Similitudini şi interferenţe şi între itinerariul
duhovnicesc pre-pascal şi Tabor
Iuliu-Marius
Morariu
Paradoxal, traseul duhovnicesc al
Postului ce precede marele praznic al Învierii Domnului, este adumbrit de
lumina taborică transfiguratoare. Astfel, deşi este vorba despre un ansamblu de
nevoinţe care de multe ori sunt integrate sferei ascetismului, dacă ele sunt
săvârşite după rânduiala bisericii, sunt dătătoare de har, lumină, bucurie şi
cunoaştere, fiind împărtăşitoare de slava taborică.
De altfel, între Tabor şi elementele
componente ale pandantului pre-pascal, există o înlănţuire de asemănări şi
interferenţe, pornind de la faptul că postul este, cum am arătat, dătător de
lumină şi mijloc de acces spre elementele revelate şi spre cunoaştere, şi până
la evenimentul propriu-zis al vederii lui Hristos cel înviat, strălucitor şi
triumfător, care constituie finalitatea postului. Acest lucru reliefează, o
dată în plus, dacă mai era cazul, că între Crucea şi Învierea Domnului există o
strânsă şi puternică legătură şi că, în Ortodoxie, ea este reliefată în cel mai
bun mod posibil[1].
Nevoinţa, marcată de renunţare, şi
sporirea rugăciunii ce ne pregăteşte pentru întâmpinarea Praznicului Învierii
presupune un urcuş, la fel cum, împărtăşirea de lumina lui Hristos cel
transfigurat, în timpul dialogului său cu Moise şi Ilie, ce a fost văzută de
către cei trei ucenici aleşi de El, a
presupus urcuşul culmii montane a Taborului. Ce-i drept, este vorba despre două
modalităţi diferite de ursuş, însă ascendenţa lor are în centru aceeaşi
persoană. Astfel, dacă ucenicii de pe munte l-au văzut pe Tabor pe Hristos, şi
creştinii care se pregătesc să întâmpine praznicul Învierii lui din morţi şi să
se împărtăşească de bucuria pascală, fac toate eforturile pentru a se întâlni
cu el în chip euharistic şi pentru a fructifica plenar o întâlnire atât de
specială, petrecută într-un context aparte şi trăită plenar în comuniunea sfinţilor
şi a credincioşilor şi în context eclesial.
Astfel,
ambele urcuşuri au drept scop împărtăşirea cu Hristos, primirea unei forme de
cunoaştere superioară şi deplină, precum şi detaşarea de teluricitatea şi de
materialismul cotidianului, care, impregnate de răutate, de egoism şi
îndepărtate de sensul lor primordial, reprezintă o piedică în calea mântuirii,
datorită legăturilor care se creează între materialism şi om şi a obstacolelor pe care le ridică ele în
calea experienţei mistice şi a progresului duhovnicesc, devenind astfel
elemente ale lucrării demonice.
Dacă ne raportăm la istoricitatea
persoanei Mântuitorului şi la veridicitatea pachetului informaţional oferit de către
relatările scripturistice, vom observa de asemenea, privind aceste informaţii
în dimensiunea lor istorică şi având în vedere raportarea lor cronologică, că
ambele preced atât patimile Domnului, cât şi evenimentul soteriologic al
Învierii, având deopotrivă un caracter pregătitor, prin aceea că îi ajută pe
participanţi să preguste, unii din patimile Domnului şi din suferinţa Lui, iar
alţii din lumina, slava şi dumnezeirea sa, cât şi unul profetic, prin aceea că
prevestesc evenimente viitoare ce vor avea un impact de o valoare
incomensurabilă atât asupra operei de mântuire, cât şi asupra culturii şi
spiritualităţii vremii şi apoi a celei creştine.
Astfel, atât prin evenimentele istorice
petrecute în timpul patimilor, cât şi prin evenimentele petrecute pe Tabor,
când, în lumina tranfiguratoare, Petru, îşi exprimă, ca şi în alte rânduri,
bucuria, prilejuită de comuniunea de acolo (vezi Matei, cap. 17), apostolii
sunt pregătiţi atât pentru primirea răstignirii şi a patimilor Domnului, care
sunt elemente de nelipsit în activitatea Lui, cât şi pentru primirea bucuriei
Învierii Lui, cheia de boltă a întregii sale activităţi pământeşti. Pe de altă
parte, pregătirea din aceste momente se constituie totodată într-o pregătire
pentru ceea ce are să urmeze în vieţile lor de propovăduitori şi mărturisitori
ai evenimentelor mântuitoare şi ai învăţăturilor lui Hristos, lângă care ai au
trăit vreme de alţi buni (cf. Ioan capitolul 17). Și viaţa lor se va constitui
ulterior într-un urcuş, marcat de moartea martirică în fiecare dintre cazuri şi
apoi de reîntâlnirea cu cel pe care l-au mărturisit dincolo de limitele
aparente ale acestei lumi.
Pe de
altă parte, momentele de urcuş duhovnicesc şi de părtăşie cu divinitatea, pe
care le reprezintă cele două momente alese, se constituie într-un fel, şi
într-o prefigurare a ceea ce urmează să se întâmple, în chip paradigmatic,
ulterior, în întreaga Biserică creştină, acea instituţie care trăieşte plenar
bucuria Învierii şi tristeţea patimilor, împărtăşindu-se totodată şi de fiecare
moment care marchează itinerarul pre-pascal. Ea, care îl are ac model pe
Hristos, care îi soarbe cuvintele, îi are ca model trăirile şi îşi doreşte, ca
împlinire plenară, trăirea veşnică împreună cu el, trăieşte astfel la maximum
aceste momente, pe care le reiterează, cu scopul de a îi simţi prezenţa mai
apropiată şi de a se curăţi de murdăria patimilor şi a păcatelor care-i
pângăresc existenţa.
Iată aşadar câteva dintre interferenţele
existente între cele două elemente de profunzime ale teologiei şi spiritualităţii
răsăritene şi apusene. Având în vedere atât însemnătatea lor, cât şi
caracteristicile comune, dar şi rolul lor pedagogic pentru viaţa apostolilor şi
pentru cea creştină, se cuvine să le păstrăm în inimile noastre ca pe nişte
îndreptare şi ca pe nişte elemente cu caracter de etalon şi să învăţăm din post
înfrânarea şi smerenia spre a ne putea împărtăşi, datorită acestora de slava, şi
dumnezeirea lui Hristos, ca răsplată pentru nevoinţa noastră şi ca dar al
bunătăţii dumnezeieşti.
[1] Cf. Dumitru Stăniloae,
,,Legătura interioară dintre moartea şi Învierea Domnului”, în rev. Studii Teologice, nr 5-6/ 1956, pp. 275-
287; Dan Ilie Ciobotea, ,,Legătura interioară dintre Cruce şi Înviere în
ortodoxie”, în rev. Mitropolia Banatului,
nr. 3-4, martie-aprilie/1984, pp. 123- 127.
