CIRCARUL SI
MASCARICIUL IN ARENA
PUBLICA
(CONTINUARE)
Motto: In mai toate luptele, victoria
este a celui care face mai puţine greşeli.
Afectat
de noua contra-peformanţă a naţionalei noastre de fotbal, simt nevoia să mă opresc, fie şi sumar, la un
alt circar din familia glorioasă a celor
amintiţi anterior. Este vorba de Victor Piţurcă, cel care a fost ales să
procopsească echipa nţională, aşa cum a mai procopsit-o şi altă dată. Normal ar
fi să te întrebi : pe ce criterii a fost investit fostul destituit din
2009 de la cârma aceleiaşi instituţii, după eşecurile cu Lituania, Serbia,
Austria şi doar victoria răsunătoare împotriva Insulelor Feroe ?
Înainte de a răspunde la această
întrebare, la fel de normal este să identifici organul care l-a încoronat selecţioner.
Mulţi vor fi tentaţi să spună, – în lumina unei logici elementare - Federaţia
Română de Fotbal. Din păcate, identificarea nu se susţine. De ce ? Pentru
simplul motiv că în fotbalul românesc, -
ca şi în viaţa noastră social politică – nu logica elementară funcţionează, ci
raţiunea maladivă a interesului de clan şi atracţia paranoică faţă de ban.
Organul decident, toată lumea o ştie, a fost Măria Sa Mircea Sandu I (sper să nu mai avem parte şi de un
al doilea). Precum sultanii de altă dată, care numeau principii pe baza peşcheşului
şi a fidelităţii promise, eternul şi « democratul » preşedinte al
federaţiei, i-a dat din nou sceptrul de jucat ţurcă pe terenul de fotbal, maestrului Piţurcă . De ce, nu e cazul să te întrebi. Ar fi o întrebare retorică.
Mircea Sandu nu e un circar. El îşi joacă rolul
de Naş, cu sobrietate, uneori cu eleganţă, totdeauna însă înarmat pentru
victorie. Pentru victoria sa personală,
în primul rând. Bineînţeles, dacă e posibil (fără prea mari sacrificii care să-l
privească) şi pentru victoria sportivă.
Cine nu e mândru de reuşitele din domeniul pe care-l conduce ? Că doar
acestea sunt, mai ales, reuşitele lui. Cât despre insuccese, acestea sunt doar ale celorlalţi… Deci, preşedintele
FRF nu e circar, precum mulţi din cei pe care-i păstoreşte. El este doar
sforar. Un şmecheraş cu guler alb, bine adaptat la şmecheriile post-revoluţionare
şi bine instruit la şcoala p(r)ost-doctorală a abuzurilor.
Mai instructiv ar fi să vedem, însă, pe ce criterii a
fost selectat selecţionerul ? Păi, să
zicem, pentru că el are experienţă în a rata calificări, pentru că norocul de
barbugiu, - aşa cum relata presa – s-ar putea răsfrânge şi asupra naţionalei,
pentru că face parte din familia circarilor cu care preşedintele întreţine relaţii
de toate felurile, în sfârşit…pentru că e băiat bun care ştie să aranjeze
contracte beton, bănoase atât pentru el cât şi pentru alţii.
Dincolo de sarcasmul acestor rânduri se află
tristeţea, nedumerirea şi dezgustul. Cum trebuie să fie cel investit să se
ocupe de echipa naţională, să-i fie antrenor şi selecţioner ? Mai întâi el
trebuie să fie un OM. Un om în care jucătorii
să aibă încredere, dacă nu să-l iubească pentru calităţile lui şi să simtă
nevoia de a-l lua ca model, măcar să-l respecte. In al doilea rând, să aibă
competenţă profesională dovedită, iscusinţă şi dăruire în munca cu oamenii şi
mai ales cu cei tineri, înzestraţi cu talent şi personalitate. In al treilea
rând să-şi asume investirea ca pe o onoare şi s-o onoreze în numele ţării al
cărui ambasador trebuie să se considere. Este Victor Piţurcă o persoană care să
îndeplinească măcar una din aceste condiţii ?
Poţi avea încredere şi să respecţi
un obsedat şi un trişor al jocurilor de noroc, un client al justiţiei
(condamnat deja la un an de închisoare cu suspendare), un tată care face copii
pe unde apucă şi apoi trebuie obligat de justiţie să plătească pensie alimentară,
un personaj pus mereu pe gâlceavă de mahala, ranchiunos şi arbitrar ?
Unde este competenţa
profesională a antrenorului şi a selecţionerului ? Antrenorul care nu reuşeşte
să propună o strategie coerentă şi o tactică
eficace, care joacă cu încăpăţânare la ofsaid, - fără a avea nici jucătorii
şi nici ştiinţa unei asemenea tactici – care nu vede că aproape toate golurile
barajului s-au luat din asemenea greşeli, care preferă în poartă un jucător bătrân,
ţinut mai mereu pe tuşă la echipa unde joacă ? Unde este competenţa şi
responsabilitatea selecţionerului, cel ale cărui orgoliu şi gelozie l-au pus în
stare de conflict cu aproape toţi marii jucători care fac coloana vertebrală a
unei echipe , de la Gică Hagi şi Gheorghe Popescu, până la Săpunaru şi
Radu Stefan, Adrian Mutu ori tânăra revelaţie a anului 2013, Alexandru Maxim ? Cât despre
onoare şi ţară, mai bine s-o lăsăm baltă ! Sunt două entităţi care nu intră în
tabla de valori a lui Piţurcă, dacă el
are aşa ceva. Imnul naţional ? O corvoadă pe care nici măcar n-o mai
mimează. Steagul ? Un moft pentru sentimentali. Publicul, cel care
intonează imnul ca pe o chemare la luptă
şi agită steagul ca pe un buchet de flori tricolore ? O gloată de scandalagii
care-i cer demisia.
Cum poate un asemenea individ să
coaguleze o echipă, s-o motiveze în
numele onoarei sportive şi a generozităţii dăruitoare, în numele celor dragi, a
celor care-o iubesc şi care-o investesc ca purtătoare de speranţă, în
numele unei ţări care, - vitregită şi umilită de clasa politică – aşteaptă ca măcar
sportivii ei de frunte să-i dăruiască bucuria victoriei. ? Căci de tristeţea înfrângerilor de toate
felurile, a ajuns la capătul răbdării.
Am asistat zilele acestea la
splendida victorie sportivă şi umană a Franţei în faţa Ucrainei. După
înfrângerea neaşteptată de la Kiev, cu
2-0, returul a fost pregătit ca pe o
misiune capitală de onoare, de demnitate şi de datorie. Nu cu declaraţii de
circari optimişti, nu cu măsuri incompetente şi arbitrare de selecţie şi pregătire,
nu cu miza pusă pe baftă şi pe « merge şi aşa », ci cu eforturi înţelepte de a forma echipa cea mai bună, de
a forja mentalul acesteia, de a o aduce în starea de formă maximă, sub raport
fizic şi motivaţional, de a-i stabili un plan tactic în conformitate cu datele
turului şi cu circumstanţele returului.
Si răsplata a fost pe măsură. Victoria obţinută a transformat Franţa
într-o ţara luminată de sărbătoare. Tară în care, datorită problemelor
economice, politice sociale, numai de sărbătoare nu se poate vorbi. Si totuşi,
forţa iradiantă a unei victorii sportive a declanşat simfonia bucuriei, nu doar
pe stadion, acolo unde echipa, într-o îmbrăţişare fraternă, şi-a convertit
bucuria fără de margini în Marseillaiză - cântată ca pe o nouă chemare la luptă,
împreună cu mulţimea de spectatori, cuprinşi parcă de extaz. Victoria, obţinută
nu doar cu talent şi iscusinţă, dar mai ales cu o dăruire fără de margini, a
luminat casele şi a împodobit străzile, a metamorfozat, pentru o clipă, mânia greviştilor
şi a protestatarilor, aflaţi mai pretutindeni, în îmbrăţişări fraterne de
bucurie, a crescut până şi popularitatea preşedintelui François Hollande,
prezent la meci, în pofida sfaturilor de a nu se expune mâniei populare în
eventualitatea unui eşec. Aceasta este forţa fotbalului slujit cu pricepere,
devotament şi dăruire.
Vor spune unii : « noi nu suntem Franţa ». Bineînţeles
că nu. Noi suntem România. O ţară ai cărei sportivi, ca să ne referim doar la
aceştia, ne-au oferit, nu o dată, marile bucurii ale victoriei. Dar nu cu
antrenori ca Victor Piţurcă şi preşedinţi de federaţie ca Mircea Sandu. Nu cu
jucători prost selecţionaţi, prost călăuziţi şi bine demotivaţi. Nu cu un
fotbal infectat de maladiile politicului şi de pecinginea circarilor parveniţi
.
Puţinii apărători ai lui Victor
Piţurcă ne vorbesc de performanţele lui. Dacă le analizăm bine, vom vedea că
ele sunt întâmplătoare şi adesea rodul muncii altora, mai ales a celor care
l-au precedat. Să ne amintim de calificarea la Campionatul European dina nul
2000 ! Piţurcă este adus antrenor la naţională în 1998, după ce, timp,de
cinci ani (1993-1998), aceasta a fost condusă de Anghel Iordănescu. Ni se spune
că obiectivul său contractual este Campionatul European din 2016. Este o realitate
care dovedeşte două lucruri. Mai întâi, că părţile contractante au şmecherit,
în maniera lor obişnuită, o escrocherie care
să-i asigure antrenorului
statutul privilegiat de hopa
Mitică ( poate fi chiar hopa Mitică
Dragomir) iar preşedintelui FRF
alibiul, de loc inocent, al legalităţii dubioase. In al doilea rând, că
pentru cele două părţi contractante, fotbalul nu este decât o afacere. O
afacere bănoasă în care gloria sportivă, demnitatea naţională şi cei cărora
sportul ar trebui să le fie dedicat nu
sunt decât detalii, mai mult sau mai puţin profitabile.
Demisia sau demiterea lui Victor
Piţurcă nu va schimba multe dacă circumstanţele morbide din fotbalul românesc
nu vor fi schimbate. Pentru că degeaba schimbi într-un bordel falimentar
paturile, dacă nu schimbi curvele…
Alexandru MELIAN
