Notă. Paginile 5-23 din total 66 din volumul cu titlul „Români şi bulgari,
autor Panaitescu, Petre P. (1900-1967), Bucureşti, 1944, deţinător Biblioteca
Metropolitană Bucureşti. Se
păstrează ortografia originală
INTRODUCERE
Românii şi Bulgarii sunt două popoare
vecine care au trăit alături multe veacuri.
Ele au format pe o temelie rasială străveche comună aceia a
Tracilor, cari din veacul al XII-lea înainte de Hristos ocupau cu triburile lor
ambele maluri ale Dunării. Ca structură
socială există de asemenea o mare
asemănare între cele doua popoare sunt amândouă neamuri de ţărani,
plugari. Agricultura este ocupaţia marii majorităţi a populaţiei pe amândouă părţile Dunării de Jos şi viaţa sătească
este caracteristică pentru economia şi cultura celor doi vecini. Acestea sunt
temeliile pe care se poate clădi
prietenia şi colaborarea în viitor între cele două state, căci neamurile de muncitori şi de ţărani cu vieaţă
simplă, fără pretenţii de asuprire a vecinilor,
sunt făcute să se înţeleagă şi să se ajute ca să-şi apere în comun
munca. Din paginile ce urmează, desprinse din
trecutul adesea dureros dar niciodată fără de nădejde, al Bulgarilor şi
al Românilor, se va vedea că prietenie şi
colaborare între ei a fost adesea în
istorie, că Românii şi Bulgarii s'au sprijinit de multe ori în lupta lor pentru vieaţă, pentru libertate şi pentru cultură şi
că paginile de prietenie sunt mai numeroase mai
semnificative decât cele de duşmănie şi luptă.
Acestea sunt mai mult datorite
vecinilor puternici şi mari, puterilor
imperialiste şi nesăţioase care căutau să pue
stăpânire pe roadele muncii neamurilor de
plugari şi pentru a’şi atinge scopul învrăjbeau
neamurile mici, ca să le poată mai uşor supune influenţei lor. In
acest sens istoria legăturilor dintre
Români şi Bulgari are o valoare adâncă de educaţie politică pentru
destinele viitoare ale celor două popoare
vecine. Interesele politice, ca şi cele economice ale Românilor şi ale
Bulgarilor au fost aproape întotdeauna în
istorie, cum sunt şi acum convergente;
cultura ortodoxa pe un plan de vieaţă
sătească dădea în trecut, ca şi
azi de altfel, putinţa unei
comunicări pe plan spiritual. Dunărea
nu a constituit niciodată o barieră de netrecut, nici pentru legăturile comerciale,
nici pentru treceri de populaţii în amândouă direcţiile. De aceea considerăm relaţiile româno-bulgare ca o
colaborare activă între vecini, din care a ieşit mult bine pentru amândoi şi fără de care nu se poate înţelege
formarea politică şi culturală a Ior în decursul veacurilor.
Venirea
Bulgarilor.
Regiunile centrale şi nordice ale Peninsulei Balcanice, precum şi
România de azi, erau ocupate în Antichitate
de un popor mare împărţit însă în triburi
numeroase, poporul Tracicilor Cucerirea romană
în aceste părţi mai depărtate de
coastele Mediteranei s’a produs
destul de târziu, în vremea Imperiului. Împăratul Claudius formează provincia Moesia în Bulgaria şi Serbia de azi, iar împăratul Traian supunând regatul Daciei lui
Decebal, formează în România de azi provincia Dacia. Pe când sudul şi centrul
muntos al Peninsulei Balcanice era supus influenţei culturale greceşti, Bulgaria de azi Ia nord de Balcani,
munţi care se numeau pe atunci Hemus, precum
şi Dacia erau sub influenţa romană. In
aceste două
regiuni vecine spre
deosebire de cele de la sud, s’a făcut o intensă
colonizare romana toate inscripţiile mormântale şi
din temple erau în limba latină, iar Tracii au
învăţat limba latină şi s'au romanizat aproape complet.
Stăpânirea romană în Dacia a ţinut până în
vremea împăratului Aurelian (271), care a părăsit provincia în stăpânirea Goţilor, dar populaţia romană a continuat să trăiască sub stăpânirea barbară şi să
aibă relaţii de tot felul în special
economice şi religioase cu Românii
din Moesia (Bulgaria de azi). Până la venirea Slavilor, în veacul al
Vl-lea după Christos, Moesia Inferioară, ca
şi cea Superioară au fost aproape exclusiv romane. In vremea împăratului
Justinian, istoricul Procopios a scris o carte despre întăririle şi monumentele
ridicate de acest împărat şi toate
localităţile dela Dunăre au numiri
latine, ba chiar romanice (adică o limbă derivată din cea latină,
apropiată de româna de azi)
Până la crearea situaţiei ethnice de acum, Românii şi Slavii au trăit foarte îndelungată vreme împreună, am zice în comunitate de muncă. De aceea limba
bulgară de azi, cum a arătat în special învăţatul
bulgar Stojan Romanski, a suferit o
importantă influenţă a limbii române,
sau mai bine zis a limbii romanice din
Balcani, influenţă care se vede nu numai în lexic (cuvinte) dar şi în structura gramaticală. Mulţi filologi au remarcat faptul că limba
bulgară dintre toate limbile slave este
singura care are articol şi anume articol la sfârşitul cuvintelor ca în româneşte, şi e de asemenea singura care nu
are terminaţii deosebite pentru
cazurile substantivelor ca în celelalte limbi slave prin influenţa limbei
române. De asemenea toponimia (numirile de locuri) în Bulgaria a păstrat
multe urme romane (Isker-Oeseus, Vidin, Bononia),
dovadă a convieţuirii cu Românii.
Acelaşi lucru s'a petrecut şi în Dacia
din Nordul Dunării, numai că aci rezultatul convieţuirii între Slavi şi Români a fost desnaţionalizarea celor dintâi
de către cei din urmă, pe când în sudul Dunării,
în Bulgaria, s'a petrecut fenomenul invers. La trecerea Slavilor de sud
prin Dacia, nu toate triburile slave au traversat Dunărea, ci mai multe au
rămas în Dacia, formând acolo ramura Slavilor Dacici.
Aceşti Slavi Dacici au trăit mai multe veacuri în România de azi, până ce în veacul al XII-lea au fost
complet romanizaţi. Slavii Dacici erau de acelaşi
neam cu Slavii Bulgari şi limba lor era aproape identică cu vechea bulgară. De aceea, când se vorbeşte de
influenţa slavă în limba română, trebue să înţelegem prin aceasta influenţa
bulgară şi nu cumva influenţa altei limbi slave. Această influenţă slavă în
limba română a fost importantă: un foarte
mare număr de cuvinte româneşti sunt de origine slavo-bulgară, atât în
terminologia privitoare la vieaţa sufletească (dragoste, blajin, mândru), în
cea socială (rob, cneaz, voevod), militară (voinic, războiu, viteaz, straje), în cea privitoare Ia credinţele supranaturale
(vrajă, nălucă, vârcolac, cobe, năzdrăvan), nume de animale (în special
peşti), unelte agricole, etc. De asemenea numirile de locuri în România (de ambele
părţi ale Carpaţilor) au suferit o importantă influenţă
slavă ca şi onomastica (nume de oameni). Totuşi, nu se poate spune că influenţa slavă este un element constitutiv al limbii române, nu numai
pentru că cuvintele cele mai
fundamentale şi mai des întrebuinţate sunt de origine latină, dar şi pentru că structura gramaticală a limbii române este
latină verbele şi substantivele slave împrumutate
de limba romană s'au supus conjugării şi declinării de origine latină a limbii
române şi nu s'a păstrat nimic (afară de vocativul femenin în o) din declinarea şi conjugarea slavă în româneşte. Pe
de altă, parte toate comunităţile creştine dela Dunărea de Jos, cu mai multe episcopate, erau latine şi numele
episcopilor şi reprezentanţilor acestor comunităţi la sinoadele
ecumenice sunt caracteristice latine şi
scrise cu litere latine.
In veacul al Vl-Iea au venit asupra acestei populaţii comune ca limbă şi ca origine, Slavii.
Slavii s'au format prin Polonia, pe
malurile Vistulei, până la coastele
Mării Baltice. Cu prilejul marei migraţiuni a popoarelor, cunoscute şi
sub numele de «năvălirea barbarilor», Slavii
au pornit din patria lor primitivă şi
au apucat în trei direcţii; formând astfel trei grupe de popoare: Slavii
Răsă-riteni (Ruşi şi Ukrainieni), Slavii Apuseni (Poloni şi Cehi) şi Slavii de Sud (Bulgarii şi
Sârbo-Croaţi). Aceştia din urmă au trecut în veacul al V-lea prin Dacia şi Panonia (Ungaria de azi,) şi au aşteptat un
prilej nimerit să treacă Dunărea în Imperiul Roman
de Răsărit, care pe atunci luase numele de Bizantin, după capitala sa,
Bizanţul sau Constantinopol.
Câtă vreme a trăit Justinian şi câţiva
dintre urmaşii săi mai războinici, Slavii
s'au mulţumit cu năvăliri prădalnice asupra oraşelor şi satelor din
Imperiu, adesea însoţiţi de Avari. Dar când
îm-păraţii îşi trecură toate forţele în Asia de unde venea cotropitoare
primejdia arabă, Slavii trecură în valuri nenumărate cu triburile lor în Peninsula
Balcanică şi o acoperiră aproape în întregime ajungând până Ia Adriatica şi
chiar până la (Peloponez) (sec. VII). Această aşezare în Peninsulă avu de rezultat dislocarea
elementului romanic, care, precum am spus, era masat până atunci în partea de
nord şi mai ales în valea Dunării. De aceea Românii sau Valahii, cum îi porecliseră
Slavii, care sunt urmaşii acestui element romanic, se prezintă împărţiţi în
trei grupe diferite, izolate între ele prin populaţii slave. Anume:
Daco-Românii, adică Românii din România de azi, Macedo-Românii şi
Istro-Românii, aceştia din urmă fiind un mic rest al Poporului Românilor
Apuseni, care era răspândit în Evul mediu în Dalmaţia, Croaţia şi Serbia. Dar
în afară de aceste trei grupe, care subsistă şi azi, mai era la sfârşitul
Evului Mediu şi un al patrulea grup de români, azi desnaţionalizaţi, anume
Românii sau vlahii din munţii Hemus (Balcani), care cum vom vedea, au avut un
mare rol istoric, dând dinastia domnitoare a celui de al doilea imperiu bulgar.
Despărţirea românilor în diferite grupe izolate nu s’a făcut imediat la
năvălirea Slavilor, ci treptat, într’o perioadă de mai multe veacuri.
Am arătat mai sus că, precum în
România din Nordul Dunării a existat în prima parte a evului Mediu o populaţie
slavă, care a exercitat o influenţă adâncă asupra Românilor, a existat şi în
Bulgaria o populaţie românească în munţii Balcani, iar după cucerirea
Macedoniei de Bulgari şi Românii din Macedonia au trăit împreună cu Bulgarii.
Este adevărat că ţarul David al Bulgarilor din Macedonia, a cărui capitală se
afla pe Iacul Presba, a fost ucis pe Ia
960 de nişte Vlahi din acele părţi, dar nu putem trage din
acest fapt concluzia unei duşmănii între
Bulgari şi Români în acea vreme Dimpotrivă, un scriitor bizantin, Checavmenos
care a scris un manual de strategie după recucerirea Macedoniei de către Bizantini, spune că Vlahii de acolo sunt
periculoşi (pentru Bizantini), deoarece se
răscoală împreună cu Bulgarii şi ameninţă
să puie mâna şi pe oraşe, pătrunzând în
târguri sub pretexte comerciale. După ce împăratul bizantin Vasile II
Bulgaroctonul cucereşte definitiv Imperiul
Bulgar, el ia anume măsuri pentru conducerea religioasă a ţărilor supuse
de dânsul.
Anume se reînfiinţează arhiepiscopia
dela Ohrida cu străvechiul titlu de o
„Justiniana Prima». In edictul imperial se ordonă ca de
această arhiepiscopie bulgară să ţie „şi
toţi Vlahii din Bulgaria”. Aceasta înseamnă că în privinţa religioasă Românii
din Bulgaria aveau o organizaţie comună cu a Bulgarilor şi Grecii până
la cucerirea ţării nu au putut să’i
despartă, ei i-au menţinut în aceiaşi comunitate religioasă. De altfel pentru a
denumi pe Români, Grecii au adoptat
termenul întrebuinţat de SIavi:
VIahi.
După căderea Primului Imperiu Bulgar sub stăpânirea bizantină, care a fost deplină pe la anul 1020, Bizantinii au stăpânit ceva mai puţin de două
veacuri întreaga Bulgarie până la Dunăre precum
şi Dobrogea. În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste parţi. Ei
intrau ca trupe deosebite în oştirile
împăratului de Răsărit şi s’au distins
în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării
Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori
Vlahii din Hemus (Balcani) se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pecenegilor, popor
turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166 împăratul
Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii
prin Muntenia (Valahia), cu o oaste mare în
care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din
părţile vecine cu Marea Neagră. Astfel
Românii şi Bulgarii trăiră sub aceiaşi stăpânire străină şi luară armele
împreună pentru înlăturarea ei, când ceasul desrobirei a sosit.
Triburile slave trecute în Peninsula
Balcanică nu formau un stat independent, ci recunoşteau autoritatea Imperiului Bizantin. La anul 679 s’au ivit
însă în Sudul Dunării Bulgarii turanieni sub conducerea
haganului Asparuch (sau Isperich). Acest popor de călăreţi de stepă a
dat fermentul politic, care a format primul stat slav din sudul Dunării. Bulgarii veneau din părţile Volgei, trecuseră
prin sudul Rusiei de azi şi traversară Dunărea aproape de gurile ei,
intrând în Peninsula Balcanică prin coridorul Dobrogei. Bulgarii supuseră în scurtă vreme triburile slave până la munţii
Balcani dar după câteva secole de convieţuire elementul slav mai numeros deznaţionalizează pe cuceritori.
Poporul bulgar este un neam slav, care vorbeşte o limbă slavă, iar dela
stăpânitorii tura-nieni n'a rămas decât numele ţării şi al poporului. Totuşi dela Bulgarii turanieni s'au păstrat monumente
impresionante la Pliska, unde a fost prima lor capitală, aproape de Şumla, cu ruinile palatelor chaganilor şi eu aşa numitul „cavaler dela Madara»,
un uriaş călăreţ săpat în piatră pe o stâncă din
acea regiune, însoţit de o inscripţie preamărind faptele războinice ale Bulgarilor.
Românii şi Liturghia
slavonă. Ia epoca formării statului bulgar în nordul
Peninsulei Balcanice, regiunile României de
azi se aflau in dependenţă de imperiul
Avarilor, a cărui putere centrală se afla în stepele Panoniei, adică în
Ungaria de azi. Imperiul Avar în decădere a
dăinuit totuşi în aceste regiuni din centrul Europei până la sfârşitul veacului
al VIII-lea, când Carol cel Mare venind din Germania distruge acest stat
mongolic din valea Dunărei. Imperiul
carolingian se întinde acum până la Tisa, formându-se marca Panonică şi
dependenţele ei de state slave dintre Dunăre şi Tisa. Atunci profitară de acest prilej şi haganii bulgari şi-şi
întinseră autoritatea în nordul Dunării, în regiunea rămasă fără stăpân după
căderea Avarilor. Nu numai analele france
şi germane pomenesc de luptele dintre Franci şi Bulgari şi dintre Moravi
şi Bulgari (Moravii ocupau Moravia şi
Bohemia), dar chiar vestitul istoric bizantin Constantin Porfirogenet,
împărat şi scriitor, vorbeşte de vecinătatea dintre
Franci şi Bulgari pe la 900 şi anume Bulgarii aflându-se la apusul Francilor. O inscripţie din palatul haganilor din
Pliska vorbeşte de un viteaz bulgar căzut
în luptele dela Tisa. Aşa dar, România de azi se afla între 800—900 sub supremaţia haganilor turarieni din Bulgaria. Este vorba de o
supremaţie recunoscută de juzii şi de voevozii locali, pomeniţi categoric în
cronicile vremii şi nu de o
încorporare la teritoriul Imperiului Bulgar. Şefii locali din Dacia erau în mare parte Slavi, dintre Slavii Dacici, de cari am vorbit,
căci în această epocă elementul slav
care nu fusese încă românizat
constituia pătura superioară, din care se trage mai târziu boierimea
românească, clasa proprietarilor de pământ.
La Români, ca la mai toate
popoarele Europei, clasa nobilă a fost de origine străină (la
Francezi, Franci, la Spanioli, Vizigoţi, la
Ruşi, Normanzi, la Bulgarii Slavi, Turanienii) anume slavonă, şi de asemenea ca
şi la celelalte popoare europene această clasă a fost desnaţionalizată în decursul secolelor mai ales prin
aportul claselor de jos care se ridicau la avere şi stăpânire. Este deci uşor de înţeles de ce această clasă boierească slavă a primit câtva timp supremaţia haganului bulgar, întrucât statul bulgar era pe atunci pe cale de slavizare
Dar urmările culturale ale existenţei unei clase nobile
slave la Români şi a unor mici stătuleţe conduse
în parte de şefi slavi au fost mult mai adânci decât cele politice. Anume,
liturghia în limbă slavă bisericească,
adică veche bulgară a fost introdusă la Români şi odată cu ea şi cultura
cărturărească slavonă, care s'a menţinut
până în veacul al XVII-lea la acest
popor de origine latină.
Creştinarea Bulgarilor a avut Ioc la
anul 864, când conducătorul lor Boris a fost botezat cu întreg poporul său de către împăratul bizantin Mihail.
Opera de religie şi cultură întreprinsă în răsărit
de Imperiul dela Bizanţ câştiga pentru civilizaţia europeană un nou
popor. Dar opera de creştinare a maselor bulgare nu a fost deplină decât după ce a răspândit în ţara lor liturghia în limba
naţională prin propovăduirea elevilor celor doi fraţi din Salonic,
Metodie şi Ciril. Apostolii Slavilor
fuseseră întâi chemaţi sa răspândească cuvântul Evangheliei la Moravi,
în principatul Iui Rostislav, dar acolo după oarecare succese iniţiale e
loviseră de opoziţia călugărilor apuseni, partizani ai liturghiei latine. După
ce creştinară şi pe Slavii din Panonia, elevii lui Metodie şi Cirril găsiră
adăpost în Macedonia şi de acolo fură chemaţi la Curtea ţarului Simion, fiul
lui Boris, la Preslav. Astfel liturghia slavă fu adoptată de Bulgari apoi de
celelalte popoare slave ortodoxe: Ruşii, Sârbii şi cum am spus, şi de un popor
latin Românii. Centrul de răspândire al acestei liturghii a fost Bulgaria
ţarului Simion
Ce era de fapt liturghia slavă?
Metodie şi Ciril a tradus toate cărţile sfinte din greceşte în slavoneşte şi
anume în limba slavă pe care o cunoşteau ei, aceia care se vorbea la Salonic şi
în împrejurimi Este vorba de un dialect al limbii bulgare; deci când se
vorbeşte de limba liturgică slavă, este întotdeauna vorba de limba veche
bulgară, limbă vorbită în veacul al IX-lea şi care fireşte diferă, mai ales în
privinţa structurii gramaticale, de bulgara de azi, datorită evoluţiei limbei
timp de zece veacuri. La început, fraţii Metodie şi Ciril au folosit un
alfabet foarte complicat, creat de dânşii, pentru scrierea textelor religioase
în slavoneşte, alfabetul glagolitic. Dar după aşezarea elevilor apostolilor
Slavilor la Preslav, la curtea ţarului Simion, acest alfabet slav a fost
schimbat cu altul, mai simplu, numit chirilic în cinstea sfântului Ciril. Cele
mai vechi texte cirilice s'au descoperit de curând pe frescele de pe ruinele
desgropate de arheologi ale bisericilor dela Preslav.
Se pune acum întrebarea, în ce
împrejurări au adoptat şi Românii liturghia slavă, care a dat coloratură aşa de
specială culturii lor vechi.
Dat fiindcă precum am spus, Imperiul
Bulgar a exercitat o supremaţie asupra şefilor locali din Dacia şi mai ales că
toate scrierile slave din România până în secolul al XVII-lea sunt în limbă
bulgară, este clar că Românii au împrumutat
liturghia slavă, precum şi alfabetul
cirilic, dela Bulgari. Această
introducere a liturghiei slave la Români a însemnat o foarte adâncă reformă
culturală; Românii erau creştini încă din
Antichitate, dovadă că în limba română terminologia
creştină (cuvintele ce privesc credinţa)
este de origine latină. Dar întrucât
clasa conducătoare în veacurile al IX-Iea şi al X-lea era slavonă (cum arată şi numele ei slav: boieri), iar
şefii micilor comunităţi politice erau şi ei
în mare parte slavi, s'a adoptat în chip firesc şi la Români liturghia slavonă. Numai în a est chip se poate explica de ce un popor
latin primit liturghia şi cultura în
limba slavona. Epoca în care Românii
au adoptat liturghia slavă este,
fireşte, după ce a luat forma ei
definitivă, cu inventarea alfabetului
cirilic, la curtea ţarului Simion, cu
alte cuvinte, după anul 900.
Pe de altă parte, trebue să ţinem seamă de faptul că pe la anii 1000, Ungurii sub regele lor Ştefan cel Sfânt încep cucerirea
Transilvaniei româneşti, unde, după mărturia cronicarului lor,
Notarul Anonim, au aflat „ducate”
conduse de şefi români şi slavi.
Regatul apostolic maghiar a despărţit pe Românii din Transilvania de cei de dincoace de Carpaţi, nu numai
din punct de vedere politic, dar şi religios, prin stăpânirea de stat catolică.
Dar liturghia slavă a fost răspândită şi
adoptată nu numai de Românii din
Valahia şi Moldova, dar şi de cei din Transilvania, până în veacul al
XVII-lea. Trebue deci să admitem liturghia
slavo-bulgară a fost adoptată de toţi Românii într'o epocă în care trăiau toţi în aceleaşi condiţiuni politice,
adică înainte de aşezarea stăpânirii
catolice maghiare in Transilvania. De
aci rezultă că Românii au adoptat
Liturghia slavă şi alfabetul chilie dela Bulgari în cursul veacului al X-Iea.
Mulţi istorici români au considerat intrarea Românilor în
cadrul popoarelor de cultură slavă ortodoxă
ca o nenorocire istorică, o piedică pentru contractul cu civilizaţia
superioară apuseană care ar fi desvoltat prin influenţa ei cultura română în
forme cu totul superioare. Aceşti istorici nu şi-au dat seama că Românii au
fost în Evul Mediu un popor
patriarhal-agricol şi că nu putea adopta atunci cultura apuseană de
esenţă orăşenească. In schimb, cultura
slavă, cu multe şi adânci influenţe bizantine
populare, era potrivită pentru acest stadiu
economic şi cultural. Pe de altă parte adoptarea culturii religioase slave de către Rom ni a dat naştere unei
solidarităţi şi unei înţelegeri între Români şi Slavii ortodocşi, mai ales cu
cei din sudul Dunării. Solidaritatea de
luptă de mai târziu împotriva cotropirii otomane, despre care vom vorbi
mai jos, precum şi comunitatea de cultură ortodoxă
(scrierile religioase în limbă slavonă bisericească circulau în
mănăstirile din Serbia, Bulgaria şi România, ca şi la curţile domneşti) au dat
naştere la o perioadă de cooperare între
Români şi Slavii din Sudul Dunării, care formează o frumoasă pagină a
legăturilor lor în trecut.
Imperiul
Valaho Bulgar. La anul 1186 domnea la Bizanţ împăratul Isac Anghelos, care-şi căsătorea
fiica cu regele Bela al Ungariei şi vrând să facă
o nuntă ca în poveşti, pusese noi biruri pe locuitorii din Bulgaria, dela Dunăre şi din munţi Balcani, ca să aibă de cheltuială. Impozitele erau
în special pe vite şi loveau păstorii Valahi, adică Români, din munţii Balcani.
„Acei barbari ce locuiesc peste tot
cuprinsul muntelui Hemus (Balcani) şi care înainte se numeau Mysi, iar acum
se chiamă Vlahi”, scrie cronicarul
bizantin Nichita Choniates, au trimis dintre dânşii pe doi fraţi, Petre şi
Asen, la Constantinopole, ca să arate că povara birurilor era prea grea. In
vechile pomelnice din mănăstirile bulgare Petru mai este numit şi cu al doilea
nume, Theodor, iar Asen este poreclit Bielgun, ceea ce s’ar putea tâlcui: „cojoc
alb”, haina obişnuită a păstorilor dela munte. La curtea imperială delegaţii
Valahilor cerură să li se dea şi o moşie din munţi, poate o feudă autonomă căci
cronicarul Nichita aminteşte şi de castelele pe cari le aveau Vlahii în părţile
inaccesibile ale munţilor. Nu erau aşa dar nişte simpli păstori, ci aveau chiar
o organizaţie feudală. Dar delegaţii fură primiţi cu dispreţ la curtea
împăratului şi când unul dintr'înşii cuteză să ridice glasul, un demnitar al
împăratului porunci să i se dea o palmă. Astfel batjocoriţi, s'au întors înapoi
fără nicio ispravă. Solii s'au dus atunci în târgul dela Târnova, unde erau
atât Bulgari cât şi Vlahi. Când lumea se afla adunată la slujbă în biserica Sf.
Dumitru, s'au ivit oameni strigând în mijlocul mulţimii: «Dumnezeul
Bulgarilor şi al Vlahilor a îngăduit scuturarea jugului grecesc». Pe dată s-au
turburat toţi şi au ales ca protector al oştilor răsculate pe Sf. Dumitru.
Curând s'a aflat în toată ţara că îndemnul trimis de sus împotriva Bizantinilor
dă nădejde de libertate şi poporul împilat din Bulgaria a luat armele. Cel mai
mare dintre fraţi, Petre, a luat insignele imperiale, încălţând pantofii roşii
şi punând în cap coroana imperială. Atunci împăratul a pornit în persoană
împotriva Bulgarilor şi a Vlahilor, iar răsculaţii care nu erau încă
organizaţi au fugit, urcându-se în nişte luntre şi au trecut Dunărea în
ţinuturile României de azi, unde stăpâneau pe atunci Cumanii, popor de călăreţi de stepă asiatică. Petru şi Asen au obţinut alianţa
Cumanilor şi eu ajutor dela dânşii s'au întors în Bulgaria. Luptele cu împăratul bizantin au continuat
până ce s'a ajuns deocamdată la o împăcare.
Petru şi Asen au recunoscut suzeranitatea împăratului plătindu-i
probabil tribut, iar fratele lor mai mic,
Ioanicius sau Caloian, a fost trimis ostatec la curtea imperială. In schimb,
rămânea autonomă întreaga regiune a Bulgariei dela Balcani până la
Dunăre. Dar cu tot acest armistiţiu, ostilităţile cu Grecii nu încetară, cetele
de oameni dela munte năvăleau mereu, prădând satele şi oraşele din sudul munţilor Balcani. «Vlahii nu mai steteau tupilaţi
pe dealuri, ci se încumetau împreună eu Cumanii
de prădau chiar oraşe”, scrie cronicarul bizantin. Împăratul se văzu nevoit să întreprindă a treia expediţie, dar nici acum nu izbuti să distrugă
independenţa imperiului Valaho-Bulgar.
In aceste împrejurări are Ioc Cruciata
a IlI-a (1189), când împăratul din apus, Frederic Barbă-roşie trece cu oastea Iui prin Peninsula Balcanică. El
sosi întâi la Belgrad şi se îndreptă pe drumul spre Sofia, Adrianopol,
Constantinopol, dar Isac Anghelos dela Bizanţ îi făcea greutăţi la trecerea
pe teritoriul imperiului său, temându-se că Apusenii se vor aşeza în aceste
părţi. Atunci, cum povesteşte secretarul
lui Frederic, Ansbertus, « Calopetrus (Petre)vlahul» a propus
împăratului german alianţa sa, oferindu-se
să coopereze împotriva Grecilor cu
oaste de 40.000 de oameni, dar a cerut
ca la luarea Constantinopolului să fie el proclamat împărat al Răsăritului.
Această înaltă pretenţie însemna
deşteptarea marilor visuri imperiale din vremea lui Simion. Dar Frederic nu se
încumetă să provoace aşa de mari răsturnări, ci se înţelege cu Grecii, trecând
în Asia Mjcă, unde şi-a găsit în scurt timp moartea.
Dar Isac Anghelos nu putea uita
primejdia prin care trecuse din pricina Bulgarilor şi a Vlahilor şi porneşte
iar cu o mare oaste peste Balcani în anul 1190, iar flota bizantină străbătu în
susul Dunării, ca să ia pe la spate pe apărătorii Bulgariei.
In urma lor se ridică la tronul
imperial fratele lor mai mic, Caloian (Ioaniciu), la anul 1197. Caloian
cucereşte dela Bizantini mai întâi porturile dela Marea Neagră, între cari este
pomenită pentru întâia oară Constanţa.
În vremea lui Caloian, scaunul papal
era ocupat de marele pontif politic Inocenţiu III, care, dorind să întindă
catolicismul în Răsărit, intră în corespondenţă cu Caloian. Aceste scrisori ale
lui Caloian, care s’au păstrat, sunt foarte importante: Papa îl îndemnă să admită dependenţa bisericii din
ţara lui de scaunul dela Roma, deoarece „spui că te cobori din nobilă origine
romană», făcând aluzie la origina românească
a lui Caloian. Caloian în scrisorile
lui către papă se intitulează: «Împărat al Vlahilor şi al Bulgarilor».
El admite, în cele din urmă, supunerea
bisericii dela Târnova către scaunul
papal, dar ceru pentru dânsul recunoaşterea titlului imperial. Această
pretenţie păru exagerată papii, care-i ceru
să se mulţumească cu cel de rege. Atunci Caloian scrie papii că a găsit în «cărţile noastre», adică în cronici, că înaintaşii
şi strămoşii lui, vechii ţari bulgari (e vorba de primul imperiu) aveau titlul
de împărat. In cele din urmă un cardinal
sosi la Târnova şi încoronă ca rege
pe Caloian în numele papei Inocenţiu, dar prietenia cu scaunul papal nu ţinu mult.
La 1204 avu loc cruciata a IV-a, care ca şi cele precedente, era patronată de papă. Dar de astă-dată
cruciaţii, în loc să se îndrepte spre Locurile Sfinte, cuceriră oraşul ortodox, Constantinopol, înfiinţând acolo un Imperiu Latin, adică catolic. In
fruntea lui se afla ducele de Flandra, Baldovin, cu titlu de împărat. Odată cu
capitala sa, noul imperiu moşteni şi toate
pretenţiile teritoriale ale celui
vechiu adică întreaga peninsulă până la Dunăre. Astfel se născu un război între cruciaţi şi împăratul Caloian, pe
care cronicarul francez al cruciatei
Villehardouin, îI numeşte «Jehan li Blac»,
adică Valahul, Românul. Lupta decisivă se dădu aproape de Adrianopol
(1205) şi Bulgarii cu Românii, ajutaţi şi
de Cumanii de peste Dunăre, în rândurile cărora erau de sigur şi Români de dincolo
de fluviu, învinseră cumplit oastea de cavaIeri a cruciaţilor. Însăşi «împăratul» Baldovin fu luat prizonier şi-şi sfârşi zilele la Târnova. Ca urmare
a izbândei, Caloian îşi întinse stăpânirile în Macedonia şi în Rumelia de peste Balcani.
Dar şi domnia lui Caloian a fost de scurtă durată, şi el pieri ucis la 1207, după zece ani de
domnie, fiind înlocuit cu ţarul Boril de origine cumană. Vechea
dinastie vlahă reluă însă domnia cu loan Asen
II (1218-1241), fiul lui Asen cel bătrân dar în această epocă elementul
vlah nu mai are importanţa dela început. In
a doua generaţie dinastia se bulgarizează, adică adoptă limba şi felul de viaţă al majorităţii populaţiei imperiului, aşa că de atunci imperiul nu se mai poate numi valaho
bulgar.
Din cauza dispariţiei elementului vlah
al cărui rol politic se mărgineşte numai în timpul primei generaţii a dinastiei, acest rol a fost complet
contestat de unii istorici, cari afirmă că prin Vlahi cronicarii vremii
nu înţelegeau pe Români, ci de fapt tot pe
Bulgari. Acest lucru este imposibil, căci un popor nu poate fi denumit
un moment dat cu numele altui popor vecin.
De altfel cronicarii, precum şi scrisorile ţarului Caloian vorbesc în acelaşi timp
de Bulgari şi de Valahi, ca de două popoare diferite.
Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o confuzie, ea nu poate fi aşa de
generală: dinastia Asăneştilor e
numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi şi germani, de
papă, de însuşi împăratul Caloian. Este drept că pe cele două pecetii de plumb, care s'au păstrat dela Asen cel dintâi şi dela
Caloian, inscripţiile sunt cu literă cirilică şi amândoi se intitulează numai
„ţar al Bulgarilor».
Explicaţia acestor împrejurări nu poate fi decât aceasta: Românii care trăiau în munţii Balcani formau numai o minoritate într'o ţară bulgărească. Cu o
puternică tradiţie culturală şi politică slavă rămasă dela primul imperiu. Dar aceşti Vlahi din
Balcani dădură naştere dinastiei domnitoare şi de aci importanţa ce i s’a dat în primele decenii ale vieţii politice a imperiului punându-se numele ei şi în
titlul imperiului. În a doua generaţie majoritatea bulgară şi tradiţia oficială
a cancelariei slavone rămase dela primul
imperiu înlăturară cu totul rolul jucat înainte de Românii
din Balcani. Aceşti Români continuau să existe ca popor deosebit în munţii lor şi chiar în capitala ţării Târnova
şi în secolul al XIII-lea, deşi nu mai erau element politic de conducere.
Dovadă că în listele de robi vânduţi în
această epocă la Genova, în Italia, dintre prinşii aduşi din Răsărit, se
menţionează şi robi cu indicaţia „din neamul Vlahilor dela Târnova”. Era adică şi pe la 1250—60 o colonie românească în Tânova, capitala Bulgariei.
Dar această ramură a Românilor din munţii Balcani care era izolată de
celelalte ramuri ale poporului român s'a desnaţionalizat încetul cu încetul, adoptând limba Bulgarilor, în mijlocul cărora
trăia. Această desnaţionalizare credem că a fost deplină abea în timpul stăpânirii turceşti.
Amintirea în istoria Românilor a ramurei din Balcani şi a
rolului politic jucat de ea în fundarea celui
de al doilea imperiu bulgar căruia i-a dat prima lui dinastie, nu este o
dovadă de pretenţii politice româneşti, ci
pe de o parte, cinstirea ce se cuvine
a episoadelor glorioase ale trecutului, pe de alta, sublinierea unei colaborări de arme, de luptă comună pentru
independenţă între Români şi Bulgari, încă din Evul Mediu, care poate fi o pildă pentru prezent şi viitor.
