 |
| Cezarina Adamescu |
PAŞI PE DRUMUL CONTORSIONAT AL
ISTORIEI
NICOLAE
N. TOMONIU: ULTIMII SOLDAŢI AI NEAMULUI
ROMÂNESC Note de călătorie Tismeana - Ad Aquas Herculi Sacras –Ad Mediam,
SEMĂNĂTORUL Editura – online, Iulie 2009
O întrebare legitimă se desprinde din paginile
cărţii lui Nicolae N. Tomoniu, Ultimii
soldaţi ai neamului românesc: noi, românii, ca neam, ne-am meritat istoria?
Din care rezultă, în mod legitim, o alta: Merităm istoria de azi?
Şi cine garantează
că ne vom merita Istoria de mâine pe care o vom lăsa moştenire „urmaşilor-urmaşilor
noştri, de acum şi până-n veac”.
Autorul caută răspunsuri la aceste
întrebări, încercând o incursiune în istoria frământată şi, de multe ori
falsificată a românilor, aducând drept argumente, mărturiile unor oameni care
au TRĂIT ISTORIA PLENAR, şi nu doar din poveşti şi legende, prin tot ce au făcut, prin întreaga lor viaţă
şi i-au adus ca jertfă, numele lor,
persoana lor, convingerile, idealurile, şi, în cele din urmă, amintirile despre
istoria neamului. Ce-i îndemna pe aceşti bravi români să facă aceste lucruri,
în loc să-şi vadă de vieţile lor, de familiile
şi vetrele lor, de bucăţica de pământ rămasă pârloagă în urma lor, de
vitele care piereau în pătul pentru că gospodarul nu putea să mai aibă grijă de
ele, de toate necazurile şi asupririle regimurilor care s-au succedat, unul
după celălalt, care mai de care mai asupritor şi mai nedrept cu dânşii.
 |
| Coperta cărţii |
Cartea începe,
firesc, cu o sumă de întrebări şi nedumeriri, la care autorul, desigur că nu
poate primi răspuns, dar, conştiinţa sa şi demnitatea de român îl îndeamnă să
le pună, măcar pentru urmaşii care, poate, vor dori să cunoască aceste lucruri:
„Care-i rostul în România neo-vasală de
astăzi al urmaşilor vitezei Armate Române, ai cărei soldaţi, cântând cu arma în
mână „Treceţi batalioane române Carpaţii” făcură România Mare, făcură o Românie
„dodoloaţă” şi glorioasă cu mareşali care stăteau la masă, de la egal la egal,
cu marii mareşali ai Europei? Cât patriotism mai există acum în pieptul
soldatului român după ce Armata Română postdecembristă pierdu Războiul Apărării
Neamului pe timp de pace, ajungând o tristă armată de mercenari pusă în slujba
familiei marelui Yankeu, a consoartei sale Coana Europa şi a Naţiunilor Unite
dându-şi jertfa de sânge prin munţii… Afganistanului?”
Întrebări care pot părea crude, dar
sunt în cea mai perfectă legitimitate, mai ales, aşezate în gura unui fost
soldat care-şi vede toată jertfa distrusă, risipită, luată în derâdere, azi,
când cuvântul PATRIOTISM a devenit atât de vetust încât aproape nimeni nu-l mai
pomeneşte. Şi chiar dacă o face, este imediat pus la punct şi luat în batjocură
de cei care s-au trezit stăpâni pe o moşie pe care nu ei au trudit şi şi-au dat
sudoarea şi sângele.
Luând drept interlocutor un ilustru
profesor al Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza,
domnul Constantin Giurgincă, un astfel
de brav trăitor al istoriei cu toate fibrele fiinţei, autorul acestei
cărţi-document, Nicolae N. Tomoniu ne introduce chiar în inima Banatului
montan, în satul Petnic, spre depresiunea Almăjului, loc încărcat de glorii,
pentru că se ştie că bănăţenii sunt foarte buni păstrători ai tuturor
componentelor Fiinţei Naţionale. Discuţia celor doi este un bun pretext
pentru a face cunoscut un segment de
viaţă despre care astăzi se vorbeşte mai puţin, sau deloc. După ce fixează
cadrul geografic natural, „sat brăzdat de
râul Craiova, o apă liniştită ce şerpuieşte prin depresiunea dintre Munţii
Semenicului şi Munţii Amăjului”, autorul insistă asupra contribuţiei
acestui colţ de ţară şi a oamenilor lui,
la făurirea Istoriei, spunând că: ”atât de zbuciumată fu viaţa locuitorilor
acestei zone numită Craina Bănăţeană, craina însemnând „margine de ţară”. Unii
zic că va fi fost aici marginea
Banatului, alţii merg în istorie vorbind de marginea Voievodatului lui Litovoi,
alţii se întind şi mai mult în negura vremii zicând că aici se întâlneau
teritoriile dacilor, geţilor şi ilirilor după ce romanii se retrăseseră la sud
de Dunăre în Dacia Aureliană, la presiunea celţilor şi vizigoţilor.”
 |
| Imagine din satul Petnic |
De ce merge atât de adânc în negura timpurilor
Nicolae N. Tomoniu? Pentru ca cititorul să înţeleagă de unde ţâşnesc precum
izvoarele de munte, dimensiunile
patriotismului acestor oameni de ispravă
care şi-au apărat dintotdeauna cu
sfinţenie fruntariile.
Păstrarea identităţii proprii a
bănăţenilor a fost unul din idealurile lor seculare, cu osebire „după
ce imperiile austriac şi otoman, în permanent conflict, trecuseră satele
băştinaşilor prin foc şi sabie”. Despre grozăviile care s-au petrecut în
aceste sate de graniţă, au rămas multe urme şi mărturii, încă din anul 1695, când
satele au fost pârjolite şi mai apoi, când
românii de aici şi-au pierdut autonomia, prerogativele şi libertăţile de
care mai beneficiau.
Cu toate acestea, bănăţenii s-au
întors întotdeauna la vetrele lor după ani de surghiun, fiind din nou trecuţi
prin foc şi sabie. Autorul subliniază: „Zbuciumată
viaţă avu de-a lungul timpului românimea de-aici!”
Interlocutorul, C.
Giurgincă povesteşte un episod din tristul proces de maghiarizare a limbii
române şi a numelor româneşti, trăit de
străbunicul său, învăţător în şcoala din satul Domaşnea, când a fost dat afară din
învăţământ, cu anularea tuturor drepturilor şi diplomelor câştigate de-a lungul
anilor, fapt ce l-a silit să ceară o audienţă la Viena, direct împăratului
Franz Josef I. Aici îşi dovedeşte curajul şi dârzenia, refuzând să fie primit
de şambelanul curţii imperiale.
Autorul conchide: „Aşa erau toţi vechii români sub talpă
străină: dârzi şi patrioţi faţă de ţinutul lor, limba lor şi obiceiurile lor.
Nicăieri în România nu există atâta patriotism cât există din Craina Banatului
până-n Maramureş şi mai departe în
teritoriile încă desprinse de ţara mumă şi astăzi!”
Acestea fiind amintirile despre strămoş, dar nici
urmaşul nu e mai prejos în păstrarea demnităţii sale de român pentru că: „…păstrează nealterate amintirile moşilor şi
strămoşilor săi tot aşa cum păstrează cu cinste şi steagul României moştenit de
la ei. Câţi ani are steagul nu ştie să spună, „poate din timpul Războiului
de Independenţă”, presupune el. Cert
este că tatăl lui l-a moştenit de la bunicul lui care la rândul lui l-a moştenit de la străbunicul. A fost păstrat cu
sfinţenie în casă, chiar dacă această Craină a ţinut de Ţara Românească cât
timp a ţinut şi Banatul Severinului de primii domnitori Basarabi. Apoi au venit
ungurii, turcii şi austriecii şi au primit botez străin, au fost nevoiţi să
jure credinţă lui „Franţ întâiul”, să-şi înveţe copii „bozgoreşte” dar inima
tot română a rămas.”- I-au ros şoarecii un colţ, zice profesorul Giurgincă
despre steag, dar de 1 decembrie eu tot îl pup şi-l arborez afară!”
Întrebare: câţi români păstrează
tricolorul cu sfinţenie de la strămoşi? Şi mai ales, câţi din ei, de Ziua
României îl scot şi-l sărută cu evlavie ca pe icoane, arborându-l la poartă sau
pe zidul casei lor, să se ştie că acolo locuieşte un român?
 |
| Profesorul Constantin Giurgincă |
Autorul relatează faptul că liceele
militare au fost desfiinţate ca „aparţinând unei educaţii burgheze,
reacţionare” iar profesorii lor închişi în puşcăriile comuniste ca „fii de
chiaburi”. Punerea „pe butuci” a liceelor militare pe timpul lui Gheorghiu-Dej,
„ce băga spaima-n burghezi”, n-a fost decât un moment de cumpănă pentru români.
Prin anii 1970 deja liceele militare din România deveniseră ce-au fost. Nimeni
nu poate explica cum poate poporul nostru să-şi revină după momente de
confuzie, de răscruce şi de abandonare vremelnică a lucrurilor fireşti din
istoria sa.”
Bine documentat, Nicolae N. Tomoniu vine cu date
certe despre istorie, învăţământ, cultură, tradiţii, legate de aceste locuri
încărcate de legende vii care circulă din generaţie în generaţie pentru ca toţi
cei de azi să ia aminte şi să ducă mai departe flacăra luptei pentru păstrarea
fruntariilor şi a fiinţei naţionale, aşa cum au primit-o de la înaintaşi. Dar
autorul, nu poate constata decât cu
regret faptul că „astăzi patriotismul
ostăşesc a apus. Altele sunt priorităţile şi menirea Armatei Române şi nici
măcar duşmani ai ţării nu mai avem de îndată ce ne apărăm colectiv aproape întreg continentul. A venit pacea.
Până când? Va mai fi război? Mergem să stingem focul războiului acolo unde el
poate începe, adică în toată lumea. Frumos am zice, dar cu ce inimă mergem noi
aiurea să facem ordine dacă acolo nu ne fierbe oala şi nu cotcodăcesc găinile
noastre?Poporul român se află iar în momente de răscruce, de confuzie. Vom fi
nevoiţi să abandonăm patriotismul ostăşesc? Va fi vremelnic sau va trebui să-l remodelăm
în larg patriotism românesc dacă tot nu va mai reveni? Şi dacă-l remodelăm, cum
îl remodelăm?”
Cineva care a trăit în parte, sau în întregime grozăviile regimurilor
trecute, nu poate rămâne nesimţitor la aceste realităţi româneşti actuale, care se ocupă de cu totul altceva decât de
cultivarea patriotismului în rândul generaţiilor tinere şi de cinstirea celor
care l-au avut la inimă ca pe o înaltă distincţie, ori ca pe steagul păstrat la icoană, sub
chipurile Mântuitorului şi ale Maicii Domnului.
Credinţa şi patria, două dimensiuni
majore ale personalităţii umane. Fără una din ele, omul nu este întreg. Grigore Vieru avea două
icoane în faţa sa permanent, în tot ce a făcut şi a scris: Patria şi Mama, care
deseori se confundau în versurile sale.
Bănăţenii au drept efigii spirituale şi blazon de onoare, Credinţa şi
Neamul (Istoria) şi nu se abat de la slujirea lor cu nici un preţ.
Scriitorul Nicolae N. Tomoniu nu
poate să nu constate însă că: „Se pare că
lucrurile sunt grave şi despre ele mai scriu şi mai vorbesc doar câţiva.
Ultimii soldaţi ai neamului românesc.”
Mergând mai departe în cercetarea sa istorică, în
eseul: „Ostaşii care nu mai apără ţara”,
autorul constată, împreună cu cei intervievaţi că „Vechiul patriotism ostăşesc, remodelarea lui în larg patriotism
românesc, menirea Armatei Române astăzi, erau nişte sintagme care i se
învârteau fără noimă în minte, aidoma reportofonului deschis care nu înregistra nimic. Probabil
gândea ceea ce gândeşte orice român patriot astăzi: ne-obligativitatea
satisfacerii stagiului militar aduce grave prejudicii apărării neamului
românesc tăind o verigă extrem de importantă în cizelarea ideologiei statului
român.”
Rolul armatei nu
era doar de a-i învăţa pe recruţi cum să tragă cu arma şi să răpună duşmanul. „Armata era o a doua şcoală: aici învăţai să
fii ascultător, să laşi deoparte proastele cutume civile,” – spune autorul.
Aici se făceau cursuri de alfabetizare, de culturalizare, de educaţie
adevărată. Şi, în afară de disciplina obligatorie, tânărul învăţa să fie om şi
să-şi cinstească ţara, valorile tradiţionale, fiinţa naţională.
Paralel cu reînvierea istoriei,
Nicolae N. Tomoniu nu poate să nu menţioneze şi aspecte etnologice şi
etnoculturale din zona Banatului, care sunt păstrate cu mare acurateţe „Dar şi casa ţărănească a devenit prototip
tot înainte de venirea romanilor în spaţiul geto-dac. Mărturie stând Coloana
lui Traian, care-şi începe spirala sculpturilor sale ascendente cu case dacice
tip. Un secol şi jumătate cât au stat romanii aici, aceştia n-au schimbat cu
nimic configuraţia tipului ţărănesc. Cum n-au schimbat-o nici turcii, nici
austriecii. Privind însă de pe şosea satul Petnic, ai putea crede că renumita casă
bănăţeano-transilvană nu mai aparţine prototipului românesc arhaic. Nimic mai
fals! Privind din grădina de legume, casa bănăţeană are o altă perspectivă. De
acolo, descoperi în reversul faţadelor de la şosea, renumitele tinde ţărăneşti
cu pridvor şi stâlpi din lemn omniprezente în fostul Regat al României.
Descoperi grajdul vacilor cu mica fereastră pe unde arunci bălegarul exact
într-un capăt al grădinii de legume. Descoperi nelipsitul coteţ de păsări şi
ţarcul adiacent. (…)
Sate româneşti păstrând veşnicia! Trecut-au milenii,
trecut-au migratorii prădându-le, imperiile străine sub care-am fost le-au
trecut şi ele prin foc şi sabie dar satele noastre cocoţate pe dealuri şi munţi
s-au refăcut la fel. Abia astăzi noua ciocoime începe să le strice fasonul cu
vile hidoase, kitschuri imitând vestul.”
Autorul deplânge starea de degradare materială şi
morală a bravei Armate Române post-revoluţionare, nu numai prin faptul că „bravii
noştri ofiţeri se plimbă trişti prin parcuri ca pensionarii” – scoşi din
activitate la vârste abia depăşind 40 de ani, în plină forţă şi creativitate,
dar azvârliţi în tăvălugul tranziţiei interminabile dar şi siliţi „să uite” că au apărat graniţele şi
că şi-au dedicat viaţa unui singur ţel: Patria română. Şi autorul se întreabă:
„Să
fie o situaţie dramatică singulară? Din anul 1998, în numai cinci ani, în
judeţul Tulcea au fost trecuţi în rezerva 440 de cadre militare, din care 163
ofiţeri, 87 subofiţeri şi 190 maiştri militari.
La nivel de ţară, numărul acestora este de 43 de ori
mai mare.
Iată cadre calificate profesional, cadre care au
avut un ideal, acela de a sluji patria, cadre cărora le-au rămas scrise numele
în documentele unităţilor la care au lucrat, cum devin peste noapte un nimic,
într-o ţară debusolată total. Prin conducătorii ei, slugi ale străinătăţii,
România a întors brusc spatele, bravilor ostaşi ai Armatei Române. În loc să
iasă la pensie cu onoruri pentru activitatea depusă, ţara le-a aruncat un coş
de bani şi i-a trimis pensionari acasă, la vârsta la care de-abia le-au fost
realizate anumite idealuri şi obiective!
Biată România! O ţară cu ostaşi care nu mai apără
ţara.”
Al treilea segment al lucrării,
numit: „Băsărabă apărând ţara” - îl are ca protagonist pe comandorul Traian
Popescu.
„Marea
înfuriată fusese a doua lui casă şi tocmai când îi ştia toate secretele fusese
. Ca militar, mai mult învăţase decât apărase efectiv
graniţa ţării. De fapt, viaţa unui militar de carieră începe practic de la
vârsta de 14 ani când eşti selectat de către comisariatul militar dintre cei
mai buni elevi ai unei şcoli generale. Urmează examenul extrem de dur pentru intrarea
în liceul militar. După patru ani, elita liceelor militare este preluată de
şcoala de ofiţeri. La 22 de ani, începi cursurile academiei militare. Apoi vin
specializările, cursurile de limbi străine, altele decât cele învăţate la
academie şi în sfârşit, practica. Comandorul Traian Popescu a primit botezul
mării într-o călătorie-şcoală cu bricul „Mircea cel Bătrân” pe ruta Constanţa -
Amsterdam. Navă cu pânze care-ţi scoate sufletul! Unde primeşti comanda de
căţărare în vârful catargului taman când te-apucă răul de mare. Dar şi când
revii în ţară stăpâneşti meseria mai bine ca un pirat. Dar oare cu cât folos?
Făcând socoteala anilor cât statul român a cheltuit cu comandorul te-ai fi
aşteptat să rămână activ până la adâncă bătrâneţe. Dar practic, a început
lucrul din plin după vârsta de 30 de ani ca mai apoi să fie scos la pensie
puţin după vârsta de 40 de ani.”
Şi scriitor şi profesor şi comandor sunt
de acord că: „Istoria adevărată a
românilor trebuie păstrată, aceasta a fost dezideratul „cantemiriştilor” la fel
cum a fost şi al meu când m-am apucat să demontez diversiunea cumanistă a lui
Neagu Djuvara prin volumul „Neamul întemeietor al lui Băsărabă”.
 |
| Frecvenţa numelor Basarabă |
„Adevărul
era că se trăgeau ad-hoc nişte concluzii neaşteptate iar interlocutorii mei
aveau plăcerea de a descoperi lucruri surprinzătoare în lectura operei lui
Iorga. Cea mai şocantă concluzie pentru ei rămânea totuşi aceea că după
pledoaria perfect logică a lui Iorga, privind originea românească a lui Talabă
şi Băsărabă şi demontarea concluziilor autorului englez privind „aceşti călări
ai deşertului, ajunşi şefi de stat”, dintr-o dată, Iorga devine brusc
inconsecvent cu el însuşi, în paragraful următor acceptând şi „originea” cumană
a numelui.”
„Pornind de la aceste etimologii, cei trei parcurg
istoria semantică a cuvântului strigoi,
cu diferite forme în Oltenia şi Banat. Ei sunt de acord că este o „străveche
construcţie lingvistică observabilă doar în acele judeţe care formau odinioară
voivodatul lui Litovoi. Şi nu numai construcţiile lingvistice de ordin
antroponimic trebuie avute în vedere, există geonime comune, hidronime comune,
fitonime comune, etc. Avem Iscroni, Eroni, Lăzăroni, Petreni, Nedeia, Hobiţa,
Sohodol, şi multe, multe denumiri de aşezări omeneşti comune cu cele de peste
munte! Parcă anume când lua fiinţă satul Petreni, după ai lui Petre, în Gorj,
lua fiinţă automat şi geamănul lui, Petrenii de peste Carpaţi. Sau variante:
Petreştii de Gorj cu Petreştii de Hunedoara. Există zeci şi zeci de astfel de
oiconime!”
De la „<Strigonii>
umblând prin Ţara lui Litovoi” – cum se intitulează următorul document
literar, autorul cu amfitrionii săi trec la interferenţele dialectale care au
rămas ca „vechi urme ale străromânei, în
zona Gorjului, Gorjul montan, zona Tismana, Gorjul dinspre Cloşani, în toată
plasa Cloşani şi dincoace de munţi în zona Haţeg. Sunt dincolo şi dincoace,
precum Răsconi, Iscroni, Lăzăroni, Muntele Mic, Ţarcu, pentru că axul central
este Cerna, care-i în primul rând un ax mitic. Urmele străromânei au rămas
datorită miturilor, aceste povestiri fabuloase care cuprind credinţele
popoarelor antice despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre
zei şi eroi legendari.”
Autorul dezvoltă miturile din Carpaţii Meridionali, acel „ansamblu de credinţe, de idei, de legende
şi chiar fabulaţiile legate de puternicul ax mitic Cerna – Jiu – unde Iovan
Iorgovan reprezintă eroul absolut al acestui spaţiu geto-dacic”.
 |
| Ciucevile Cernei |
Aflăm date şi amănunte foarte interesante despre
aceste locuri legendare:
„-
Axul Cerna, cu Munţii Cernei şi Godeanu de-o parte, Munţii Mehedinţi şi
Vâlcanii pe de alta, este un ax mitologic pentru că ţine de minunea pe care a
înfăptuit-o Heracles al nostru, Iovan Iorgovan, la „Piatra Iorgovanului”.
„Piatra Iorgovanului” atât de Cloşani cât şi dincoace la noi, pentru că sunt
atâtea pietre ale „Iorgovanului”! Legenda spune că Iorgovan, bătându-se cu
acest balaur, şi el mitic, l-a învins. Dar el, nu-i un balaur din acesta,
biologic, trebuie să vedem aici o altă structură, de ordin supranatural. O
structură de o forţă extraordinară, pe care nu o sabie oarecare nu un buzdugan
oarecare o poate învinge ci un fel de laser cu care forţele supranaturale s-au
înfruntat. Ea ţine de forţele universului, de evoluţia extraterestră.
- Legenda trebuie atunci, să-şi aibă originea în
adâncurile geoistoriei, poate ca un fel de document transmis prin viu grai
despre sfârşitul ultimei mari glaciaţiuni. Atunci, râurile rezultate din
încălzirea postglaciară au spart gheţarii din Carpaţi erodându-i iar Marea
Panonică dând în prea plin, a crăpat „balaurul” muntos de la Cazane. Vă daţi
seama cât de străvechi este poporul nostru care a transmis prin legendă date despre
acest fenomen? Legendele acestea atestă că în zonă, o civilizaţie primitivă
exista cu siguranţă! Iar prin confirmarea ştiinţifică a datei ultimei
glaciaţiuni, e lesne de dedus că civilizaţia geto-dacică era la nivelul celei
egiptene, apărută tot cu câteva milenii înaintea erei creştine.
- Iovan Iorgovan a învins balaurul în Muntele
Iorgovanului, l-a pus pe fugă, şi în fuga lui, a trebuit să străpungă munţii.
Profesorul Cornel Boteanu de la Baia de Aramă, care a cules legendele
Iorgovanului spune că balaurul a făcut o dâră. Dâra asta a mers ajungând la
Dunăre. Pe urma lui s-a scurs un mare lac glaciar care a fost între munţi şi
care dându-şi drumul la vale, a format Cerna, valea aceasta extrem de strâmtă,
foarte îngustă. Cele mai prăpăstioase chei din Carpaţi sunt ale Cernei pentru
că ele sunt şi de o lungime extraordinară! Mai sunt văi ca aceasta dar mici,
Valea Cernei este însă enormă ca vale, are peste 150 km şi toată între munţi.
Mai mult, arealul acesta al izvoarelor Cernei, este aflat între nişte munţi cu
alte legende fenomenale, de pildă Godeanu, despre care se zice că adăpostea
peştera lui Zalmoxe, de unde ieşea un izvor foarte puternic. Apoi, Godeanu este
umăr în umăr cu Gugu şi amândoi, alături de Oslea într-un „triples confinium”
montan, cum la fel există un altul aici, format din Munţii Ţarcu, Munţii Cernei
şi Munţii Banatului.”
În căutarea castrului roman de la
Mehadia, călătorii au prilejul să
treacă în revistă istoria acestei cetăţi vechi, oferind date istorice şi
arheologice, îmbinate cu legendele care circulă pe baza acestor ruine.
„- Un fel de bază militară NATO de astăzi. Romanii
au plantat castre din pământ sau zidite, uneori chiar simple tabere în corturi,
pe drumurile principale ale Daciei. Drumul care trece prin Mehadia, făcea parte
din cele două drumuri occidentale, ce duceau la centrul Sarmizegetusa. El se
împreuna lângă Caput Bubali – Capul Boului, cu un altul ce venea prin Arcidava,
Berzobis, Tibiscum, adică Vărădia…
- Berzovia, Timişoara şi apoi un singur drum spre
Sarmizegetusa, Caransebeş, Oţelu Roşu…
- Apoi Tapae, Ponte Augusti sau Poarta de Fier a
Transilvaniei. Da, acestea erau drumurile occidentale ale Sarmizegetusei
romane. Ele sunt înscrise în Tabula Peutingeriana. Ad Media – Mehadia şi
Pretorio – castrul, găsindu-se în segmentul VII al hărţii, care era numit pre
limba geografilor romani, Lupio Hesperii Sarmategte.”
Ajungând în preajmă, autorul împreună cu ceilalţi
doi, constată cu uimire că, de fapt, în locul castrului roman nu sunt decât
gropi şi bolovani, pricinuite de săpăturile arheologice „de moment”, ale unor
presupuşi specialişti în domeniu.
„Mergeam
încet, scrutând zona. Venind din Plugova spre Mehadia, oprirăm la „podul peste
Bolvaşniţa” aşa cum ne indicase o bătrână ce păzea vaca şi cosea pe marginea
drumului. Aici trebuia să mai întrebăm, ceea ce şi făcurăm. Fără succes însă.
Unii spuneau să trecem de Mehadia şi să suim un deal, alţii ziceau s-o luăm
înapoi. Un puşti cu bicicleta ne lumină rapid: „Castrul? Aici, la Zizina! Prima
la dreapta şi mai mergeţi vreo trei sute de metri.” Ehei! Visasem o variantă de
drum asfaltată, în stânga şi în dreapta magazine cu suveniruri iar la intrarea
în castru o poartă imensă cu „Bine aţi venit la Castrul Roman”. Dar visul
nostru se spulberă imediat ce coborârăm din maşină când mânaţi cu mare tam-tam
de doi dulăi fioroşi, ne trezisem rapid într-o parcelă de porumb. Traversasem
în fugă, pe unde putusem fossa, adică
ce mai rămăsese din şanţul exterior al castrului, urcasem gâfâind un val de
pământ şi ne trezisem pe un teren plin de gropi şi bolovani. Binefacerile
„libertăţilor revoluţiei” se simţeau şi aici la fel ca în Dealul Tihomir din
Sohodolul de Tismana. Deosebirea era că, dacă în Dealul Tihomir căutătorii de
comori căutau printre calcare comorile basarabilor, aici se căutau comori
romane în plină parcelă cu porumb.”
 |
| Dunărea la Columnele lui Hercule |
Mergând mai departe
spre Columnele lui Hercule
autorul povesteşte:
„Privind
imensele columne calcaroase de pe ambele maluri, zeci de întrebări îţi vin
instantaneu în minte. Cum or fi trăit oamenii vremurilor preistorice într-un
mediu atât de ostil cu atât de puţine resurse de supravieţuire? Ce or fi gândit
ei în faţa forţelor imense ale naturii? Atunci să fi creat ei atotputernicul
zeu al soarelui şi gloriosul Ivan Iorgovan ce tăia „balaurul” cu paloşul său?”
De la Legenda lui Heracles, autorul
trece cu dezinvoltură la schimbările glaciare care au avut loc în aceste locuri
în urmă cu sute de mii de ani înainte erei noastre.
„Pentru
că studiile geologice dau în vremea aceea marea schimbare geofizică a acestui areal
geografic. Ele ne spun că Dunărea de atunci era despărţită în două şi avea trei
izvoare. Izvorul de pe versantul vestic al Munţilor Riphaei împreună cu izvorul
din Munţii Pădurea Neagră, se vărsau şi alimentau bazinul Mării Panonice.
Cursul de apă care se scurgea de-o parte şi de alta spre Marea Panonică şi
împreună cu aceasta, era denumit Danubius.
De partea cealaltă, pe versantul estic al Munţilor
Riphaei se scurgea prin calcare cel de-al treilea izvor, izvorul estic numit
Fântânile lui Achile. Acest izvor alimenta Oceanos Potamos cunoscut mai ales
sub denumirea Istros. Navigaţia din aval în amonte pe fluviul Istros se termina
la Columnele lui Hercule. Geograful antic Scylax, trăind prin secolul al VI-lea
î.e.n., aminteşte în al său „Periplus” că şi cursul Indului seamănă pe unele
locuri cu Istros dar cu deosebirea că navigaţia pe fluviul indian nu se termină
brusc ca la Columnele lui Hercule care se întindeau de la un mal la altul, ca o
fâşie de stânci, dintre care unele erau izbite de valuri iar altele ascunse sub
suprafaţa apei.”
Autorul vine cu date concrete despre istoria acestor
locuri, pe care însă le presară cu umorul specific românesc şi cu ironia
aferentă. Păreri şi supoziţii despre existenţa Columnelor lui Hercules,
reflecţii despre soarta trăitorilor pe aceste meleaguri şi despre vitejia lor,
converg spre o discuţie cu date
concrete, bine documentate. Argumente
pro şi contra, încing discuţia:
„- În
fond esenţa demersului Herculean, atât în mitologia greacă cât şi în alte
mitologii, constă în tăierea unui munte pentru a împreuna două ape. La
Gibraltar, Heracles al grecilor desparte promontoriile Abyla şi Kalpe pentru a
uni Mediterana cu Oceanul la fel cum Iovan Iorgovan taie stânca cu paloşul
pentru a uni Istrul cu Danubius. Dar fenicienii spun că zeul lor Melkart ar fi
unit Mediterana cu Oceanul. Alţi autori spun că dimpotrivă, Hercules ar fi
îndiguit mereu cele două promontorii până a creat o strâmtoare care împiedica
balaurul din ocean să intre în Mediterana. Mai sunt voci care afirmă că stâlpii
lui Hercules se pot identifica cu stâncile de pe insula nordică Helgoland.
Nimic nu e sigur însă. Chiar şi Tacit afirma: „se zvoneşte că, până în zilele
noastre, ar mai fi acolo stâlpii lui Hercules”.
- Păi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că aceşti
eroi mitici erau în real, inexistenţi. Prin mitul lor doar se consemna pentru
istorie un fenomen natural. Care nu era rezultatul unei acţiuni antropice dar
se atribuia fenomenul în cauză unor eroi divini.”
Alte şi alte prilejuri de reflecţie despre evoluţia
societăţii contemporane post-decembriste şi a reducerii la maximum a armatei
româneşti prin decrete absurde sunt puse în faţa cititorului cu argumente cât
se poate de plauzibile.
„După
1989, din cauza lipsei de fonduri, multe unităţi au fost desfiinţate şi multe
echipamente eliminate. De asemenea, capacitatea militarilor români a scăzut din
cauza lipsei de combustibil şi a unei instruiri insuficiente. Legea Nr. 395 din 16 decembrie 2005 suspendă
pe timp de pace serviciul militar obligatoriu şi se trece la serviciul militar
pe bază de voluntariat. În 2007, armata română mai avea doar 90.000 de oameni
dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili. Dintre cei 75.000,
circa 45.800 reprezentau forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi
6.800 forţele navale, restul de 8.800 având alte sarcini.”
Reflecţiile nu se opresc aici, ci în contrapunere
cu situaţia ante-revoluţionară, se face o analiză a necesităţii forţelor
româneşti de ordine şi de apărare a graniţelor ţării, aşa cum s-a întâmplat de
veacuri pe pământul românesc.
„În timpurile lui Ceauşescu, Armata Română încă-şi
păstra vigoarea. E adevărat că devenise un pic desuetă de îndată ce ajunsese să
strângă recolta ţării împreună cu elevii. Acum, asemenea practici nu mai sunt
posibile. Nu mai este posibil nici să privim armata gândindu-ne strict la
instruirea unor trupe combatante ca soluţie în caz de conflict armat. Vremurile
unei armate în stil clasic au trecut. Cine mai gândeşte astăzi conflictul armat
ca modalitate de a acapara noi teritorii pentru înavuţire?
Şi totuşi paradoxal, suntem astăzi în plin război
dus pe multiple fronturi. Avem deschis un front de război în domeniul economic!
Materiile noastre prime sunt feudele unor trusturi străine care ne vând
produsul finit la un preţ de zece ori mai mare decât dacă l-am prelucra noi.
Ne-am trezit în plină criză financiară datorită globalizării. Având în frunte
cu un guvern incompetent, privim neputincioşi cum capitalul românesc se scurge
peste graniţe. Încălzirea globală ne aduce şi ea la exasperare prin dezastrele
naturale care se înmulţesc de la an la an. Este grav şi faptul că în societatea
românească se adânceşte pe zi ce trece criza morală. Şcoala românească a ajuns jalnic
iar manipulările mass-media îi adâncesc mereu criza. Cine ne apără de toate
aceste noi provocări? Clasa politică în frunte cu guvernul au alte priorităţi,
mai degrabă personale şi de grup decât priorităţi ale statului român care-şi
pierde vizibil din independenţă pe zi ce trece. Ce-i de făcut?”
Sunt întrebări care nu pot să nu răscolească fiinţa
şi mai ales, conştiinţele unor buni români, puţini rămaşi, într-adevăr, dar
care nu pot rămâne indiferenţi la soarta neamului, a fruntariilor ţării şi a
bunului mers al societăţii.
Autorul îşi încheie lucrarea cu
aceste întrebări pe buze, dar mai ales cu conştiinţa că trebuie făcut ceva şi
că, măcar dacă nu a putut schimba lucrurile, cel puţin a tras un semnal de
alarmă, pentru cei care au ochi de văzut, urechi de auzit şi inimi simţitoare,
la fel ca ale românilor trăitori în zonele mai sus amintite.
Prin toate aceste lucrări, de
reînviere a spiritului şi a cugetului naţional, Nicolae N. Tomoniu se dovedeşte un bun român, cinstitor al
neamului său şi al ţării care i-a fost, îi este şi-i va fi veşnic leagăn.
CEZARINA ADAMESCU,
16 februarie 2010
