Ionuţ Hens - Viața duhovnicească în lumina scrierii „ Cuvânt ascetic”

Ionuţ Hens - student UBB -Cluj

Ionuţ Hens : Viața duhovnicească în lumina scrierii „ Cuvânt  ascetic” al lui Diadoh al Foticeii

            Despre Diadoh al Foticeii aflăm informații în primul rând, din primul volum filocalic, tradus în limba română de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Legat de opera lui Diadoh al Foticeii, cunoaștem că sunt împărțite în patru părți. Prima lucrare este intitulată : „100 capete despre desăvârșirea duhovnicească. Reprezintă un adevărat manual de ascetism care s-a dovedit de o mare importanță pentru istoria spiritualității creștine și a misticismului. Încă din secolul al VII-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim, îl socotesc pe Diadoh ca autor al acestei lucrări. Iar despre Diadoh, se spune că a fost episcop al Foticeii din Epirul vechi și care la anul 458 semnează o scrisoare către împăratul Leo I, anunțându-l de moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți. Mai multe lucruri nu se cunosc despre Diadoh, care a murit în jurul anului 468.

            A doua lucrare reprezentativă a lui Diadoh,  este reprezentată de Omilia despre Înălțarea Domnului nostru Iisus. Această lucrare vorbește despre îndunezeirea omului, prin care Fiul lui Dumnezeu a asumat adevărata natură umană. Textul se încheie cu o mărturisire de credință hristologică, care conține o puternică notă anti monofizită.

            A treia lucrare se numește Vedere sau Viziunea, în care sub forma unui dialog purtat în vis între el și Sfântul Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare.

            A patra lucrare este cunoscută sub numele de Cateheze și este cunoscută numai din anul 1952.

            În cuvântul ascetic, Diadoh oferă sfaturi oamenilor despre felul în care să-și construiască o viață morală aleasă, căreia trebuie să-i premeargă : credința, nădejdea și dragostea, punând accent pe ultima. Dargostea ne leagă sufletul însuși de bunătățile lui Dumnezeu. Dumnezeu e bun prin fire, iar omul se face prin Cel cu adevărat bun, dacă își cultivă modurile viețuirii. Ajuns într-o astfel de stare, sufletul nu se mai poate schimba și descoperă iubirea lui Dumnezeu, schimbându-i sensul vieții. Omul trebuie să se ferească de rău prin amintirea necontenită a lui Dumnezeu, căci firea binelui este mai puternică decât deprinderea răului. Trebuie ca omul, prin libertatea voinței, să convingă sufletul să fie pregătit a accepta numai binele. Lumina cunoștinței adevărate se regăsește în putința de a deosebi binele de rău.

            Toate darurile pe care le primește omul sunt oferite de Sfântul Duh, fiecare dintre ele având o lucrare deosebită în viața omului. Cel ce se iubește pe sine, nu îl poate iubi și pe Dumnezeu, deoarece cel ce se iubește pe sine caută slava sa, iar cel ce iubește pe Dumnezeu, iubește slava Celui ce l-a făcut pe el. Omul trebuie să ajungă la exemplul oferit de Sfântul Ioan Botezătorul, care a spus despre Mântuitorul Hristos : „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3,30). Când un om ajunge să simtă iubirea lui Dumnezeu, începe să-și iubească și aproapele întru simțirea duhului.

            Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nu-L iubește pe Dumnezeu cu adevărat, deoarece preocupările și grijile vieții îi sunt ca un acoperământ care îl împovărează. Credința care nu este însoțită de fapta bună nu este completă, dar și fapta bună care nu este însoțită de credință duce la celași rezultat. Credinciosul trebuie să-și arate credința aducând lui Dumnezeu fapta bună. Astfel, credința lucrătoare prin dragoste și fapte bune reprezintă marele izvor al virtuților. Sufletul și trupul nostru dorește în fiecare clipă să-l conducă pe om spre legătura cu care acesta este înrudit : sufletul ca netrupesc spre bunurile cerești, iar trupul ca pământ după desfătarea pământească. Lucrarea Duhului Sfânt este una și simplă, iar această simțire a Duhului Sfânt o poate cunoaște doar omul ce s-a lepădat cu bucurie de plăcerile vieții pentru nădejdea bunurilor viitoare. O astfel de minte a omului ce a urmat această cale, simte în ea în chip de negrăit bunătatea dumnezeiască, apoi împărtășește și trupului bucuria sa, iar pe măsura înaintării sale are un dor nemărginit de a mărturisi. Această bucurie ce se revarsă în acel moment în trup și suflet reprezintă o prefigurare a bucuriei vieții veșnice. Dacă omul în momentul căderii într-un anume păcat, privește asupra păcatului cu ochii pământești, le va socoti ca lucruri normale, dar dacă va privi cu ochii sufletului asupra păcatului va plânge și se va căi pentru greșeala în care a căzut. Iar singurul care poate curăți mintea este Sfântul Duh.

            Omul trebuie să știe, că atâta vreme cât petrece  în trupul acesta pământesc, este departe de Dumnezeu, nu-L poate vedea în chip văzut pe El.

            Visele reprezintă reprezintă chipuri ale unor gânduri sau pot reprezenta și batjocuri ale diavolilor. Mintea omului când se află sub lucrarea puternică a luminii dumnezeiești, se face întreagă străvezie, încât își vede cu îmbelșugare propria ei lumină, iar în acest caz, puterea sufletului pune stăpânire asupra patimilor.

            Referitor la post, Diadoh al Foticeii spune că, omul trebuie să cunoască un echilibru și să-i ofere trupului acest echilibru. Când trupul este sănătos, acesta trebuie înfrânat de la mâncăruri atât cât trebuie, iar când este slăbit trebuie îngrijit cu măsură. Cel ce se nevoiește nu trebuie să-și slăbească trupul decât atât cât trebuie să-i înlesnească lupta, ca prin ostenelile trupului și sufletul să se curățească după cuviință. Postul este pentru cei ce doresc o unealtă care duce la cumpătare.

            Trupul este precum o casă pentru suflet. Prin Botez, omul se naște din nou, renaște prin apă cu lucrarea Sfântului Duh și îndată se curățește și sufletul și trupul. Sfântul Duh sălășluit prin taina Botezului în om, alungă păcatul.

            Atâta vreme, cât Sfântul Duh se află în interiorul nostru, Satana nu are acces asupra sufletului nostru. Dacă după Botez, omul va începe să sporească în păzirea poruncilor și să cheme neîncetat pe Hristos, focului sfântului har se va revărsa și peste simțurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc.

            Sfântul Botez, prin harul Sfântului Duh readuce în om chipul omului la forma la care era când a fost creat, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea asemănării și stând goi și fără frică în atelierul lui, înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dar desăvârșirea asemănării o vom cunoaște abia din iluminare.

            Când omul va ajunge să biruiască toate patimile, mai rămâne să se războiască cu doi diavoli. Un diavol supără sufletul ducându-l de la multa iubire a lui Dumnezeu la o râvnă nepotrivită, încât acesta nu mai vrea să placă și altul lui Dumnezeu, ci numai el. Iar celălalt diavol se abate asupra trupului. Primul diavol poate fi învins prin smerenie și dragoste, iar cel de al doilea prin înfrânare, nemâniere și gândire adâncă la moarte.

            Consider, că prin această lucrare a lui Diadoh al Foticeii, orice om care dorește să pășească pe calea apropierii și a cunoașterii lui Dumnezeu poate să cerceteze și să urmeze sfaturile oferite de Diadoh al Foticeii. Aceste sfaturi deschid îi deschid omului drumul spre mântuirea sufletului și spre asemănarea cu Făcătorul acestei lumi.