 |
| Popovici Vlad Mihai student UBB - Cluj |
,,Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, iar priceperea este ştiinţa Celui Sfânt” (Pild. 9, 10)
(analiză exegetică)
Astăzi trăim într-o
lume puţin mai libertină din punct de vedere moral, adică morala în adevăratul
sens al cuvântului nu prea mai există adânc înfiptă în conştiinţa omului
contemporan. Sau dacă există, există metamorfozată sau relativizată, adusă la
moda de astăzi Nu vreau să par un critic, sau un pesimist, dar trebuie totuşi
să acceptăm că realitatea este una deloc promiţătoare. Lumea astăzi tinde spre
un globalism cu o viteză ameţitoare, înghiţind cultura şi tradiţia unui popor,
amestecând-o cu a altui popor şi tot aşa, totul spre a fi uniformizat şi secularizat.
Pentru că cultura şi tradiţia unui popor reprezintă fundaţia de bază pe care
stă şi se dezvoltă civilizaţia lui, dacă acestea două sunt atacate şi distruse
sistematic, atunci totul ţine doar de o chestiune de timp până acel popor să
dispară.
Aşadar,
acest lucru se întâmplă şi cu omul. Dacă în conştiinţa sa nu lucrează harul
divin, atunci totul se năruie şi şansele să îşi piardă propria mântuirea sunt
foarte mari. Iar în cazul de faţă, oare cine este cel mai dator să dea un
semnal de alarmă, un dangăt de clopot, în a semnala problemele grave în care
omul se învârte, decât doar Biserica. Ea prin preoţii ei, prin Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie, reface şi direcţionează mereu umanitatea înspre Dumnezeu. Şi pentru că am pomenit de Sfânta
Scriptură, într-adevăr, că aici găsim metode nesfârşite de a intra în legătura
cu divinitatea. Sfânta Scriptură sau Biblia conţine tot adevărul revelat în
legătura cu planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, şi ce trebuie să facă
omul pentru a-şi câştiga mântuirea. Aşa de exemplu, avem pildele lui Solomon,
cel mai înţelept împărat care a trăit vreodată printre oameni, şi care spune
următorul lucru fundamental, anume că ,,Începutul
înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt”
(Pild. 9, 10) , foarte convingător acest lucru. De aceea aş dori aici să redau cuvintele părintelui
Dumitru Stăniloaie care afirmă următoarele: ,,Înţelepciunea
lui Dumnezeu descoperită în Revelaţie, iar în mod culminant în Hristos care a
înviat, deschizându-ne şi nouă perspective învierii, nu contrazice deci esenţa
ordinii lumii, ci o reface şi o completează, o înalţă pe alt plan. Dar întrucât
îndreptează starea în care am căzut, ea apare de multe ori drept contrară
acesteia”[1].
Poate că este absurd
să afirmăm că există frică de Dumnezeu, dar într-adevăr există aceasta pentru
că cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura
robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului.
Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici
de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur
si simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate
administra stăpânul daca nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii
care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li
le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Și totuşi e bine dacă, măcar aşa,
de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul
Apostol Pavel le scrie romanilor:
"este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă"
(Rom. 13, 5).
Vedem aşadar că
atunci când omul se raportează la Dumnezeu, nu poate decât să se conformeze
regulilor, poruncilor divine, iar când se abate de la acest lucru, intervine
frica, sentimentul că Dumnezeu pedepseşte, în fond cel care care dă pedeapsa
este păcatul, ,,Pentru că plata păcatului
este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţă veşnică, în Hristos Iisus, Domnul
nostrum” (Rom. 6, 23). Ne este clară problema în această privinţă, deşi
observăm foarte bine îndemnul apostolului care voieşte supunerea din propria
iniţiativă, din străfundul conştiinţei noastre să lucrăm ascultarea faţă de
autoritatea divină, autoritate care nu este impusă.
Apoi să vedem în
continuare ce se întâmplă cu frica de Dumnezeu, şi până unde mai poate ea
ajunge, asta pentru că avem o a doua treaptă, a doua măsura la care ajunge
frica de Dumnezeu şi anume măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu
râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La aceasta
măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe
pământ şi a moştenii raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin
faptele lor. Cu siguranţă aici ne regăsim marea majoritate dintre noi oamenii,
unii mai mult alţii mai puţin sau deloc, însă în general aici este palierul,
sau dacă vreţi modul în care ne ducem viaţa foarte mulţi dintre noi.
Și în final,
avem o a treia categorie sau măsură la care ajunge frica de Dumnezeu şi anume
cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici
gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne
spune, în acest sens, că "în iubire
nu este frică, ca iubirea desăvârşită alungă frica" (1 Ioan 4, 18).
Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: "eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Că dragostea
scoate afară frica".[2] Şi cu toate că, pentru cei ce au
ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire,
chiar şi pentru aceştia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice:
"Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii
Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El" (Psalmul 33, 9). Aşadar si sfinţii
au frica de Dumnezeu, însă o frică încadrată de o bucurie deplină. Ştiut este faptul că atunci când
omul înaintează pe calea desăvârşirii, harul divin nu îl lasă pe om să îşi vadă
nivelul său la care a ajuns pentru că aceasta ar înseamnă, mai devreme sau mai
târziu să cadă în mândrie şi aceasta ar constitui anularea tuturor nevoinţelor
până atunci făcute.
Un lucru important
pe care aş vrea să îl evidenţiez aici este faptul că este nevoie în primul rând
de credinţă, adică de certitudinea faptului că Acel ceva în care crezi este
Dumnezeu şi că poţi într-adevăr să intri în legătură cu El. Credinţa sinceră ne
duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem
serios problema vieţii duhovniceşti. De aceea este numită începutul înţelepciunii,
atunci când ne este frică de Dumnezeu, deoarece atunci omul se gândeşte automat
la prescripţiile creştine, la legile morale care obligă omul să aibă o intenţie
în a-şi schimba viaţa. Or acest lucru este cel mai important, pentru că degeaba
ar ştii omul toată ştiinţa pământească, cum de altfel spune Sfântul Apostol
Pavel ,,şi de aş avea darul prorociei şi
tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă
încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (1 Cor. 13, 2) iar dragostea ce reprezintă, decât cea mai
mare poruncă care cuprinde toate legea şi prorocii, aşa precum Însuşi
Mântuitorul spune aceasta. De aici reiese clar faptul că adevărata înţelepciune
este frica de Dumnezeu.
Totuşi îndemnul
acesta cuprinzător, a te teme de Domnul, include mai multe aspecte diferite ale
relaţiei omului cu Dumnezeu. Esenţialul fricii de Dumnezeu este recunoaşterea
sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale ca o întregire a iubirii şi îndurării Sale, cunoscându-L şi
înţelegând în mod deplin cine este El[3]. A te teme de
Domnul înseamnă a privi la El cu teamă sfântă şi a-L onora pe Dumnezeu ca
Dumnezeu datorită marii Lui slave, a sfinţeniei, majestăţii şi puterii Sale[4]. De exemplu, când Israeliţii la Muntele
Sinai L-au văzut pe
Dumnezeu că Se manifestă prin „tunete,
fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere", ei toţi
„tremurau" de teamă (Ex. 19:16) şi i-au cerut lui Moise să le vorbească el, decât
Dumnezeu Însuşi[5]. De asemenea,
psalmistul, în meditaţiile sale asupra lui Dumnezeu ca şi Creator, afirmă în mod explicit: „Tot
pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii pământului să tremure înaintea Lui! Căci El zice şi se face;
porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps. 33:8-9).(3) Adevărata teamă de Domnul îi determină pe
credincioşi ca pentru mântuire să-şi
pună credinţa şi nădejdea lor numai în El.
De exemplu, după ce Israeliţii au traversat Marea Roşie
ca pe uscat şi au văzut marea nimicire a oştirii egiptene, ei „s-au temut de Domnul şi au crezut
în Domnul"[6], în mod asemănător, psalmistul cheamă pe toţi cei care se
tem de Domnul să se încreadă în Domnul, ,,El este ajutorul şi scutul lor"
(Ps. 115:11). Cu alte cuvinte, teama
de Domnul produce în poporul lui Dumnezeu o nădejde sigură
şi încredere în El. Nu este de mirare deci, că asemenea
oameni sunt mântuiţi[7] şi primesc iubirea şi îndurarea Sa iertătoare[8].(4) În sfârşit, frica de Dumnezeu implică
recunoaşterea că El este un Dumnezeu care priveşte cu mânie păcatul şi are
putere să pedepsească pe cei care încalcă legile Lui neprihănite,
atât în timpul vieţii de aici cât şi în veşnicie.
Un exemplu elocvent sunt protopărinţii noştri, întrucât Adam şi Eva au păcătuit în Grădina Edenului, le-a fost teamă şi au
încercat să se ascundă de faţa lui Dumnezeu[9]. Moise a trăit
acest sentiment al fricii de Dumnezeu când a petrecut patruzeci
de zile şi nopţi în rugăciune pentru Israeliţii păcătoşi: „Căci mă îngrozisem la vederea mâniei şi urgiei de care era cuprins
Domnul împotriva voastră, până acolo încât
voia să vă nimicească" (Deut. 9, 19). În mod asemănător, în Noul
Testament, imediat după ce aminteşte de viitoarea răzbunare şi judecată pe care le va aduce Dumnezeu, autorul
epistolei către Evrei a scris: „Grozav lucru
este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu" (Evr. 10, 31).
În încheierea aş
dori să fiu un pic mai direct dacă se poate, deşi poate risc să fiu prea tranşant,
dar în fond si la urma urmei aceasta este realitatea. Astăzi de pildă, auzi pe unul că are două
doctorate, două licenţe. Dar auzi că-i preacurvar, un ateu, un om necredincios,
un om fără judecată, fără milă de săraci, fără dragoste de aproapele lui, care
dă cu piciorul în toată fapta bună şi în credinţa cea dreaptă. La ce-i foloseşte
lui ştiinţa cea din afară, dacă n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se năştea
unul ca acesta, care nu cunoaşte pe Ziditorul său şi nu se teme de el în toată
vremea, ca să se ferească de rău şi să facă binele.
Este foarte adevărat că omului îi şede bine să înveţe
carte multă, să fie şi inginer, să fie si doctor, să fie şi profesor şi profesor
universitar; să fie şi militar, sa fie şi general, ce-a rânduit Dumnezeu pentru
fiecare. Dar tot pe-atât de adevărat este că în toate treptele lui, omul are
datoria să nu uite frica de Dumnezeu. Că, dacă a uitat de Dumnezeu, mai bine nu
mai venea în lumea aceasta şi mai bine nu se năştea să vadă atâta bunătate a
lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El nouă viaţa, mintea, aerul, lumina, căldura,
ploile la vreme, hrana, belşug, sănătate, vedere, auz, înţelepciune şi, după
atâtea binefaceri ale lui Dumnezeu, să închidă ochii ca păsările cele de
noapte, care nu văd decât numai la întuneric şi să nu vadă pe Dumnezeu, Care
este lumina cea neapropiată şi locuieşte în lumina cea neapropiată. De aceea,
fericit va fi de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este adevărat om înţelept
şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi in veacul cel viitor,
deoarece omul încă de aici îl trăieşte pe Dumnezeu.
Aş finaliza cu următoarele lucruri, anume că dacă
omul nu va căuta adevărata înţelepciunea, cea de la Dumnezeu venită, şi nu va
încerca să se dezică de duhul acestei lumii, atunci este clar unde va ajunge, şi
aici daţi-mi voie să evidenţiez un lucru important la Paul Evdokimov care îl
citează pe Aldouis Huxley. Acest Huxley spune aşa: ,,Colectivismul pe care îl impune civilizaţia tehnică şi industrial din
ce în ce mai invadatoare, diferitele ,,revoluţii culturale” ameninţă cu o ,,
uniformitate cretinizată”[10]. Evdokimov completează ,,Confuzia care domneşte în această privinţă nu face decât să ascundă
volatilizarea celei mai preţioase valori a existenţei umane, justificând astfel
eforturile de precizare”[11]. Cu alte
cuvinte, atunci când omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu surogate, mai exact îşi
pune nădejdea în tehnică şi în puterea lui, calea spre pierzanie este sigură.
De aceea cea mai mare înţelepciune este să te temi de Dumnezeu, căci numai în
această ecuaţie, omul conştientizează necesitatea ascultării de Dumnezeu, care
nu poate aduce decât numai binele tuturor şi restaurarea legăturii omului cu
divinitatea şi implicit mântuirea, fără de care viaţa nu ar mai avea nici un
rost.
Bibliografie :
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura EIBMBOR, Bucureşti, 2008.
2. Dumitru Stăniloaie, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.
1, Editura EIMBOR, Bucureşti, 2010, ediţia
a IV-a revizuită.
3. Paul
Evdokimov, Viaţa
spiritual în cetate, trad. din limba franceză Măriuca şi
Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, Bucureşti,
2010.
4. Patericul Egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1997.
[10] Paul Evdokimov, Viața spirituală în cetate, trad. din limba franceză Măriuca și
Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, București, p. 97.
