Viaţa şi opera
Sfântul Teodor, ca fiu al unui funcţionar
imperial, a dobândit de mic o educaţie solidă în ştiinţele profane, însă
evlavia mamei şi influenţa unchiului Platon, care va fi şi viitorul său
duhovnic, îl îndreaptă spre monahism.
După Sinodul al VII-lea Ecumenic este hirotonit preot
de Sf. Tarasie, patriarhul Constantinopolului. În urma îmbolnăvirii egumenului
Platon, este ales egumen al monahiilor de la mănăstirea Studion. Dar fiindcă a
mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul Constantin VII,
feciorul Împărătesei Irina, că şi-a
lepădat pe legiuita sa femeie şi a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos
din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-au izgonit la Tesalonic.
Apoi, Constantin fiind orbit, a fost lipsit şi de împărăţie, Irina a devenit
împărăteasă. Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.[1]
În 808 logofătul Nichifor uzurpă tronul şi se
proclamă împărat, acesta ridică pe un mirean la starea de patriarh, această
ridicare s-a făcut necanonic iar călugării de la mănăstirea Studion se separă
de patriarh iar Teodor este trimis în temniţă. Sub domnia împăratului Mihail I
Rngabe, Sfântul Teodor se împacă cu patriarhul.
Până aici lucrurile nu sunt aşa complicate dar se
complică odată cu anul 813, când pe tron urcă Leon V Armeanul, adept al
iconoclasmului. Un an mai târziu are loc la palat o confruntare deschisă între iconoduli şi iconoclaşti la care ia parte şi împăratul. Ortodocşii susţin Sinodul al VII-lea Ecumenic şi îi dovedesc basileului
că nu intră în competenţa sa a se amesteca în dogmele Bisericii. Acesta se
simte lezat iar în primăvara lui 815 reîncepe
prigoana iconoclastă[2].
Sfântul este exilat, mai suferă grele încercări
prin două închisori, dar odată cu anul 821, an ce coincide cu urcare pe tron a
împăratului Mihail II, care opreşte persecuţia, Teodor este chemat din surghiun şi se mută la cele
veşnice în anul 826, Biserica îl
cinsteşte la 11 noiembrie al fiecărui an..
Să nu uităm că pentru sfinţii părinţi teologia era
rodul unei curăţiri extreme a minţii, nu o artă retorică şi silogistică.
Sfântul Teodor este un teolog pentru că este vas plin de Duh Sfânt şi spun
aceasta referindu-mă la opera sa care
uneori pare că are un iz fanatic, dar nu
este nici pe de parte aşa, deoarece toţi sfinţii au înţeles că o abatere de la dogma Bisericii
înseamnă moarte că orice erezie este o chestiune de viaţă şi de moarte.
Acribia
sa, în perfectă continuitate cu linia patristică, şi limpezimea cugetului sunt neîndoielnic
roade ale Duhului Sfânt şi semn al unei maturităţi duhovniceşti de o anvergură
poate puţin atinsă în istoria Bisericii[3]
Ni s-au păstrat peste 550 de scrisori ale sale.
Frazele destul de lungi şi întortocheate
ne prezintă o personalitate foarte erudită deşi se pare că în vorbirea
orală era adeptul lucrurilor spuse direct şi fără ocolişuri.
Ni s-au mai păstrat scrieri
precum : Despre sfintele
icoane, Cuvântări duhovniceşti, un tratat asupra icoanelor, tratat cunoscut cititorilor din România sub titlul Iisus Hristos,
prototip al icoanei Sale, editat la editura Deisis sub îngrijirea pr. Prof Ioan
Ică.
Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, de asemenea cunoscute la noi în ţară datorită
editurii de la Alba-Iulia, lucrarea fiind tipărită la începutul anilor 90.
Iconoclasmul astăzi[4]
Icoana
arată simplu că sfântul, iar nu împăratul este imaginea lui Dumnezeu pe pământ.
Iconoclasmul a fost o luptă nu numai împotriva icoanelor şi artei sacre, ci un
război al unui stat totalitar împotriva sfinţeniei, al cultului Sfintei
Fecioare şi al sfinţilor, al moaştelor şi al monahismului .Acestea trebuiau
neapărat desfiinţate în încercarea de a impune un creştinism raţional şi intens
politizat, singurul acceptabil în cadrul unui absolutism politic despotic şi
tiranic[5]
Războiul
împotriva icoanelor a reînviat în zilele noastre dar într-un mod mult
mai subtil şi mai perfid . Diavolul nu s-a limitat să lucreze doar prin arta
profană, indiferent de modul ei de exprimare ( scris, vizual, auditiv), ci şi-a
extins lucrarea sa şi la arta iconografică,
nemaistricând icoanele, precum odinioară,
ci strâmbându-le după placul său .
Vorbind despre mişcarea renascentistă, se poate
observa cum Dumnezeu dispare treptat din mesajul iconografic, fiind înlocuit de
om. Dumnezeu nu mai este decât simbolic reprezentat. De asemenea, duhul este
înlocuit cu trupul, iar mediul terestru ia locul dimensiunii Împărăţiei
Cerurilor. Totul se limitează doar la materie .
În puţine cazuri s-a mai întâlnit, în zilele
noastre, ca icoanele să fie distruse în mod direct şi declarat. Acest lucru s-a
întâmplat fie în cadrul războaielor şi al fanatismului religios venit din partea
numeroaselor secte existente, fie în timpul instaurării regimului socialist,
regim care avea „alergie” la astfel de lucruri, şi deci, trebuiau eliminate .
O altă formă de iconoclasm contemporan o constituie
kitsch-urile care au invadat toate mediile creştine posibile, reuşind să-şi
câştige o „reputaţie deosebită”. Kitsch-ul este un fenomen specific pervertirii
estetice de orice fel .Termenul kitsch
este de origine germană, desemnând arta de prost gust, de mântuială (kitschen=
a face ceva de mântuială)[6]
Una dintre principalele caracteristici ale
fenomenului kitsch este minciuna, minciuna propovăduită la scară largă.
Această boală a kitsch-ului poate fi
întâlnită cel mai adesea în cadrul spaţiilor de pelerinaj, în care turismul şi
comerţul se cufundă în baia evlaviei . În asemenea condiţii,obiectul-suvenir,
antidotul uitării, specific turismului, îşi face apariţia aici sub forma
suvenirului religios .Astfel că, în orice ţară te-ai duce, poţi avea ocazia de
a vedea jucării cu Crucea Patimilor pe rotile, batiste, cravate, şi mai nou
obiecte de lenjerie intimă ornamentate cu chipul Fecioarei sau cu chipurile
altor sfinţi Crişti care fac cu ochiul, şi multe alte simboluri religioase
deturnate de la scopurile lor. De asemenea „în Ţara Sfântă poţi închiria o
cruce şi o cunună de spini şi te poţi fotografia purtându-le, sau poţi cumpăra
o ilustrată în care Iisus îţi face cu ochiul, fără ca vreun turist să se
scandalizeze! Există chiar şi salamuri cu chipul Mântuitorului pe etichetă, după
cum poţi cumpăra şi sticluţe cu lacrimile Maicii Domnului sau bucăţi generoase
din lemnul Sfintei Cruci !” [7].
Eu cred că şi aşa se poate traduce ceea ce sfântul
a spus în acele vremuri grele, cum de altfel sunt şi astăzi pentru Biserică.
Bibliografie
1.***, Biblia
sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
2. Dreapta
credinţă în scrierile sfinţilor Părinţi: Sf.Theodor Studitul, Sf.Ioan Gură de
Aur, Sf.Amfilohie, trad. Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.
3. Palade, Mihaela, Iconoclasmul
în actualitate, Ed Sofia, Bucureşti, 2004.
4. Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei Sale, trad. Ioan Ică sr., Ed
Deisis Alba –Iulia 1994.
5. Tabără, Cristian, Pelerinaj, turism sau altceva ?, în Lumea credinţei , august 2002.
[1]
Dreapta credinţă în scrierile sfinţilor
Părinţi: Sf.Theodor Studitul, Sf.Ioan Gură de Aur, Sf.Amfilohie, trad.
Marcel Hancheş, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.6.
[2]
Ibidem, p.7.
[3]
Ibidem, p.8
[4]
Împotriva iconoclasmului din zile noastre au scris teologi ai icoanei
precum : Quenot, pr. Ioan Bizău, Sorin Dumitrescu dar mai ales Mihaela
Palade, careia îi aparţine sintagma Iconoclasmul
în actualitate.
[5]
Sf.Teodor Studitul, Iisus Hristos –prototip
al icoanei Sale – trad. Ioan Ică
sr., Ed Deisis, Alba –Iulia 1994, p 9.