Mănăstirea Curtea de Arges - o perlă a arhitecturii și spiritualității românești
Introducere
În decursul
istoriei, Curtea de Argeș, acel loc al descălecării și întemeierii de țară,
devenit apoi centu administrativ al formațiunii statale medievale a Țării
Românești și centru mitropolitan[1],
a avut un rol important și o valoare aparte, atât datorită poziției sale
strategice, cât și datorită rolului pe care l-a jucat.
Valoarea ei a
fost apoi crescută, într-o perioadă în care se părea că slava acestei cetăți se
apropia de apogeu, datorită mutării capitalei la Târgoviște, de apariția, în
cel de-al șasesprezecelea secol al erei noastre, a mănăstirii de aici, devenită
apoi necropolă voievodală, iar mai apoi, necropolă a regilor României întregite
și locaș de odihnă a moaștelor cuvioasei Filoteia, a cărei prezență a devenit
sinonimă cu acest loc, datorită timpului de când se găsește acolo[2].
Ea a fost ridicată în primele două decenii ale secolului și sfințită în anul
1517, după cum ne arată Victor Brătulescu în monografia dedicată locașului, în
care face o descriere a ei. Spicuim de aici câteva elemente monografice pe care
le considerăm edificatoare pentru subiectul ce dorim să îl prezentăm în
lucrarea de față:
În capătul unui
bulevard lung, într-o curte largă și bine îngrijită se înalță Biserica urzită
de Neagoe Basarab la 1515, sfințită înainte de terminare, la 1517, zugrăvită la
1526, cuheltuiala doamnei Ruxanda și a lui Radu de la Afumați, și înoită de
Leconte de Nouy la 1885.,
Ea se ridică pe
vechiul loc pe care Nicolae Alexandru Basarab[3]
înălțase prima biserică-mitropolie a țării, în care a slujit cel dintâi
mitropolit Iachint, adus de la Vicina[4].
Ea este așadar
ctitoria[5]
celebrului vioevod Neagoe Basarab (1512-1521)[6],
și este o realizare arhitectonică deosebită, ce surprinde atât prin
complexitate, cât și prin frumusețea ei, sau prin trăinicia de care a dat
dovadă pe parcursul mai multor veacuri, înfruntând vicisitudiniile mai multor
veacuri de istorie zbuciumată. Voievodul a investit mult în rdidicare acestei
mănăstiri, devenite subiect de legendă, unde, după câte se pare, a adus meșteri
străini care să-i ridice cupola[7],
să-i picteze pereții și să-i asigure nemurirea. Jertfelnicia ctitorului și
calitatea celor folosite justifică în parte presitgiul d emai târziu al
sfântului locaș, pe care, Vasile Drăguț, unul dintre istoricii artei
contemporane, o caracteriza astfel, din punct de vedere al compoziției, a
alementelor constitutive și al influențelor care se întâlnesc în stilul și
construcția ei, într-o lucrare a sa:
Principala sa
ctitorie este biserica episcopală din Curtea de Argeș. Urmând exemplul de la
Dealu, materialul de construcție este piatra fățuită și profilată, dar datorită
programului funcțional, formele arhitectonice au o compoziție mai complexă. În
atenția de a realiza un locaș reprezentativ, care să îndeplinească și rosturile
unei necropole domnești, a fost adoptată soluția pronaosului supradimensionat
în lărgime. Utilizat în Țara Românească, la Glavacioc, și în Moldova, la mai
multe ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, pronaosul lărgit a beneficiat la Curtea
de Argeș de o tratare deosebită prin introducerea în spațiul central a
dousăprezece coloane (aluzie la cei doisprezece Apostoli), ca elemente de sprijin
pentru sistemul de boltire. Închiderea spațiilor libere dintre coloane cu
strane d elamn, deasupra cărora sde aflau icoane cu dublă față, iar mai sus,
broderii decorative, a făcut posibilă delimitarea a două spații cu funcții clar
diferențiate: în zona centrală, pronaosul propriu-zis, iar pe trei laturi
necropola domnească. Întregul volum a fost încununat cu trei turle, una
deasupra celor doisprezece coloane, două în colțul laturii de vest Partea
răsăriteană de plan triconic, supraânălțată de o turlă hexagonală pe trompe, se
înscrie în tradiția puternic înrădăcinată a Coziei[8].
Aceasta este așadar, din punct de vedere structural și
din punct de vedere arhitectonic (după cum am încercat să o aducem în atenție
pe scurt, în această parte a lucrării), mănăstirea Curtea de Argeș, devenită
necropolă voievodală și apoi necropolă regală, care a suportat cu stoicism
vitregiile timpului și a reușit să devină unul dintre centrele mari de cultură
și spiritualitate românească de-a lungul timpului.
Dată fiinde importanța ei, este explicabilă dorința
noastră de a prezenta, în paginile lucrării de față, felul în care s-a constuit
această mănăstire, structura și compoziția ei, elementele ei cele mai
importante, geneza ei, influențele și celelalte elemente ce țin de o analiză
istorico-arhitecturală și ermineutico-pictografică, dar și aceea de a prezenta
evoluția ei de-a lungul timpului și a influenței pe care a exercitat-o ea
asupra arhitecturii românești și asupra culturii naționale, de la momentul
construirii și până astăzi[9].
Studierea, analizarea și prezentarea ei, ca rod al unui
efort de documentare destul de consistent, are o multiplă valoare, fiind, pe
de-o parte, pentru cel acre a scris-o, un izvor de a se documenta și o
modalitate de a cunoaște și de a valorifica propriile sale cunoștințe și de a
se încărca duhovnicește, și apoi de a transmite și altora cunoștințele
dobândite.
E foarte important astfel să cunoaștem istoria
mănăstirii de aici și a altor monumente de spiritualitate și cultură
românească, ele fiind prilej de primenire sufletească și de descoperire a
spiritualității românești.
Curtea de Argeș
- prezentare
istorico-arhitectonică-
După ce, în rândurile anterioare, am realiza o scurtă
incursiune în istoria mănăstirii de la Curtea de Argeș și o prezentare a
importanței ei istorice, se cuvine ca în rândurile următoare să realizăm o
prezentare a ei din punct de vedere arhitectural, abordarea fiind astfel
complexă și amplă, datorită multiplelor sale deschideri, de natură istorică,
pictografică, sau arhitecturală, pe care le face.
În linii mari, am prezentat acolo, cum este structurată
mănăstirea, din punct de vedere al amplasamentului și al principalelor elemente
structurale, astfel că, în paginile următoare, vom purcede la detalierea
acestor aspecte.
Cu privire la aspectele exterioare, și la cele ce țin de
construcția mănăstirii, istoricul menționat anterior în cadrul lucrării ne
arată că:
Întocmai ca la Dealu, și aici trebuie pusă în evidență profunda
originalitate a organizării spațiale, sistemul de integrare a necropolei între
zidurile unui lăcaș de cult fiind fără echivalent în arhitecturile de peste
hotare. Subliniem acest lucru pentru că, prea adese ori, vorbindu-se despre
biserica episcopală de la Argeș, a fost considerată în exclusivitate, decorația
ca argument pentru a se vorbi de exotismul monumentului. În fapt, recurgând la
o echipă de pietrari, provenind, după cât se pare, din ambianța heteroclită a
Istambulului acelor ani, ctitorul a știut să impună propriul său program, cu
aceeași siguranță fiind organizată și fatuoasa ornamentică sculptată, care face
din episcopala de la Argeș un monument unic în felul său. Așezată pe o
platofrmă pardosită cu lespezi de piatră, Biserica este prevăzută cu un soclu
înalt, bogat profilat în retrageri succesive, iar fațadele sunt împărțite în
două registre, printr-un brâu median care are aspectul unei funii răsucite.
Registrul inferior este împărțit în panouri dreptunghiulare încadrate de câte
trei ciubuce de piatră[10].
În ceea ce privește structurarea interioară a bisericii
mănăstirii și compartimentarea ei, dar și elementele arhitecturale vizibile din
exterior, bogate și ele în conținut și semnificație, iată cum pot fi rezumate
în câteva cuminte elementele cele mai importante privitoare la acest subiect:
Pronaosul este luminat de înguste ferestre duble, așezate în centrul
fiecărui panou, în timp ce naosul are ferestre simple la abside. Ancadramentele
ferestrelor sunt decorate cu delicate vrejuri florale sau cu motive din familai
palmetei. Registrul superior are aspectul unei hore de arcaturi desenate de
ciubuce, în câmpul arcaturilor afându-se rozete decorative cu entrelacuri și
motive vegetale. Cornișa foarte proeminentă este formată din două șiruri
suprapuse de stalactite și alveole, caracteristice arhitecturicii islamice și
larg răspândite în lumea otomană. Turlele sunt decorate cu ciubuce, formând
arcaturi, la turla pronaosului și panouri dreptunghiulare la cea centrală a
pronaosului. Cele două turle mici din fața vestică sunt răsucite în jurul axei,
introducând prin aceasta un neașteptat efect barocizant în ansamblu - și așa
atât de bogat, al decorului monumental.
Portalul estuos împodobit: intrarea propriu-zisă este prevăzută cu un lintel
asemănător cu cel de la Dealu, cu bolțari ondulați diferit colorați, deasupra
aflându-se o arcadă ornamentată cu flori de crin traforate în motiv reciproc
(negativul repetă pozitivul) compoziție care ste reluată la îngrăditura
decorativă de paitră care înconjură monumentul. La mică distanță, în partea de
vest a Bisericii de află un edicul suspendat pe patru coloane de marmură[11].
Între componentele importante ale mănăstirii se numără
și turlele, care constituie piese caracteristice acestui ansamblu monahal.
Despre ele, marele istoric Virgil Vătășianu spunea îtnr-una din operele sale:
Pătratul dintre coloanele pronaosului a fost acoperit cu o turlă
numai ceva mai jaosă decât cea de peste navă, iar în colțurile apusene ale
deambulatorului, a fost ridicată câte o turlă mică. La acestea din urmă,
trecerea de la planul pătrat la tamburele cilindrice e realizată prin
pandativi, iar la turla din mijloc printr-o zidărie tronconică. Celelalte
suprafețe dreptunghiulare au fost acoperite cu segmente de cilindre, prevăzute
în capetele răsăritene cu penetrații[12].
Acest element, ca de altfel și altele, dau splendoare și
unicitate complexului arhitectural, meșterul dând dovadă aici de ingeniozitate
și inteligență, după cum aflăm de la același autor, care spune:
Meșterul de la Biserica Episcopală din Argeș dă dovadă de oarecare
spirit inovator, modificând bolțile celorlalte travee și înmulțind elementele
arhitectonice, în detrimentul unității spațiale; vom vedcea și mai departe că
în concepția întregii clădiri prevalează preocupările decoratorului asupra
principiilor arhitectonice[13].
Ca structură cu model creștin, biserica de aici, se
încadrează, alături de alte structuri eclesiastice, între cele construite în
stil de cruce înscrisă[14].
Acest tip de biserici erau des întâlnite în Țara Românească în Evul Mediu, ele
constituind astăzi elemente importante ale patrimoniului arhitecturii
eclesiastice și piese de o valoare inestimabilă pentru cultura română.
Biserica se distinge și prin frumusețea picturii ce i-au
împodobit zidurile și pereții. Din nefericire, cu timpul, o parte dintre ele
su-au deteriorat cu timpul, în vreme ce altele au fost efectiv acoperite sau
distruse în veacurile trecute de către diferite lucrări de restaurare, după cum
arată istoricii, care spun:
În timpul lucrărilor din veacul trecut (XIX- n. n.), au fost
demantelate vestigiile clădirilor din jurul mănăstirii, de mare interes pentru
arhitectura medievală românească, iar părți întregi din fresca realizată de
Dobromir au fost distruse, iar cele salvate și decapate se păstrează la muzeul
de artă și muzeul de istorie al României. Totuși, din puținul ce ni s-a păstrat
putem desluși calitățile vechiului ansamblu. Acestea sunt scene mari, dar în
deplină proporție cu dimensiunile pereților. Personajele registrului de jos
păstrează încă o reală majestate, detașându-se de verdele intens cu care era
reprezentat pământul pe care ele călcau și de albastrul închis al cerului
înstelat ce le înconjura, păstrând totuși sensibilă suprafața plană a pereților
și lăsând astfel posiblitatea de a se înțelege pe deplin volumul încăperii[15].
Un alt istoric remarcă și el cu tristețe același fapt,
privitor la deteriorarea și pierderea picturii, produsă în urma restaurării din
secolul al XIX-lea, când o parte a ei a avut mult de suferit:
Între aceste opt ferestre se aflau odinioară superbe fresce
bizantine, executate de pictorul lui Neagoe, Dobromir, din care se mai
păstrează doar câteva fragmente. Actualmente, aceste spații sunt acoperite de
fresce relativ noi, executate de Jean-Jule Antoine Lecomte de Nouy, fratele
arhitectului însărcinat de Titu Maiorescu, în epocă, membru al guvernului
țării, cu restaurarea bisericii. Sunt fresce de factură academică occidentală,
executate într-o manieră pseudo-bizantină, nepotrivită cu tradiția. De
asemenea, inscripțiile aferente subiecților sunt acum scrise cu litare latine,
nu în slavonă, cum le lăsase Dobromir[16].
Ca în orice pictură ce împodobește pereții bisericilor,
chipurile sunt foarte importante. Descriindu-le și caracterizându-le prin
prisma specialistului, Nicolae Moisescu spunea:
Chipurile, mai ales cele de sfinți au o frumusețe senină, poate
puțin distantă și rece, ci numai la câteva din portretele voievozilor
întrevăzându-se o tendință aproape realistă de redare a fizicului personajului
reprezentat. Atitudinile și gesturile sunt elegant-solemne, coloritul viu, fără
stridență, așa cum era cerut de semiînunericul interiorului; aurul e folosit cu
dărnicie, dar nu cu risipă, în suprafețele uniforme la nimburile sfinților și
în subțiri străfulgerări de lumină pe armuri și veșminte[17].
Alături de picturi, patrimoniul pictografic al
mănăstirii era constituit și din broderii. O parte dintre acestea s-au pierdut,
altele au fost distruse, iar altele au fost răpite și înstrăinate. Una dintre
ele se păstrează astăzi la muzeul din Kremiln. Cu privire la ea, același
istoric spune:
Unul dintre acestea ni s-a păstrat: o splendidă broderie (azi la
Muzeul Kremlinului), reprezentând ,,Coborârea de pe Cruce” și având în partea
de jos chipurile Doamnei Despina și ale fetelor ei[18].
Observăm așadar cât de importantă și de complexă este
structura acestui complex monahal, atât de bogat în frumusețe și de complex, a
cărui cunoaștere este aproape o necesitate pentru un bun român.
Concluzii
În urma celor prezentater anterior, se cuvin reiterate
principalele idei ce stau la baza prezentării noastre. Astfel, mănăstirea de la
Curtea de Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab, necopolă domnească, biserică
voievodală, necropolă a monarhiei româneși, catedrală episcopală și sediu al
episcopiei, devenită azi arhiepiscopie, de la Argeș, este o veche ctitorie
voievodală, începută în anul 1515, târnosită în anul 1517, pictată în 1526 și
restaurată în secolul al XIX-lea.
Ea este o realizare arhitectonică remarcabilă, reunuind
elemente ce țin de cultura creștină, de fastul bizantin, dar și elemente
provenind din arhitectonica apuseană, sau elemente islamice. Complexitatea
reprezintă un element ce îi dă valoare, în vreme ce, vetustețea îi completează
arsenalul calităților ei definitorii.
Recomandăm așadar, celor ce doresc să-și desfete
privirea și sufletul cu un monument al culturii și spiritualității românești,
să realizeze un pelerinaj la această mănăstire, și să lectureze opere
privitoare la istoria ei.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
1.
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
2.
***, Acatistier, Editura Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Baia
Mare, 1999.
3.
Basarab, Neagoe, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Theodosie, Editura Roza Vânturilor, București, 1996.
B. Volume
4.
Andronescu, Șerban C., Biserica lui Neagoe din Curtea de Argeș, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2002.
5.
Brătulescu, Victor, Curtea de Argeș, Editura Institutului de
Arte Grafice Marovan S. A. R., București, 1994.
6.
Cantacuzino, Constantin, Istoria Țării Românești, Editura
Litera, Chișinău, 1998.
7.
Cristache, Gheorghe, Tucă, Florian,
Gligore, Daniel, Neagoe Basarab.
Necropole voievodale domnești și regale din Argeș și Muscel, Editura
Eparhiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009.
8.
Drăguț, Vasile, Arta românească: preistorie, antichitate, ev
mediu, renaștere, baroc, Editura Vrermea, București, 2000.
9.
Ionescu, Grigore, Arhitectura românească: tipologii, creații,
creatori, Editura Tehnică, Bucrești, 1986.
10.
Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura
Eminescu, București, 1981.
11.
Moisescu, Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab I, Editura
Meridiane, București, 2002.
12.
Moisescu, Nicolae, Curtea de Argeș - micromonografie, Curtea de Argeș, 1998.
13.
Teodorescu, Răzvan, Itinerarii medievale, Editura Meridiane,
București, 1979.
14.
Vătășianu, Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, Editura
Centrului de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2001.
C. Studii și articole
15.
Ion Pop Reteganul, ,,Biserica Curtea de
Argeș”, în Revista Ilustrată, Anul I,
nr. 1, Ianuarie, Bistrița, 1898.
[1] Cu atîta timp înainte ca
Argeşul să fie centrul domniei din sus a Terii Româneşti, — şi poporul făcea,
măcar în Moldova vecină, o deosebire între Ţara-de-sus şi Ţara-de-jos — a fost
această domnie de jos a Terii Româneşti, cu cetatea Silistrei româneşti, zisă
de noi, după Durostorul roman, Dîr-stor, care e foarte bine desluşită în
paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. In partea aceasta era un
voevod, Tatul, nume foarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas în
nomenclatura terii noastre ca o urmă despre acest voevodat numele de Vlaşca, ce
înseamnă „Ţară Românească"', i se zicea slavoneşte fiindcă precum, pentru
cei de sus limba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de jos era limba
slavonă (tot aşa în vechea terminologie slavă a rămas Starichiojd, care
înseamnă Chiojdul Vechi, iar în Moldova părintele Bobulescu îmi făcea o
paralelă foarte interesantă de sate care se chiamă şi slavoneşte şi româneşte;
acelaşi sat are, adecă, două nume unul popular şi altul de cancelarie). Nicolae
Iorga, Istoria românilor prin călători, Editura
Eminescu, București, 1981, p. 67. Cf. Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești, Editura Litera,
Chișinău, 1998, p. 104.
[2] Prăznuită anual în data de 7 decembrie, la o zi după Sfântul
Nicolae. Pentru mai multe informații privitoare la viața și faptele sale
minunate, a se vedea: ***, Acatistier, Editura
Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1999, pp. 338- 349.
[3] Domnitor al Țării Românești, între anii 1352-1364, și fiu al
celebrului Basarab întâi voievod (cca. 1324-1352), care a ieșit victorios în
bătălia de la Posada, împotriva lui Sigismund de Luxemburg (n. n.).
[4] Victor Brătulescu, C urtea de
Argeș, Editura Institutului de Arte Grafice Marovan S. A. R., București,
1941, p. 32.
[5] Vasile Drăguț, Arta
românească: preistorie, antichitate, ev mediu, renaștere, baroc, Editura
Vrermea, București, 2000, p. 190.
[6] Care s-a remarcat atât printr-o activitate
administrativ-gospodărească bogată, cât și prin activitități culturale. Cea mai
reprezentativă lucrare a lui este: Neagoe Basarab, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura
Roza Vânturilor, București, 1996.
[7] Ba mai mult, aurul folosit
pentru ornarea cupolei a reprezentat o investiție serioasă, și constituie azi
un element aparte, după cum arată academicianul Răzvan Teodorescu, care spune:
Aurul ce va fi poleit cupola bisericii de la Preslav şi pe care-1 amintea Ioan
Exarhul, acel aur evocat, pentru strălucirea podoabei parietale şi a selor
liturgice, în cronica rusească şi în textul episcopului din Ungaria învățătură
cu bisericile de la Kiev şi Szekesfehervar, marmura care ştim — aşi din texte,
dar şi din mărturii materiale — că a ornat fiecare dintre aceste lăcaşuri din
Bulgaria, Rusia şi Ungaria secolelor X şi XI — şi aceeaşi marmură care vor
stărui obsedant, probabil şi pentru valoarea
simbolică, în amintirea unui Gavriil Protul atunci cînd va Iau pana
scrie despre ctitoria din Argeş a lui Neagoe Basarab, o jumătate de mieniu maţ
tîrziu — reapar, şi faptul nu este deloc întîmplător, în ceea ce ost prin
excelenţă monumentul „princeps" al Serbiei secolelor XII şi XIII, erica
Maicii Domnului de la Studenica. Răzvan Teodorescu, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, București, 1979, p. 24.
[8] Vasile Drăguț, op. cit., p.
190; Cf. Ion Pop Reteganul, ,,Biserica Curtea de Argeș”, în Revista Ilustrată, Anul I, nr. 1,
Ianuarie, Bistrița, 1898, p. 20.
[9] Fie că este vorba despre influența pe care a exercitat-o ei asupra
picturii, ca stil, asupra arhitecturii, sau a literaturii. În cel din urmă
domeniu, ea a avut adesea un cuvânt de spus, dacă ne raportăm la faptul că
legenda Meșterului Manole, legată de construirea mănăstirii Curtea de Argeș, a
devenit foarte importantă pentru cultura și spiritualitatea românească și a
devenit motiv de inspirație pentru mai multe opere de mai devreme sau mai
târziu, fie ele din genul dramatic, din proză, sau poezie, și a suscitat
interesul unor mari personalități culturale românești, precum Lucian Blaga, Tudor
Arghezi, sau Bartolomeu Valeriu Anania, ea fiind o adevărată piesă fundamentală
a literaturii române de azi, care pornește însă, de la construcția și geneza
mănăstirii Curtea de Argeș și de la ideea de jertfă, cumulate ambele în cadrul
ei (n. n. ).
[10] Vasile Drăguț, op. cit., p.
190. Cf. Cristian Moisescu, Arhitectura
epocii lui Matei Basarab I, Editura Meridiane, București, 2002, p. 35;
Cristache Gheorghe, Florian Tucp, Daniel Cligore, Neagoe Basarab. Necropole voievodale domnești și regale din Argeș și
Muscel, Editura Eparhiei Argeșului și Muscelului, Curtea de Argeș, 2009, p.
30.
[11] Vasile Drăguț, op. cit., p. 191. Cf. Șerban C.
Andronescu, Biserica lui Neagoe din
Curtea de Argeș, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002, pp.
7-9, unde sunt de asemenea descrise elemente privitoare la interiorul Bisericii
voievodale din curtea de Argeș, în vreme ce, pentru prezentarea celor ce țin de
arhitectura Bisericii, a se vedea: Ibidem,
pp. 46-47, în cadrul cărora, autorul
realizează o prezentare amplă și bine documentată. A se vedea și: Cristian
Moisescu, op. cit., pp. 82-84, unde
acesta spune: Despărțitura a treia,
pronaosul, este formată din două spații inegale. Primul spațiu este o încăpere
asemănătoare naosului, pătrată, situată între douăsprezece coloane, dispuse în
careu și legate între ele prin arcuri. Prin cele patru coloane estice,
pronaosul se mărginește direct cu naosul. Spațiul al doilea se află situat
dincolo de cele trei alturi ale careului. Alcătuit la rândul lui din trei
compartimente dreptunghiulare, acest spațiu mărește substanțial pronaosul
propriu-zis. Un compartiment, cel din vest, servește drept antreu... Deasupra
pronaosului se află trei turle, una dintre ele, cea mai mare (dar ceva mai mică
decât turla naosului își sprijină greutatea pe arcurile care leagă cele
douăsprezece coloane ale pronaosului propriu-zis). Celelalte doup turle mai
mici se sprijină pe laturile care leagă pereții dinspre portal ai Bisericii de
două din coloanele de colț ale pronaosului. Turla cea mai mare are opt ferestre
verticale, înalte și înguste. Celălalte două turle au ferestre oblice, ceea ce
dă acestor turle aspect torsionat. Toate trei turlele se termină în calote
sferice, toate fiind cilindrice la interior, exceptând turla mai mare,
octogonală la exterior, asemeni turlei naosului. ..O cornișă proeminentă,
situată deasupra ambelor registre înconjură toată Biserica. Ea este alcătuită
din două șiruri suprapuse de stalactite și alveole caracteristice arhitecturii
islamice, ceea ce trădează inspirația arabă a constructorului. Cupola mare, cea
de deasupra naosului, este decorată cu opt arcade dispuse în octogon, fiecare
arcadă având o fereastră înaltă și îngustă, înconjurată de ancadramente
cioplite în piatră. Dintre cele trei cupole ale pronaosului, cea mai mare, dar
mai mică fiecare ancadrament adecât cupola naosului, octogonală la exterior,
este decorată cu ancadramente rectangulare,
fiecare ancadrament având fereastra lui, de asemenea, înaltă și îngustă,
și înconjurată cu ornamente cioplite în piatră. Spre deosebire de cupolele
mari, cele două cupole mici ale pronaosului au ancadramente și ferestre oblice,
ceea ce le dă un aspect torsionat, amintind de stilul baroc. Observăm vă
autorul realizează o prezentare chiar mai amplă și mai amănănțită decât a
celorlalți doi, acordând o atenție aparte detaliilor și semnificației lor în
structura ansamblului arhitectonic (n. n.).
[12] Virgil Vătășianu, Istoria
artei feudale în Țările Române, Editura Centrului de Studii Transilvane,
Cluj-Napoca, 2001, p. 491.
[13] Ibidem, p. 492.
[14] Despre acest tip de biserici, Grigore Ionescu spunea: Privite în cadrul istoriei și în comparație
cu tot ce s-a constuit ulterior pe pământuul țării, cele trei fundații domnești
argeșene ne apar ca tot atâtea prototipuri care au stat la baza dezvoltării
ulterioare a arhitecturii românești. Astfel, bisericile cu planul
dreptunghiular alungit, încheiate spre răsărit cu o absidă, având încăperile
boltite și pronaosul încoronat cu un turn clopotniță, cele mai multe și mai
bine păstrate, datând din veacurile XVII-XVIII, reprezintă o interpretare din
punct de vedere funcțional și plastic-global a modelului de furnizat de
Sân-Nicoară. Grație aportului meșterilor care au prelucrat modelul, noua
formulă se evidențiază printr-o concepție diferită, atât ca mod de organizare a
spațiului interior, cât și în ce privește forma turnului clopotniță și plastica
decorativă a fațadelor, acestea din urmă fiind o interpretare a decorului
bisericii lui Neagoe Basarab. Prin natura specifică însăși structurii care le
caracterizează, bisericile aparținând tipului în cruce greacă înscrisă sunt, în
schimb mult mai apropiate, de modelul furnizat de biserica domnească Sfrântul
Nicolae. Grigore Ionescu, Arhitectura
românească: tipologii, creații, creatori, Editura Tehnică, Bucrești, 1986,
p. 61.
[15] Nicolae Moisescu, Curtea de
Argeș - micromonografie, Curtea de
Argeș, 1998, p. 92.
[16] Cristian Moisescu, op.
cit., p. 82.
[17] Ibidem, p. 93.
[18] Ibidem, p. 94.
