca
carolingiană este cunoscutã drept “civilizație
a liturghiei”. Ritualismul reprezintă o trăsătură marcantă în această
perioadă. Sacramentaliile se îmbogățesc în această perioadă prin celebrări
inspirate din Cartea Exodului(
consacrarea bisericilor sau ungerea regală). În cadrul liturghiei
propriu-zise, dimensiunea eclezială a jertfei trece pe planul al doilea, iar
individualismul a devenit una din componentele fundamentale ale climatului
religios al epocii. Nu se mai practică frângerea pâinii, cuminecarea se
recomanda la marile sărbători, iar pâinea dospită folosită la împărtășanie este
înlocuită de ostiile albe și rotunde făcute din pâine azimă.
Moralismul
carolingian a introdus în domeniul politic noțiunile de dreptate și virtute. Soția
marchizului Bernard de Septimania, Dhuoda elaborează în anul 843 un manual în
care arată că viața creștină este o luptă continuă, iar la capătul unor bătălii
lungi și pline de pericole, sufletul urcă cele cincisprezece trepte ale
desăvârșirii și biruiește răul prin penitență, rugăciune și pomeni (o obligație
a celor săraci pentru cei puternici). În secolul al VIII-lea, călugării
irlandezi și “scoțienii” difuzaseră pe continent sistemul tarifelor
penitențiale care era total diferit de procesul penitențial din primele secole
creștine care era public și comunitar. Prin acest tip al penitenței se schițează
un nou tip de relație “între un creștin și un Dumnezeu ce-i împarte harurile în
schimbul unor sacrificii”.
Distanțele
care s-au fixat în sânul Bisericii au transformat sacrul într-un apanaj al
clericilor și monahilor, singurii care au posibilitatea de a se consacra
rugăciunii, recitării psalmilor, citirii Sfintei Scripturi pentru laici,
Dumnezeu era conceput ca o ființă misterioasă. În ceea ce privește raportarea
la îngeri și sfinți, îngerii erau priviți ca niște ființe cerești care protejează oamenii, iar prin
închinarea la relicve, considerau că intră în contact cu lumea cealaltă. S-a
îmbogățit ciclul sărbătorilor, apar alte slujbe (paraliturghii: binecuvântări
și exorcisme) Biserica dorind să dea un sens religios zilnic credincioșilor.
Tot
acum, apare problema predestinării în sec. VIII și IX prin scrierile vremii
despre sfinți și sfințenie, afirmându-se că sfințenia este o virtute primită pe
cale ereditară și prin predestinare divină.
Biserica
vremii pare mai puțin atentă la întoarcerea glorioasă a Mântuitorului, pe cât
să împlinească marele proiect al suveranilor carolingieni: de a face ca ordinea
să domnească.
Sfârșitul
sec. X și începutul sec. XI este
analizat în capitolul doi al lucrării istoricului francez A. Vauchez. Acest
capitol poartă numele: “Epoca monastică și feudală”. Întreaga spiritualitate a epocii feudale este marcată sub semnul dureros al
luptei. Deceniile din jurul anului 1000 au marcat destrămarea sistemului
politic carolingian și apariția unei noi instituții feudalo-vasale pe plan
politic. Pe plan religios apare procesul secularizării început deja în sec IX, accelerându-se
cu ascensiunea feudalității.
Episcopul
Adalberon de Laon a spus că poporul creștin este unul în ochii lui Dumnezeu, dar
referindu-se la organizarea cetății terestre o structurează în 3 ordine: oratores (care se roagă), bellatores (care luptă-armata) și laboratores (care muncesc). Această
schemă administrativă avea ca scop întemeierea de ordine bisericești. Schema nu
evidențiază doar călugării și funcția rugăciunii, ci evidențiază pe seniori și
pe țărani, iar punctul comun ce îi lega pe seniori și călugări era proprietatea
pământului de a nu o munci cu propriile mâini. În această perioadă toți
călugării din Occident urmau ordinele sfântului Benedict, care definea călugărul
astfel: „un penitent intrat în viața
liturgică pentru a-și plânge păcatele sub îndrumarea spirituală a abatelui, neacordând
un loc important vieții liturgice.”
Viața
liturgică apare mai intens la mănăstirea Cluny, întemeiată de către abatele
Bernon, în anul 910. În această mănăstire putem vedea expresia cea mai
autentică a aspirațiilor spirituale ale societății feudale, având loc o
schimbare pe plan liturgic, cu o intensificare a slujbelor. Călugărul medieval
este animat de dorința după Dumnezeu și a patriei cerești, prin rugăciune
liturgică, asceză si caută să ducă o
viață îngerească, spiritualitatea cluniană cerea individului să-și consacre
viața slujirii lui Dumnezeu.
Reformele
monastice ale secolului XI erau legate de restabilirea practicii abstinenței în
abație, iar papa Grigore VII împărţea creștinii în 3 categorii: continents (religioșii), conjugați (laici) și predicatores (călugări). Este o perioadă
prielnică reformelor, culminând cu cea a papei Grigore VII care s-a eliberat de
tutela imperială și a luat conducerea luptei pentru eliberarea și libertatea
Bisericii, purtând numele de reforma
gregoriană. Papa Grigore VII revendică pentru Biserică un titlu de libertos, independența față de împărat
și dreptul exclusiv de a judeca societatea creștină, susținând că pentru a salva
lumea nu e de ajuns rugăciunea, ci e nevoie de inițiativă și conducere. Susținea
că se poate ajunge chiar și la forță pentru a elibera biserica. Această reformă
coincide cu ascensiunea feudalității în majoritatea țărilor Occidentului.
În
pontificatul romano-catolic, ritualul compus la Mainz în sec. X, găsim un
ceremonial al binecuvântării spadei și lancei, ca o rugăciune pentru luptători
și în secolul XI a apărut ritul învestiturii, ceremonie profană până atunci.
Papa
Alexandru al II-lea inspirându-se din aceste texte, pentru apărarea Italiei a
spus printre altele: „....vărsarea
sângelui necredincioșilor nu era un
păcat, ci o ispășire penitențială, ca o pomană sau un pelerinaj”.
Toate
aceste elemente au contribuit la apariția cruciadelor. Papa Urban al II-lea în
acțiunea primei cruciade a recurs la folosirea armelor, metodă specific
feudală. Rezultatele reformei feudale gregoriene au fost contradictorii: desacralizând
puterea pământească și exaltând sacerdoțiul, a avut drept consecință sporirea
distanței dintre clerici și laici.
Din această
tensiune între un evanghelism popular incitat, reforma gregoriană și atitudinea
clericilor care tindeau să facă din sacru propriul lor apanaj, au apărut în
secolul al XII-lea problemele și mișcările de un nou tip.
Capitolul al treilea al lucrării sale, A. Vauchez îl numește “Religia
vremurilor noi (sfârșitul sec. al X-lea și începutul sec al XIII-lea). Această perioadă cuprinsă între
anii 1080-1220 mai este numită de istorici “secolul marelui progres” fiind
marcată în istorie de un avânt spectaculos. Este caracterizată de o expansiune
demografică fără precedent și de răspândirea noilor tehnici, care au declanșat
dezvoltarea producției agricole și artizanale. Într-o lume care rămâne rurală, apar
noi grupări sociale, printre acestea numărându-se și burghezia, caracterizată
prin locuirea urbană cât și prin exercitarea unor profesiuni care implică
posesiunea unui capital financiar sau cultural: negustori, armatori, oameni ai
legii, notari etc. Această nouă societate se situează încă în ambianța feudală,
un sistem bazat pe însușirea puterii de către stăpânii pământului. Cu această
nouă societate apare mentalitatea profitului, îmbogățirea călugărilor este o
temă uzuală ale acestor timpuri, banii capătă o importanță tot mai mare în
relațiile umane și în viața cotidiană, mărind distanțele dintre săraci și
bogați.
Desacralizând Imperiul și
învestitura laică, Grigore al VII-lea și Jues de Chartre au pregătit fără să
știe constituirea unei societăți profane autonome, prin distincția ce o
stabilește între sacramental și ritual, cel din urmă contribuind la eliberarea
sacrului creștin din sfera magiei.
Pe plan spiritual, ascensiunea unei
societăți și a unei culturi profane a provocat o dublă reacție, unii neagreând
aceste schimbări, s-au opus total și s-au retras în pustie, alții beneficiind
de schimbările petrecute au socotit că rezistența la rău nu implică în mod
necesar fuga de lume.
Toate experiențele religioase
ale acestor timpuri au fost marcate de voința de a reveni la puritatea
originară a creștinismului.
Răspândirea de către canonici a
idealului apostolic, precum și influența eremiților și predicatorilor
rătăcitori care răspândeau în urma lor teme evanghelice, a contribuit la
nașterea în rândul credincioșilor a dorinței de a se ridica la nivelul
spiritual al clericilor și de a-și câștiga mântuirea fără să renunțe la starea
lor. În această perioadă observăm succesul pe care l-a avut papa Urban II-lea
în toate clasele sociale prin apelul la cruciadă. Faptul că mii de bărbați și
femei s-au mobilizat și au acceptat suferințe pentru iubirea de Dumnezeu atestă
o sensibilizare profundă a maselor la marile teme spirituale ale creștinismului.
Obiectivele fixate de papa Urban II cruciaților au constat in ajutorarea creștinilor din Orient și eliberarea mormântului
lui Hristos, iar recompensa promisă: indulgența plenară. Istoricii plasând
începutul celei de a treia lumi o dată cu Grigore VII, o pun sub semnul
avariției, a cămătăriei, constituind problema majoră a epocii.
Au apărut și focare de erezii
în această vreme: curentul evanghelic și curentul dualist.
În cursul secolului XII, pentru
a ajunge și ei la o viață religioasă asemănătoare călugărilor, numeroși laici
au căutat forme de viață care să le permită să concilieze exigențele consecrate
slujirii lui Dumnezeu și cel impuse de condiția de creștini trăind în
societate.
Pentru prima dată, laicii
revendicau posibilitatea de a ajunge la viața apostolică rămânând la starea lor
de viață.
Ultimul capitol, al cărții
istoricului francez André Vauchez poartă numele: “Omul medieval în căutarea lui Dumnezeu. Formele
și conținutul experienței religioase”. De-a lungul vremii, omul medieval a încercat să-l
cunoască pe Dumnezeu și să intre în legătură cu El. A încercat mai multe metode
specifice fiecărei epoci, omul avea în fiecare perioadă propriul mijloc de a-l
descoperi pe Dumnezeu. Printre aceste metode, amintim: pelerinaje, miracole și
cultul relicvelor, prin artă și prin viața interioară.
Omul medieval dorea o
apropriere mai intimă de Dumnezeu. Creștinul secolului al XII-lea și-a trăit
experiența religioasă la nivelul gesturilor și riturilor care l-au pus în
legătură cu lumea supranaturală.[1]
Având în vedere consistența
informației istorice și frumusețea argumentării, recomandăm cititorului acest
volum, care îi va îmbogăți și schimba imaginea despre Evul Mediu.
[1] A se vedea : Jacques le Goff, Omul Medieval, traducere Ilinca Ingrid
și Draogș Cojocaru, Editura Polirom, Iași, 1999, unde autorul analizează zece
paradigme ale tipologiei medievale, pentru aprofundarea subiectului.
