„Bibliotecarul” şcolii
 |
| Abecedar din anul 1940 |
Dragostea
cititului a avut-o de mic. Încă de pe la 8 ani ştia să citească din Biblie – şi
asta împotriva mamei Paraschiva, care de multe ori îl certa să nu-şi mai
„strice ochii degeaba”. Alţi copii de vârsta lui se zbenguie toată ziua pe
uliţă, ce-i trebuie lui atâta citit?
―
Mă, vino colea lângă mine să te-nvăţ meserie, lasă cartea, că de pe urma ei nu
mai mâncaşi tu pâine. Olăritu-i baza, nu vezi cum mă caută lumea? Pământ, din
care să facem oale, slavă Domnului…
De
gura părinţilor, deşi ştia că este iubit, a scăpat doar când s-a dus la şcoală,
în clasa întâi. Doamna învăţătoare Aurelia Câlniceanu îl luă în primire, îl
aşeză în bancă şi după ce împărţi Abecedarele tuturor copiilor, îi întrebă dacă
ştie careva dintre ei să recunoască măcar o literă. Din banca în care era
aşezat, Ionel copleşit de emoţie, reuşi să articuleze încet:
―
Eu, doamnă, eu ştiu şi să citesc…
―
Bravo, mă, să te auzim!
 |
| O pagină din abecedarul 1940 |
Cu
Abecedarul în mâinile sale mici, Ionel începu să citească destul de cursiv şi
cu intonaţii. Respecta destul de bine şi semnele de punctuaţie, încât
învăţătoarea, uimită, nu putu decât să tacă, nu mai întâlnise un asemenea caz
în toată cariera sa de dascăl. După ce îşi mai reveni, întrebă dacă mai ştie
cineva din clasă să citească.
Nu
mai ştia nimeni, aşa că îi spuse băiatului:
―
Uite, îţi dau o carte, „Omul fără mâini”, să o citeşti acasă, bine?
Era
prima lui carte adevărată. Ziua de şcoală sfârşindu-se, luă Abecedarul şi
cartea pe care i-o împrumutase învăţătoarea, le puse în săcui şi plecă bucuros
spre casă, împreună cu ceilalţi copii. Nu erau prea mulţi la şcoală. Cursurile
se desfăşurau cu câte două clase împreună: a întâia cu a treia, de dimineaţă,
iar a doua cu a patra, după amiaza.
Observând
cu câtă plăcere vrea să citească, învăţătoarea îi zise, într-una din zile:
―
Vezi tu scara asta de lemn? Te urci pe ea în podul şcolii unde vei găsi o mulţime
de cărţi. Ai grijă să nu cazi că-i cam şubredă! Îţi alegi pe care vrei să o citeşti,
dar cu condiţia să le ştergi de praf, una câte una. De acum încolo te numesc
„bibliotecarul” şcolii…
 |
| "Stăruinţa" - Imagine din cartea de citire cls. a III-a, 1909, având printre autori şi pe George Coşbuc |
Era
doar un copil de clasa întâi. Cursurile se desfăşurau normal, Ionel n-ar fi
lipsit pentru nimic în lume. Venea cu drag la şcoală, învăţase şi ştia lucruri
cu mult peste nivelul clasei. Într-una din zile învăţătoarea observă că pe
locul pe care îl ocupa Ionel, în bancă, nu era nimeni.
―
Ce ştiţi de bibliotecarul nostru, de ce nu este prezent la şcoală?
―
Am auzit că şi-a rupt piciorul şi acum stă acasă, în pat.
―
Cum, aşa?
Nea
Mitru, tatăl său, deja îi legase piciorul rupt între două şindrile, un fel de
atele, care să îl ţină fixat. Degeaba, piciorul se umflase aşa de tare şi îl
durea, încât, părinţii hotărâră să îl
ducă pe băiat la spital, la Târgu-Jiu. Trase căruţa în bătătură, urcară copilul
în ea, aşezat pe nişte pături groase şi porniră spre oraş. Drumul era numai
gropi şi piatră de râu mare cât pumnul. Când roţile căruţei loveau câte o piatră sau treceau printr-o groapă,
Ionel simţea o străfulgerare în picior şi
durerea punea stăpânire pe el. Calul, Tartor, întorcea capul spre băiat,
parcă simţind şi el chinul. Între copil şi animal exista o relaţie aparte. De
multe ori, când era trist şi îngândurat, calul se apropia încet de el şi îl
împingea uşor cu capul în piept, forăind uşor pe nările sale mereu umede. Aşa
se întâmplă când îţi iubeşti animalele, simt şi ele, ca şi oamenii.
Ajunşi
la spitalul din Târgu-Jiu, luară băiatul cu o pătură şi se prezentară la
cabinetul doctorului Lupescu. Acesta îl puse imediat la „razele X”, noutate la
acea vreme.
―
Are osul rupt, va trebui să i-l pun în gips, aşa că, o lună de zile, tinere vei
sta imobilizat cu piciorul. Uite, ca să-ţi mai treacă durerea îţi dau o
cărticică frumoasă să te uiţi pe ea, că de citit nu cred, că eşti prea mic.
Aplecat
spre urechea medicului, tatăl copilului, nea Mitru, îi zice încet:
―
Vedeţi că ăsta vă păcăleşte, ştie să citească!
Au
plecat spre casă pe acelaşi drum pe care veniseră. La şcoală, Ionel nu s-a mai
dus, venea învăţătoarea acasă – mai mult cu cărţi de literatură, pe care
copilul le citea cu nesaţ. Doar el le ştersese de praf. Gipsul a trebuit să-l
dea jos acasă, nu s-au mai dus la spital să-l taie doctorul. Trecuse de mai
multe ori peste locul unde dormea câinele, care – fiind vara, era plin de
purici. Se instalaseră în interiorul gipsului şi îl mâncau pe bietul copil,
care, neputându-se scărpina, a trebuit să toarne apă ca să înece paraziţii. Aşa
a scăpat şi de ghips şi s-a dus la şcoală.
 |
| "La furat de cireşe" - Imagine din cartea de citire cls. a III-a, 1909, printre autori fiind şi George Coşbuc |
―
Ion Mocioi, ai obţinut premiul întâi, ia şi coroniţa, stai să ţi-o pun pe cap
şi vezi să nu te laşi niciodată de învăţătură. Numai cartea îţi va aduce
bucurii şi împliniri în viaţă!
Aşa a şi fost!
Florian Văideianu
jurist
