 |
| Vasile Mic |
Poezia ca o primăvară ce trebuie ştiută pe de rost
„Prea înaltă, prea verticală”, prea
nebună, prea divină, prea arzând „pe ruguri în foc nepământesc”, prea legată de
noi „cu lanţuri de iubire”…
precum o primăvară ce trebuie să o ştim pe de rost. Și-aşa… „Când iubim, e ca şi când ne aruncăm în cer” ori „prea nebuni ca să fim
oameni / prea nebuni când devenim zei”.
Sigur, aţi înţeles, iată,
facem vorbire despre volumul de versuri Scara, al poetei Oana Boc, recent
apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca. Este, de fapt, debutul editorial în
poezie al Oanei Boc, după ce, în 2007, a mai publicat volumul „Textualitatea
literară şi lingvistică
integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire”. Dar trebuie spus că
în calitatea sa de absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, unde este lector
universitar doctor la departamentul de Limba română şi lingvistică generală, a publicat şi numeroase articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate.
„Mi-ai prins în păr atâtea nestemate, / c-aş fi putut să le transform în
stele!”… ne lămurim, în ("Regina"), apoi, ca o plecăciune, în „Iubire
acvatică”: „Iau timpul şi-l prefac într-un ochean / Îmbălsămat cu clipele pierdute, / Ca să te
caut la margini de ocean, / Să te iubesc cu aripile rupte” … Sigur, chiar prea
adevărat zice pentru ceea ce „este doar o urmă a fiinţei”… într-un alt început: ”Căutarea
imensă e zeul”.
Dialogul cu fulgul de nea „trimis de sus” se leagă instantaneu… într-un
discurs sentimental al sincerităţii, transcris cu fineţe: „Dacă te-a durut, de
ce n-ai spus? / Să fi stat cu tine la fereastră, / Fulgule de nea, trimis de
sus, / Ca să luminezi secunda noastră. // Când te doare dorul de plutire, / De
văzduhul risipit în nesfârşit, / Să accepţi în marea ta uimire / Și durerea de-a te fi oprit. // Și când eşti nebun de strălucire / Și visezi că soarele eşti tu, / Presimţirea apei să te mire / Ca şi paşii clipei ce trecu.// Am plutit şi eu cândva în infinit / Cuprinsă de
magia unui dor / Și-ntr-o zi pământul m-a oprit / Chiar când crezusem că ştiam să zbor” ("Fulgului de
nea").
Îmbrăţişarea e undeva în inimă, surdinizat
cu discreţie: „Aşa te-aş cuprinde şi te-aş lega / între linia inimii şi linia vieţii din palma mea! // M-aş prăvăli cu tine în harta destinului
meu trecător, / te-aş chema şi te-aş iubi / în toate celulele mele de dor. // Ochi-mi alunecă şi linia vieţii mele se zbate / când tu îmi ghiceşti în palmă / că zborul se mută
departe” ("Chiromanţie"). „Cuvintele ni se
iubeau pe masă”, se „umpleau de soare” ori „nu mai erau deloc”, după care, totuşi, ele, rostirile, subscriau
ipostazei reîntoarcerii fidele spre casă, în doi.
Viaţa în poezia Oanei Boc începe chiar
din secunda de faţă şi nu ţine de o strategie a aparenţelor, de teatralitate, nu este o
convertire a reportajului cotidian, nu e nici măcar pe placul vreunui semen. E
doar o comoară… şi-atâta tot. „Ceea ce mai e încă sigur / e fereastra şi aşteptarea..”poate pentru că „se cern
secundele / dincolo de imposibilul din noi. / Ca pe-o zăpadă iubită / caut o uşă veche din lemn / cu clanţa ruginită. / Bunico, mai ţii minte / când arborii laptelui
fiert / luau forma trupului meu / rătăcit în cuvinte?”… poate cu chipul
departe, când „visele aleargă nebune” ("Timp")… ori cum, mă întreb,
poţi să ajungi la
origini, la esenţe?
Poezia tinerei, talentatei debutante este una de echilibru a reflecţiei
cu pasiunea: „Din iubirea asta doar vulturul a mai rămas / şi acum desenează pe cer, implacabil,
/ golul rotund ca un ceas / sau ca o secundă încătuşată / în carnea sărutului…”
("Iubirea lui Prometeu"). Iubirea celebrată în poemele Oanei Boc este
una spiritualizată, cea fără eterna frică de moarte, dar conştientă de limitele
pe care le impune timpul şi vămile sale:„Și mirarea că timpul se-ntoarce mereu”. E ca şi cum din lumea aceasta şi „dintr-o altă amintire” comorile
sunt numai ale poeziei, cu misterele aparţinătoare… chiar dacă apoi „ …lumea / nu poate să înceapă
/ - doar ochii zeului şi ninsoarea lui / peste noi.”
„Eu sunt cuprinsă de iubire ca de moarte. / Tu nu mai eşti aici, ci doar în dorul meu, / Iar
inima îmi curge prin tot ce ne desparte / Și îţi respir absenţa, spre tine-arzând mereu. // Azi am lăsat durerea să
mă doară / Cât poate ea de-adânc şi de intens. / Prin ea am coborât prin mine ca pe-o
scară / Să te sărut… în dorul meu imens.” ("Scrisoare"). „Forma
tuturor viselor” este de altfel chiar Scara aceasta. Ea ne deschide sufletele,
ni le umple de tandreţe, de iubire şi gingăşie.
Nu văd aici nicio forţare, nicio „cârpire” a metaforei, nicio adăugire, aşa, de placul feminismului ori a „ieşirii în faţă”. Poate că Oana Boc nici nu şi-a propus să scrie versuri, să
publice cărţi de poezie, să
devină cineva în literatură. A scris numai, scrie dintr-un imbold al
mărturisirii sincere, nesofisticată de trucuri retorice… Este obligată să continue.
Cum spuneam, poezia sa este una adevărată, de forţă a sugestiei. Îndrăznesc să spun că
Scara este un eveniment editorial de excepţie al anului 2013 şi că, de aici încolo, poeta şi poezia sa trebuie să conteze
pentru lirica feminină românească, pentru literatura română.
Poeta nu revendică nicio generaţie, un anume stil, nu se afişează ca membră a unei
anumite grupări literară. Nu-şi afirmă, orgolioasă, apartenenţa la poezia
modernă, clasică ori la un anume curent literar. Stilul i-a fost „impus”, zic
eu, de mama sa, atunci când a dăruit-o lumii.
Mă bucur să pot scrie despre o
asemenea carte. Iar onoarea este cu atât mai mare cu cât Scara Oanei Boc
beneficiază de un cuvânt înainte semnat: Mircea Borcilă şi D.R. Popescu, doi titani ai
literaturii române. Sunt nume de prestigiu care girează creaţia unei poete ce
se afirmă încă de la debut ca o voce plină de prospeţime şi vitalitate.
Vasile MIC
*) Oana Boc, Scara( Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2013).
