Note de lector
Maia
(I-II) de Ion C. Gociu în colecţia OPERA OMNIA
Ion C. Gociu reprezintă un caz special,
în peisajul literar şi în contextul epicii narativ–ficţionale ale Gorjului. A
debutat în 2010 şi, exact după trei ani, dilogia sa de succes imediat în plan
editorial (Maia I: Calvarul Secolului XX, 2. Blestemul aurului) s-a retipărit
la prestigioasa editură TipoMoldova din Iaşi, în la fel de semnificativa
colecţie «OPERA OMNIA / ROMANUL DE AZI» şi numărând 574 pagini.
În ceea ce mă priveşte, ca titular pe
Ştiinţele Comunicării al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pot
sintetiza ca o trăsătură integralistă a acestei scrieri prozastico-fresciale că
ea şi-a cucerit statutul de titlu încununat cu atributul izbânzii graţie mai
ales unei sinteze remarcabile a celor patru paradigme comunicaţionale:
structural-expresivă, formal-tranzacţională, relaţional-sistemică,
fenomenologico-praxiologică.
Nu insist pe aceste componente
(meta)teoretice ci pun accent pe alte dimensiuni ale temerarei întreprinderi
scriitopice, iată, receptată, prompt, în mediul critic şi, mai nou, exegetic.
Întâi şi întâi, romanul „Maia” – repet – e o vastă frescă social-politică şi
istorico-economică. Pe canavaua ei autorul implementează, prelevează,
individualizează personaje-simptom. Fiecare apariţie-portret în parte dislocă,
alveolează, un tip-efigie al unei epoci, una mereu subminată de criză: morală,
etică, estetică, etc., care, încărcat cu o menire, se achită de sarcină. O face
în stilu-i caracteristic, ascunzându-şi, strategic, o pseudomediocritate călduţă,
deşi pronia divină, fatalitatea, judecata de apoi îi dă replica ce se cuvine,
impusă de intrigă, de context, de poziţionare spaţio-temporală și de
tramă/dramă
Scos în excelentă înfăţişare grafică,
romanul „Maia” impune un om, un complex de atitudini, un conglomerat de idei,
mai toate interzise cândva. Asistăm la un atac frontal al mai multor tematici
grele, dificile, imposibile: problema ţiganilor, drama evreiască, eşecul şi
nostosul numite Basarabia, monstruozitatea dictaturii dejisto-ceauşiste,
maladia, cancerul securisto-procustanizant/ostracizant.
Sigur că romanul, deşi e redactat în
termenii celei mai evidente modernităţi dorice, ca notă dominantă, nu-şi refuză
ispita postmodernă ori paradigma transmodernă (în definitiv – de ce nu? – şi pe
cea metamodernă).
Aşa se derulează subiectiv/obiectiv
lucrurile. Scriitura lui Ion C. Gociu e o venire în text şi o revenire din el.
Ea simte imperios necesitatea motivării. Se revendică din aducerea aminte. Se
distribuie contrapunctic „de pe Linie pe Deal” sau alternativ
(intrare-surpriză).
Își arogă rolul de instanță supremă.
Timpul în romanul „Maia” posedă anumite trăsături caracteristice, care indică
natura fictivă a lumii romanești. Ne aflăm pe un tărâm ficționant. Autorul Ion
C. Gociu și-a distrus volens-nolens
identitatea lui separată și avem impresia că afirmația nu este făcută nici la
trecut nici la prezent, dar și la trecut și la prezent.
Planurile se întrepătrund: cel real și
cel oniric; sau se înglobează reciproc. Citez: „În spectacolul real, visa că
plutește într-un abis, că dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinței,
un pustiu confuz de unde un Rabin sau un
Moise, cu toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie.” Apoi survine
comparația aglutinată: „Șatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, așa
cum și-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său în zilele de Peshah” ,
care se contopește metonimic (metaforic) pentru al transporta pe cititor fie în
fantastic fie într-o meta- istorie a cărui filozofie transpare în fluxul
narativ alterna(n)tiv: „Visul ei devenise o altă realitate.” (Vis versus
realitate, - n. m. IPB).
Ion C. Gociu se comportă ca un pictor.
Adică precum cel cu celebra precizare: „Aceasta nu este o pipă.” Și iată că mă
surprind din postura de critic la întâmpinare, confundând pe a fi cu a
reprezenta, ca și cum ar fi echivalente. La fel pare a înregistra memoriile
unei persoane istorice, desigur invizibilă, trăitoare în spatele textului: unul
însă obiectiv, redactat la persoana a treia, neutru, fără a arăta că s-ar fi
angajat emoțional.
Stilul romanului este unul adecvat,
alegerile ele însele adecvate; și este un stil totodată eficient. Dat fiind că
scriitorul imaginativ nu se folosește de limbaj numai pentru a descrie un set
de întâmplări existente ci și pentru a le interpreta, oarecum nevinovat, și a
le restitui valoric, modul său de folosire denotativă a cuvintelor prezintă
însemnătate estetică.
Dar Ion C. Gociu a asimilat conștient un
paradox-truism: scriitorul imaginativ creează ceea ce descrie. De aici rezultă
că fiecare exprimare imaginativă este o simbolizare adecvată experienței pe
care o transmite, dat fiind că nu există nicio altă simbolizare posibilă a
aceleiași experiențe.
Ne găsim într-o vorbire orală, argotică
pe alocuri, populară pe de altele, specific țigănească unde e cazul. Odată
spart codul limbii utilizate, prozatorul Ion C. Gociu își continuă aventura-i
scriitoricească din postura de cititor implicit al faptelor, actelor,
evenimentelor, abordate cu o luciditate imperturbabilă, cu o plăcere mereu
motivată a artei microportretului, a detaliului care paradigmatizat
construiește o atmosferă autentică, veridică, verosimilă.
Și totuși câte un personaj pierde
noțiunea timpului exact, ca-n ficțiunea postmodernistă, fragmentarizată, transversalizată, aceea care are ca trăsătură
esențială schimbarea dominantei. Adică – (mă) excplic – imaginea istoriei literare
va trebui și ea să se schimbe substanțial căci, cu asemenea noi opere, devine
incomparabil mai bogată ori măcar mai completă însăși istoria României,
rescrisă (rescriptibilă) integral după 1990.
Funcția estetică, fiind o dominantă
transistorică, se grefează pe o artă verbală ușor accesibilă lectorului de
azi, unul inerent grăbit (dar nu comod)
urmând să se dumirească asupra (non) adevărului romanesc din perspectivă ontologică
și dinspre orizontul unei lumi posibile cu sublumii (zise și domenii narative).
„Tensiunea și disparitatea dintre sublumile diferitelor personaje și dintre
sublumile lor și lumea ficțională „reală” sunt cele care au format baza poeticii
epistemologice moderniste și, înaintea acesteia, a celei realiste” - afirmă
Brian McHale.
În replică, Ion C. Gociu estompează granițele
externe ale ficțiunii, ne provoacă, sugerându-ne că epiderma ficțiunii sale nu
este o membrană impermeabilă ci semipermeabilă. Departe de a fi bine definite
și izolate, granițele ficțiunii în „Maia” par să fie accesibile, reînnod un fir
anterior, în mod variat, uneori ușor de încălcat respectând tipurile diferite
de constrângeri în contexte diferite și multiple cunoașteri.
Ca atare Marița se transpune într-un
preludiu sexual, inspirată de o fotografie a altei femei. În Transnistria,
Trifon Mogoș începe să aibă convingeri proprii și să se ascundă dezertând din
calvarul isoriei urmând „jocul destinului” printre membrii unei șatre de
lăieți. Aici își întemeiază o familie, traversează infernul de la Suha Balca…
Prozatorul caută semnificații peste tot
avansând – repet modelizator – în construirea socială a (i)realității pe zone.
Dar ce este o zonă? Spațiile pe care scriitura imaginată le traversează, prin
simplu fapt de a le fi traversat într-o ordine inteligibilă, constituie o zonă
heterotopică. Fiecare zonă în parte este renaturalizată încât implantul sau
transplantul de fantezie auctorială să nu deruteze masa de cititori doritori de
asemenea incursiuni (explorări) în interiorul romanului - în - sine. Zonele se
juxtapun halucinant, ba chiar se suprapun, înlăuntrul lor totul și toate se
derulează când lent când precipitat, când onest când „mincinos”, când apocrif
(o figură istorică poate să iasă dintr-un hotel al lumii reale și să intre
într-o casă ficțională) când legitimizat.
Astfel procedând, Ion C. Gociu, când
survin asemenea deplasări, o barieră
ontologică, dintre real și ficțional, dintre câmpul extern de referință și cel
intern - a fost transgresată. Ba mai
mult, cusătura dintre realitatea istorică și ficțiune este și nu este în
evidență, făcând tranziția de pe un tărâm pe altul cât mai normală, alteori cât
mai șocantă, prin contrazicerea vizibilă a documentelor publice ale istoriei
oficiale de sub dictatură, fie ea carlistă, antonesciană, dejisto-ceaușistă
etc.
 |
| Ion Popescu-Brădiceni la lansarea unei cărţi la Tismana |
Ca să închei: romanul „Maia” e o
întreprindere curajoasă, a unui om tradițional, dar pregătit pentru orice
eventualitate. Vocea sa străbate etnografia către orice posibilitate de a se
manifesta („- Om trăi ș-om vedea! – spuse Mărgăreta cu tonul vocii potrivit
pentru a pune capăt discuției”, pag. 121.) Constrânse, realemele (neologism
lansat de Itamar Even-Zohan –n.m. IPB) istorice, culturale, compatibilizate cu
realul demascat, vehiculate de Ion C. Gociu, ne obligă la o moralitate severă,
la o etică demistificatoare.
Atrocitățile comise față de țigani,
evrei, români trebuie să ne interzică orice confort choral. Ele vor fi nu numai
amendate ci pedepsite exemplar. Asemenea elemente umanoide criminale (măști ale
răului absolut al istoriei) îl întristează profund pe autor, îl revoltă în subsidiar. Iar
sancțiunea supremă e moartea. Moartea reinstaurează domnia binelui, ordinea stricată,
legea dreptății.
Ion Popescu-Brădiceni
