Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 19 februarie 2014

Iuliu-Marius Morariu - Mănăstirea Curtea de Arges


Mănăstirea Curtea de Arges - o perlă a arhitecturii și spiritualității românești 

Introducere

                În decursul istoriei, Curtea de Argeș, acel loc al descălecării și întemeierii de țară, devenit apoi centu administrativ al formațiunii statale medievale a Țării Românești și centru mitropolitan[1], a avut un rol important și o valoare aparte, atât datorită poziției sale strategice, cât și datorită rolului pe care l-a jucat.
                Valoarea ei a fost apoi crescută, într-o perioadă în care se părea că slava acestei cetăți se apropia de apogeu, datorită mutării capitalei la Târgoviște, de apariția, în cel de-al șasesprezecelea secol al erei noastre, a mănăstirii de aici, devenită apoi necropolă voievodală, iar mai apoi, necropolă a regilor României întregite și locaș de odihnă a moaștelor cuvioasei Filoteia, a cărei prezență a devenit sinonimă cu acest loc, datorită timpului de când se găsește acolo[2]. Ea a fost ridicată în primele două decenii ale secolului și sfințită în anul 1517, după cum ne arată Victor Brătulescu în monografia dedicată locașului, în care face o descriere a ei. Spicuim de aici câteva elemente monografice pe care le considerăm edificatoare pentru subiectul ce dorim să îl prezentăm în lucrarea de față:
              În capătul unui bulevard lung, într-o curte largă și bine îngrijită se înalță Biserica urzită de Neagoe Basarab la 1515, sfințită înainte de terminare, la 1517, zugrăvită la 1526, cuheltuiala doamnei Ruxanda și a lui Radu de la Afumați, și înoită de Leconte de Nouy la 1885.,
              Ea se ridică pe vechiul loc pe care Nicolae Alexandru Basarab[3] înălțase prima biserică-mitropolie a țării, în care a slujit cel dintâi mitropolit Iachint, adus de la Vicina[4].
                Ea este așadar ctitoria[5] celebrului vioevod Neagoe Basarab (1512-1521)[6], și este o realizare arhitectonică deosebită, ce surprinde atât prin complexitate, cât și prin frumusețea ei, sau prin trăinicia de care a dat dovadă pe parcursul mai multor veacuri, înfruntând vicisitudiniile mai multor veacuri de istorie zbuciumată. Voievodul a investit mult în rdidicare acestei mănăstiri, devenite subiect de legendă, unde, după câte se pare, a adus meșteri străini care să-i ridice cupola[7], să-i picteze pereții și să-i asigure nemurirea. Jertfelnicia ctitorului și calitatea celor folosite justifică în parte presitgiul d emai târziu al sfântului locaș, pe care, Vasile Drăguț, unul dintre istoricii artei contemporane, o caracteriza astfel, din punct de vedere al compoziției, a alementelor constitutive și al influențelor care se întâlnesc în stilul și construcția ei, într-o lucrare a sa:
              Principala sa ctitorie este biserica episcopală din Curtea de Argeș. Urmând exemplul de la Dealu, materialul de construcție este piatra fățuită și profilată, dar datorită programului funcțional, formele arhitectonice au o compoziție mai complexă. În atenția de a realiza un locaș reprezentativ, care să îndeplinească și rosturile unei necropole domnești, a fost adoptată soluția pronaosului supradimensionat în lărgime. Utilizat în Țara Românească, la Glavacioc, și în Moldova, la mai multe ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, pronaosul lărgit a beneficiat la Curtea de Argeș de o tratare deosebită prin introducerea în spațiul central a dousăprezece coloane (aluzie la cei doisprezece Apostoli), ca elemente de sprijin pentru sistemul de boltire. Închiderea spațiilor libere dintre coloane cu strane d elamn, deasupra cărora sde aflau icoane cu dublă față, iar mai sus, broderii decorative, a făcut posibilă delimitarea a două spații cu funcții clar diferențiate: în zona centrală, pronaosul propriu-zis, iar pe trei laturi necropola domnească. Întregul volum a fost încununat cu trei turle, una deasupra celor doisprezece coloane, două în colțul laturii de vest Partea răsăriteană de plan triconic, supraânălțată de o turlă hexagonală pe trompe, se înscrie în tradiția puternic înrădăcinată a Coziei[8].
Aceasta este așadar, din punct de vedere structural și din punct de vedere arhitectonic (după cum am încercat să o aducem în atenție pe scurt, în această parte a lucrării), mănăstirea Curtea de Argeș, devenită necropolă voievodală și apoi necropolă regală, care a suportat cu stoicism vitregiile timpului și a reușit să devină unul dintre centrele mari de cultură și spiritualitate românească de-a lungul timpului.
Dată fiinde importanța ei, este explicabilă dorința noastră de a prezenta, în paginile lucrării de față, felul în care s-a constuit această mănăstire, structura și compoziția ei, elementele ei cele mai importante, geneza ei, influențele și celelalte elemente ce țin de o analiză istorico-arhitecturală și ermineutico-pictografică, dar și aceea de a prezenta evoluția ei de-a lungul timpului și a influenței pe care a exercitat-o ea asupra arhitecturii românești și asupra culturii naționale, de la momentul construirii și până astăzi[9].
Studierea, analizarea și prezentarea ei, ca rod al unui efort de documentare destul de consistent, are o multiplă valoare, fiind, pe de-o parte, pentru cel acre a scris-o, un izvor de a se documenta și o modalitate de a cunoaște și de a valorifica propriile sale cunoștințe și de a se încărca duhovnicește, și apoi de a transmite și altora cunoștințele dobândite.
E foarte important astfel să cunoaștem istoria mănăstirii de aici și a altor monumente de spiritualitate și cultură românească, ele fiind prilej de primenire sufletească și de descoperire a spiritualității românești.   


Curtea de Argeș
- prezentare istorico-arhitectonică-


După ce, în rândurile anterioare, am realiza o scurtă incursiune în istoria mănăstirii de la Curtea de Argeș și o prezentare a importanței ei istorice, se cuvine ca în rândurile următoare să realizăm o prezentare a ei din punct de vedere arhitectural, abordarea fiind astfel complexă și amplă, datorită multiplelor sale deschideri, de natură istorică, pictografică, sau arhitecturală, pe care le face.
În linii mari, am prezentat acolo, cum este structurată mănăstirea, din punct de vedere al amplasamentului și al principalelor elemente structurale, astfel că, în paginile următoare, vom purcede la detalierea acestor aspecte.
Cu privire la aspectele exterioare, și la cele ce țin de construcția mănăstirii, istoricul menționat anterior în cadrul lucrării ne arată că:
Întocmai ca la Dealu, și aici trebuie pusă în evidență profunda originalitate a organizării spațiale, sistemul de integrare a necropolei între zidurile unui lăcaș de cult fiind fără echivalent în arhitecturile de peste hotare. Subliniem acest lucru pentru că, prea adese ori, vorbindu-se despre biserica episcopală de la Argeș, a fost considerată în exclusivitate, decorația ca argument pentru a se vorbi de exotismul monumentului. În fapt, recurgând la o echipă de pietrari, provenind, după cât se pare, din ambianța heteroclită a Istambulului acelor ani, ctitorul a știut să impună propriul său program, cu aceeași siguranță fiind organizată și fatuoasa ornamentică sculptată, care face din episcopala de la Argeș un monument unic în felul său. Așezată pe o platofrmă pardosită cu lespezi de piatră, Biserica este prevăzută cu un soclu înalt, bogat profilat în retrageri succesive, iar fațadele sunt împărțite în două registre, printr-un brâu median care are aspectul unei funii răsucite. Registrul inferior este împărțit în panouri dreptunghiulare încadrate de câte trei ciubuce de piatră[10].
În ceea ce privește structurarea interioară a bisericii mănăstirii și compartimentarea ei, dar și elementele arhitecturale vizibile din exterior, bogate și ele în conținut și semnificație, iată cum pot fi rezumate în câteva cuminte elementele cele mai importante privitoare la acest subiect:
Pronaosul este luminat de înguste ferestre duble, așezate în centrul fiecărui panou, în timp ce naosul are ferestre simple la abside. Ancadramentele ferestrelor sunt decorate cu delicate vrejuri florale sau cu motive din familai palmetei. Registrul superior are aspectul unei hore de arcaturi desenate de ciubuce, în câmpul arcaturilor afându-se rozete decorative cu entrelacuri și motive vegetale. Cornișa foarte proeminentă este formată din două șiruri suprapuse de stalactite și alveole, caracteristice arhitecturicii islamice și larg răspândite în lumea otomană. Turlele sunt decorate cu ciubuce, formând arcaturi, la turla pronaosului și panouri dreptunghiulare la cea centrală a pronaosului. Cele două turle mici din fața vestică sunt răsucite în jurul axei, introducând prin aceasta un neașteptat efect barocizant în ansamblu - și așa atât de bogat,  al decorului monumental. Portalul estuos împodobit: intrarea propriu-zisă este prevăzută cu un lintel asemănător cu cel de la Dealu, cu bolțari ondulați diferit colorați, deasupra aflându-se o arcadă ornamentată cu flori de crin traforate în motiv reciproc (negativul repetă pozitivul) compoziție care ste reluată la îngrăditura decorativă de paitră care înconjură monumentul. La mică distanță, în partea de vest a Bisericii de află un edicul suspendat pe patru coloane de marmură[11].
Între componentele importante ale mănăstirii se numără și turlele, care constituie piese caracteristice acestui ansamblu monahal. Despre ele, marele istoric Virgil Vătășianu spunea îtnr-una din operele sale:
Pătratul dintre coloanele pronaosului a fost acoperit cu o turlă numai ceva mai jaosă decât cea de peste navă, iar în colțurile apusene ale deambulatorului, a fost ridicată câte o turlă mică. La acestea din urmă, trecerea de la planul pătrat la tamburele cilindrice e realizată prin pandativi, iar la turla din mijloc printr-o zidărie tronconică. Celelalte suprafețe dreptunghiulare au fost acoperite cu segmente de cilindre, prevăzute în capetele răsăritene cu penetrații[12].
Acest element, ca de altfel și altele, dau splendoare și unicitate complexului arhitectural, meșterul dând dovadă aici de ingeniozitate și inteligență, după cum aflăm de la același autor, care spune:
Meșterul de la Biserica Episcopală din Argeș dă dovadă de oarecare spirit inovator, modificând bolțile celorlalte travee și înmulțind elementele arhitectonice, în detrimentul unității spațiale; vom vedcea și mai departe că în concepția întregii clădiri prevalează preocupările decoratorului asupra principiilor arhitectonice[13].
Ca structură cu model creștin, biserica de aici, se încadrează, alături de alte structuri eclesiastice, între cele construite în stil de cruce înscrisă[14]. Acest tip de biserici erau des întâlnite în Țara Românească în Evul Mediu, ele constituind astăzi elemente importante ale patrimoniului arhitecturii eclesiastice și piese de o valoare inestimabilă pentru cultura română.
Biserica se distinge și prin frumusețea picturii ce i-au împodobit zidurile și pereții. Din nefericire, cu timpul, o parte dintre ele su-au deteriorat cu timpul, în vreme ce altele au fost efectiv acoperite sau distruse în veacurile trecute de către diferite lucrări de restaurare, după cum arată istoricii, care spun:
În timpul lucrărilor din veacul trecut (XIX- n. n.), au fost demantelate vestigiile clădirilor din jurul mănăstirii, de mare interes pentru arhitectura medievală românească, iar părți întregi din fresca realizată de Dobromir au fost distruse, iar cele salvate și decapate se păstrează la muzeul de artă și muzeul de istorie al României. Totuși, din puținul ce ni s-a păstrat putem desluși calitățile vechiului ansamblu. Acestea sunt scene mari, dar în deplină proporție cu dimensiunile pereților. Personajele registrului de jos păstrează încă o reală majestate, detașându-se de verdele intens cu care era reprezentat pământul pe care ele călcau și de albastrul închis al cerului înstelat ce le înconjura, păstrând totuși sensibilă suprafața plană a pereților și lăsând astfel posiblitatea de a se înțelege pe deplin volumul încăperii[15].
Un alt istoric remarcă și el cu tristețe același fapt, privitor la deteriorarea și pierderea picturii, produsă în urma restaurării din secolul al XIX-lea, când o parte a ei a avut mult de suferit:
Între aceste opt ferestre se aflau odinioară superbe fresce bizantine, executate de pictorul lui Neagoe, Dobromir, din care se mai păstrează doar câteva fragmente. Actualmente, aceste spații sunt acoperite de fresce relativ noi, executate de Jean-Jule Antoine Lecomte de Nouy, fratele arhitectului însărcinat de Titu Maiorescu, în epocă, membru al guvernului țării, cu restaurarea bisericii. Sunt fresce de factură academică occidentală, executate într-o manieră pseudo-bizantină, nepotrivită cu tradiția. De asemenea, inscripțiile aferente subiecților sunt acum scrise cu litare latine, nu în slavonă, cum le lăsase Dobromir[16].
Ca în orice pictură ce împodobește pereții bisericilor, chipurile sunt foarte importante. Descriindu-le și caracterizându-le prin prisma specialistului, Nicolae Moisescu spunea:
Chipurile, mai ales cele de sfinți au o frumusețe senină, poate puțin distantă și rece, ci numai la câteva din portretele voievozilor întrevăzându-se o tendință aproape realistă de redare a fizicului personajului reprezentat. Atitudinile și gesturile sunt elegant-solemne, coloritul viu, fără stridență, așa cum era cerut de semiînunericul interiorului; aurul e folosit cu dărnicie, dar nu cu risipă, în suprafețele uniforme la nimburile sfinților și în subțiri străfulgerări de lumină pe armuri și veșminte[17].
Alături de picturi, patrimoniul pictografic al mănăstirii era constituit și din broderii. O parte dintre acestea s-au pierdut, altele au fost distruse, iar altele au fost răpite și înstrăinate. Una dintre ele se păstrează astăzi la muzeul din Kremiln. Cu privire la ea, același istoric spune:
Unul dintre acestea ni s-a păstrat: o splendidă broderie (azi la Muzeul Kremlinului), reprezentând ,,Coborârea de pe Cruce” și având în partea de jos chipurile Doamnei Despina și ale fetelor ei[18].
Observăm așadar cât de importantă și de complexă este structura acestui complex monahal, atât de bogat în frumusețe și de complex, a cărui cunoaștere este aproape o necesitate pentru un bun român.



Concluzii

În urma celor prezentater anterior, se cuvin reiterate principalele idei ce stau la baza prezentării noastre. Astfel, mănăstirea de la Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab, necopolă domnească, biserică voievodală, necropolă a monarhiei româneși, catedrală episcopală și sediu al episcopiei, devenită azi arhiepiscopie, de la Argeș, este o veche ctitorie voievodală, începută în anul 1515, târnosită în anul 1517, pictată în 1526 și restaurată în secolul al XIX-lea.
Ea este o realizare arhitectonică remarcabilă, reunuind elemente ce țin de cultura creștină, de fastul bizantin, dar și elemente provenind din arhitectonica apuseană, sau elemente islamice. Complexitatea reprezintă un element ce îi dă valoare, în vreme ce, vetustețea îi completează arsenalul calităților ei definitorii.
Recomandăm așadar, celor ce doresc să-și desfete privirea și sufletul cu un monument al culturii și spiritualității românești, să realizeze un pelerinaj la această mănăstire, și să lectureze opere privitoare la istoria ei.
BIBLIOGRAFIE

A.      Izvoare

1.                           ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
2.                           ***, Acatistier, Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1999.
3.                           Basarab, Neagoe, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.

B.      Volume

4.                           Andronescu, Șerban C., Biserica lui Neagoe din Curtea de Argeș, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002.
5.                           Brătulescu, Victor, Curtea de Argeș, Editura Institutului de Arte Grafice Marovan S. A. R., București, 1994.
6.                           Cantacuzino, Constantin, Istoria Țării Românești, Editura Litera, Chișinău, 1998.
7.                           Cristache, Gheorghe, Tucă, Florian, Gligore, Daniel, Neagoe Basarab. Necropole voievodale domnești și regale din Argeș și Muscel, Editura Eparhiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009.
8.                           Drăguț, Vasile, Arta românească: preistorie, antichitate, ev mediu, renaștere, baroc, Editura Vrermea, București, 2000.
9.                           Ionescu, Grigore, Arhitectura românească: tipologii, creații, creatori, Editura Tehnică, Bucrești, 1986.
10.                       Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București, 1981.
11.                       Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab I, Editura Meridiane, București, 2002.
12.                       Moisescu, Nicolae, Curtea de Argeș - micromonografie,  Curtea de Argeș, 1998.
13.                       Teodorescu, Răzvan, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, București, 1979.
14.                       Vătășianu, Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, Editura Centrului de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2001.

C.      Studii și articole

15.                        Ion Pop Reteganul, ,,Biserica Curtea de Argeș”, în Revista Ilustrată, Anul I, nr. 1, Ianuarie, Bistrița, 1898.


[1] Cu atîta timp înainte ca Argeşul să fie centrul domniei din sus a Te­rii Româneşti, — şi poporul făcea, măcar în Moldova vecină, o deosebire în­tre Ţara-de-sus şi Ţara-de-jos — a fost această domnie de jos a Terii Româ­neşti, cu cetatea Silistrei româneşti, zisă de noi, după Durostorul roman, Dîr-stor, care e foarte bine desluşită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. In partea aceasta era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura terii noastre ca o urmă despre acest voevodat numele de Vlaşca, ce înseamnă „Ţară Românească"', i se zicea slavoneşte fiindcă precum, pentru cei de sus limba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de jos era limba slavonă (tot aşa în vechea ter­minologie slavă a rămas Starichiojd, care înseamnă Chiojdul Vechi, iar în Moldova părintele Bobulescu îmi făcea o paralelă foarte interesantă de sate care se chiamă şi slavoneşte şi româneşte; acelaşi sat are, adecă, două nume unul popular şi altul de cancelarie). Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, București, 1981, p. 67. Cf. Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 104.
[2] Prăznuită anual în data de 7 decembrie, la o zi după Sfântul Nicolae. Pentru mai multe informații privitoare la viața și faptele sale minunate, a se vedea: ***, Acatistier, Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1999, pp. 338- 349.
[3] Domnitor al Țării Românești, între anii 1352-1364, și fiu al celebrului Basarab întâi voievod (cca. 1324-1352), care a ieșit victorios în bătălia de la Posada, împotriva lui Sigismund de Luxemburg (n. n.).
[4] Victor Brătulescu, C urtea de Argeș, Editura Institutului de Arte Grafice Marovan S. A. R., București, 1941, p. 32.
[5] Vasile Drăguț, Arta românească: preistorie, antichitate, ev mediu, renaștere, baroc, Editura Vrermea, București, 2000, p. 190.
[6] Care s-a remarcat atât printr-o activitate administrativ-gospodărească bogată, cât și prin activitități culturale. Cea mai reprezentativă lucrare a lui este: Neagoe Basarab, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.
[7] Ba mai mult, aurul folosit pentru ornarea cupolei a reprezentat o investiție serioasă, și constituie azi un element aparte, după cum arată academicianul Răzvan Teodorescu, care spune: Aurul ce va fi poleit cupola bisericii de la Preslav şi pe care-1 amintea Ioan Exarhul, acel aur evocat, pentru strălucirea podoabei parietale şi a selor liturgice, în cronica rusească şi în textul episcopului din Ungaria învățătură cu bisericile de la Kiev şi Szekesfehervar, marmura care ştim — aşi din texte, dar şi din mărturii materiale — că a ornat fiecare dintre aceste lăcaşuri din Bulgaria, Rusia şi Ungaria secolelor X şi XI — şi aceeaşi marmură care vor stărui obsedant, probabil şi pentru valoarea  simbolică, în amintirea unui Gavriil Protul atunci cînd va Iau pana scrie despre ctitoria din Argeş a lui Neagoe Basarab, o jumătate de mieniu maţ tîrziu — reapar, şi faptul nu este deloc întîmplător, în ceea ce ost prin excelenţă monumentul „princeps" al Serbiei secolelor XII şi XIII, erica Maicii Domnului de la Studenica.  Răzvan Teodorescu, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, București, 1979, p. 24.
[8] Vasile Drăguț, op. cit., p. 190; Cf. Ion Pop Reteganul, ,,Biserica Curtea de Argeș”, în Revista Ilustrată, Anul I, nr. 1, Ianuarie, Bistrița, 1898, p. 20.
[9] Fie că este vorba despre influența pe care a exercitat-o ei asupra picturii, ca stil, asupra arhitecturii, sau a literaturii. În cel din urmă domeniu, ea a avut adesea un cuvânt de spus, dacă ne raportăm la faptul că legenda Meșterului Manole, legată de construirea mănăstirii Curtea de Argeș, a devenit foarte importantă pentru cultura și spiritualitatea românească și a devenit motiv de inspirație pentru mai multe opere de mai devreme sau mai târziu, fie ele din genul dramatic, din proză, sau poezie, și a suscitat interesul unor mari personalități culturale românești, precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, sau Bartolomeu Valeriu Anania, ea fiind o adevărată piesă fundamentală a literaturii române de azi, care pornește însă, de la construcția și geneza mănăstirii Curtea de Argeș și de la ideea de jertfă, cumulate ambele în cadrul ei (n. n. ).
[10] Vasile Drăguț, op. cit., p. 190. Cf. Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab I, Editura Meridiane, București, 2002, p. 35; Cristache Gheorghe, Florian Tucp, Daniel Cligore, Neagoe Basarab. Necropole voievodale domnești și regale din Argeș și Muscel, Editura Eparhiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009, p. 30.
[11] Vasile Drăguț,  op. cit., p. 191. Cf. Șerban C. Andronescu, Biserica lui Neagoe din Curtea de Argeș, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002, pp. 7-9, unde sunt de asemenea descrise elemente privitoare la interiorul Bisericii voievodale din curtea de Argeș, în vreme ce, pentru prezentarea celor ce țin de arhitectura Bisericii, a se vedea: Ibidem,  pp. 46-47, în cadrul cărora, autorul realizează o prezentare amplă și bine documentată. A se vedea și: Cristian Moisescu, op. cit., pp. 82-84, unde acesta spune: Despărțitura a treia, pronaosul, este formată din două spații inegale. Primul spațiu este o încăpere asemănătoare naosului, pătrată, situată între douăsprezece coloane, dispuse în careu și legate între ele prin arcuri. Prin cele patru coloane estice, pronaosul se mărginește direct cu naosul. Spațiul al doilea se află situat dincolo de cele trei alturi ale careului. Alcătuit la rândul lui din trei compartimente dreptunghiulare, acest spațiu mărește substanțial pronaosul propriu-zis. Un compartiment, cel din vest, servește drept antreu... Deasupra pronaosului se află trei turle, una dintre ele, cea mai mare (dar ceva mai mică decât turla naosului își sprijină greutatea pe arcurile care leagă cele douăsprezece coloane ale pronaosului propriu-zis). Celelalte doup turle mai mici se sprijină pe laturile care leagă pereții dinspre portal ai Bisericii de două din coloanele de colț ale pronaosului. Turla cea mai mare are opt ferestre verticale, înalte și înguste. Celălalte două turle au ferestre oblice, ceea ce dă acestor turle aspect torsionat. Toate trei turlele se termină în calote sferice, toate fiind cilindrice la interior, exceptând turla mai mare, octogonală la exterior, asemeni turlei naosului. ..O cornișă proeminentă, situată deasupra ambelor registre înconjură toată Biserica. Ea este alcătuită din două șiruri suprapuse de stalactite și alveole caracteristice arhitecturii islamice, ceea ce trădează inspirația arabă a constructorului. Cupola mare, cea de deasupra naosului, este decorată cu opt arcade dispuse în octogon, fiecare arcadă având o fereastră înaltă și îngustă, înconjurată de ancadramente cioplite în piatră. Dintre cele trei cupole ale pronaosului, cea mai mare, dar mai mică fiecare ancadrament adecât cupola naosului, octogonală la exterior, este decorată cu ancadramente rectangulare,  fiecare ancadrament având fereastra lui, de asemenea, înaltă și îngustă, și înconjurată cu ornamente cioplite în piatră. Spre deosebire de cupolele mari, cele două cupole mici ale pronaosului au ancadramente și ferestre oblice, ceea ce le dă un aspect torsionat, amintind de stilul baroc. Observăm vă autorul realizează o prezentare chiar mai amplă și mai amănănțită decât a celorlalți doi, acordând o atenție aparte detaliilor și semnificației lor în structura ansamblului arhitectonic (n. n.).
[12] Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în Țările Române, Editura Centrului de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2001, p. 491.
[13] Ibidem, p. 492.
[14] Despre acest tip de biserici, Grigore Ionescu spunea: Privite în cadrul istoriei și în comparație cu tot ce s-a constuit ulterior pe pământuul țării, cele trei fundații domnești argeșene ne apar ca tot atâtea prototipuri care au stat la baza dezvoltării ulterioare a arhitecturii românești. Astfel, bisericile cu planul dreptunghiular alungit, încheiate spre răsărit cu o absidă, având încăperile boltite și pronaosul încoronat cu un turn clopotniță, cele mai multe și mai bine păstrate, datând din veacurile XVII-XVIII, reprezintă o interpretare din punct de vedere funcțional și plastic-global a modelului de furnizat de Sân-Nicoară. Grație aportului meșterilor care au prelucrat modelul, noua formulă se evidențiază printr-o concepție diferită, atât ca mod de organizare a spațiului interior, cât și în ce privește forma turnului clopotniță și plastica decorativă a fațadelor, acestea din urmă fiind o interpretare a decorului bisericii lui Neagoe Basarab. Prin natura specifică însăși structurii care le caracterizează, bisericile aparținând tipului în cruce greacă înscrisă sunt, în schimb mult mai apropiate, de modelul furnizat de biserica domnească Sfrântul Nicolae. Grigore Ionescu, Arhitectura românească: tipologii, creații, creatori, Editura Tehnică, Bucrești, 1986, p. 61.

[15] Nicolae Moisescu, Curtea de Argeș - micromonografie,  Curtea de Argeș, 1998, p. 92.
[16] Cristian Moisescu, op. cit.,  p. 82.
[17] Ibidem,  p. 93.
[18] Ibidem,  p. 94.