CE MAI NĂROJI ERAU, MUMĂ, ODATĂ
Cercetând
documentele „de epocă” (zapise, acte de proprietate) din lădiţa de lemn - de
peste o sută de ani - moştenită cu hârtii cu tot de la părinţi, trăiesc secreta
bucurie a unor emoţionante „descoperiri”. Abia acum, după cincizeci de ani,
„gust” vechimea acestora (hârtia specială „Letea”, ştampile locale cu cerbi -
ceea ce denotă o orgolioasă punere în evidenţă, inconştient, a unei faune
silvestre de o cuceritoare frumuseţe -, caligrafiile, aproape baroce, ale unor
grefieri sau notari dotaţi cu rarul har scriptural). Toate provenind de pe
vremea când plasele (unităţi administrative) erau „la modă”, iar peceţile
primăriilor făceau parte din „logistica” întregului areal al munţilor Vâlcan
(din Gor-Jiu…). De unde se vede că ecologia, din acele vremuri, exista ca
instinct, ca un fel de ADN special.
- Mumă! - zicea
muma mea (le spuneam şi „ucenicilor” aceste zise) - au fost timpuri când şi
Cerul, şi pădurile Domnului erau ca fraţii cu omul. Făgetul îi arunca crengi
uscate direct în sobă. Soarele şi stelele erau prietene la cataramă cu oamenii.
Numai acuma, mumă - zicea muma cu durere - omul se dovedeşte părăsit de
Dumnezeu.
Eu, care în
anii ’50, învăţam sârguincios marxism-leninism, darwinism, miciurinism, bolşevism,
devenite „ştiinţe” obligatorii, iar, automat (printr-o nevinovată corupţie),
devenisem materialist-dialectician, nu respingeam aceste legende. Dimpotrivă,
le ascultam fascinat. Şi mi le-am notat, lăsându-le „moarte” în caietele cu
însemnări din acei ani. Redescoperindu-le, mai târziu,ca şi pe vechile acte
notariale din „lădiţa fermecată”, reîntâlnesc, de fapt, pagini ciudate dintr-o
bizară istorie. Aceste „ziceri” ale mumii le consemnasem în anul 1954, în acea
vreme de iarnă, cu zăpada înaltă până la cosoroaba casei când noi, elevii,
apucasem rara „fericire” a celei mai lungi vacanţe de iarnă. Atunci, la lumina
lămpii cu petrol, ţesându-şi, la război, macaturile, sau torcându-şi ca pe o amintire
caierele de cânepă, muma îşi continua „zicerile”.
- Că s-a
întâmplat, mumă, că omul a nărozit rău. A devenit hapsân, pizmaş, nărăvit şi
puturos. Nu-i vorbă, că şi vremurile se alimăniseră. Că pe timpul ăla despre
care îţi povestesc, stăpâni pe bietul român erau fie grecul, fie turcul, ori
toţi ăştia împreună cu ciocoii noştri. Iar bietul om ce să facă, sărmanul? Cu
sărăcia cuibărită în casă şi în oase şi cu o spuză de copii în vatră, nu avea altă
cale decât a codrului. A haiduciei…
- Îmi spuseşi,
mumă - am întrerupt-o - poveştile alea cu Cerul şi cu Făgetul…
- Da, mumă!...
Că-mi zicea şi mie muma, care şi ea ştia de la muma ei. (Până la urmă - îmi
ziceam eu - iată un extraordinar arhetip: MUMA! Pentru că erau: muma, muma
mumii, muma mumii mumii ş.a.m.d. Iar această infinită înşiruire, întreruptă,
brusc, doar de ne-memorie, te duce la o „mumă generică”, întruchipările ei
reale, în secole, fiind nişte avataruri. Oare - îmi ziceam eu - de la care dintre
mume i-au rămas mumii mele atâtea minunate taine…?).
- Că-mi spunea
muma - continua muma a-mi zice - că o
năroadă de pe aici, deşi avea Jaleşul nostru la doi paşi de casă, în loc să
spele scutecele copilului în râu, le-a şters, vaca, de Cer. Care Cer era una cu
streaşinile bordeiului. Iar Dumnezeu atâta de rău s-a mâniat, c-a zis: „Mare
păcat făcuşi, femeie!” sau cam aşa ceva. Şi de atunci nu mai atingi Cerul nici
cu avionul… L-a retras Domnul la El, sus de tot, hă-hă…*
- Dar cu
Făgetul ce s-a întâmplat? - am întrebat-o iscodind-o, acesta fiind Buchenwaldul
Câmpofenilor (Bucovina Gorjului).
- Cu ăsta e
altă poveste, „Făget” însemnând, mumă, pădure de fagi, care şi ea dădea taman
în târnaţul caselor gospodarilor. Nu era ca acum la peste o mie-două de paşi.
Şi întâmplarea, după cum îmi spunea muma, tot pe aici ar fi avut loc. Că -
auzi, tu? - se ducea omu-n pădure, îşi tăia un carpen sau un stejar, că era cu
hărămugu, iar aceştia mergeau singuri la casa omului, fără cai, fără boi… De
parcă ar fi fost nişte fiinţe-nefiinţe.
Se opreau la
curtea ţăranului, el tăia în bucăţi, făcea focul şi pace... Ca-n rai, mumă!
Numai că, s-a dus năroada în Făget,a tăiat un gorun şi nu i-a fost de ajuns
pucioasei. Când gorunul şi-a luat rumul spre bordeiul acesteia, ea-hop! pe
el... Voia să meargă călare pe el acasă. Iar atunci, văzând Dumnezeu ticăloşia
neisprăvitei, i-ar fi zis: „Năroado, mare greşeală ai făcut!”. Atâta. Şi apoi,
s-a pomenit lumea că pădurile s-au îndepărtat de sate, iar de atunci omul se
chinuie să-şi care lemnele de foc sau de construcţie de la nu ştiu câţi
kilometri depărtare... În aceeaşi iarnă grea, muma mi-a depănat şi alte
evenimente petrecute, demult, pe meleagurile fie de sub Făget, fie de sub alte
păduri, iar eu rămâneam stupefiat de câte au putut să se întâmple prin aceste
locuri... Unele erau legate de haiduci, altele de comori...
- Ceea ce îţi
spun, să ştii cp nu-i deloc minciună. Că asta mi-a povestit-o şi muma mea fie-i
ţărâna uşoară! (Aşadar, din nou: muma, muma mumii etc.). Că era unu’ al lu’
Zdruţă, mumă, haiduc. Era de loc, din Drăgoeşti. Dincolo de Dealul Mare. Cum nu
avea frică decât de sărăcie, nu se temea nici de jivine. Plecă, prin urmare,
omul în pădure. Nu se ştie cu cel fel de gânduri. Dar merse el aşa, singur-singurel,
prin ditamai desişul. Deodată, în bezna codrului, o licărire galben-roşiatică.
Nu se sperie. Se uită în jur, tăie cu
toporul o creangă, fixă bine locul şi aruncă ţăruşul acolo unde văzuse el
„licuricii”. Se întoarse binişor acasă, bătu la poarta lui Pătru al Firii, ăsta
ieşi, iar el îi zise, făcându-ui semn să tacă: „Îmbracă-te iute şi hai cu mine
repede!”, „dar ia şi o secure!”. Ăsta, Pătru al Firii, năucit, crezu că Zdruţă
e nebun. Dar i-a îndeplinit porunca. Pe drum, spre Măluroasa - aşa se numea
pădurea de peste deal - Zdruţă îi povesti despre ce era taina. Ajunşi la semn,
văzu şi Pătru licăriri... „Bă, să nu fie Dracu la mijloc, Doamne fereşte!” - îi
zise ăsta prudent... „Nu, mă!” îi răspunse scurt Zdruţă. Şi începură cu
săpatul. Dăi, dăi! Dăi, dăi! fără pic de ostenire. Dar şi fără folos. „Zdruţă!
Tu îţi baţi joc de mine!” îl luă tare Pătru. „Băi” - îi zise ăsta de parcă l-ar
fi lovit în ceafă cu ceva... „Ce-ţi spune Zdruţă nu-i minciună!”. Şi o luară
din nou de la capăt. Şi iarăşi: dăi, dăi! dăi, dăi! Apoi sapa se poticni de
ceva mai tare... Ce să fie? Un ditamai bulgăre de pământ negru, ars... „Bă,
Zdruţă, cin’ se ia după tine e ca tine. Adică prost!” i-o zise, dur, Pătru. Şi
îl părăsi pe Zdruţă în negura cu taine a codrului. Iar Zdruţă, în sinea lui:
„Bă, dacă Pătru al Firii are dreptate, ia să-l prostesc şi eu pe al lu’ Ţuică. „Ha,
ha, ha” - îşi zicea el - când o să vadă
hapsânul ăsta, o să creadă că-i o minune venită din cer!”.
Trecu o noapte,
veni dimineaţa, iar Ţuică, făcându-şi de lucru în grădină, dete, mumă, de
cocoloş. Îl privi, se miră. Îl luă în mână, îl sparse, iar din el ieşi, ca
dintr-un dovleac un alt bulgăre, dar de ceară... „Ăsta-i semn dumnezeiesc!” îşi
zise vecinul, „că nu cred că la mijloc o fi o altă ispravă de-a nărodului de
Zdruţă!”. Şi văzând omul că a dat, totuşi, norocul peste el, s-a îmbrăcat în
grabă şi fuga la târg cu ceara, la lumânar. Se tocmiră prieteneşte şi fură
amândoi mulţumiţi...
Peste câteva
zile, când lumânarul a desfăcut cocoloşul de ceară ca să-l prelucreze, din el -
îmi zicea muma - a început să curgă galbeni de aur... Că-că-lău... „Auzi,
mumă?” - îmi zicea muma - „ce mai năroji erau odată!”.
Crinul satelor
* În „Terminologia magică populară românească”, Valeriu Bălteanu consemnează
un eres luat din „Legendele” lui Rădulescu - Codin. El este asemănător celui
povestit de muma mumei mele. „Acum, după ce a făcut Sfântuleţul şi pe oameni,
cerul era aproape de pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, luna lumina
ca şi soarele. Un cioban de munte n-a avut de lucru? A luat baligă şi a
zvârlit-o în lună de-a chiorât-o. Când a
văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit
Cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde este azi, cu lună cu tot”.
