Durerea aurului
Şatra nomazilor venise de la Bug pe jos. Nu mai
aveau nici căruţe, nici corturi. La un bombardament al nemţilor, totul se
prefăcuse în scrum. Muriseră mai mult de jumătate din neamurile lor. Acum erau
căutaţi de organele comuniste nou venite la putere şi obligaţi să predea aurul
– „cocoşei” şi „de-ai mari”, după cum aveau fiecare.
Şatra bulibaşei
Mihai se împărţi în două: bătrânii, femeile şi copiii se aşezată lângă sat, iar
bărbaţii mai tineri şi în putere se ascunseră în pădurea Dumbrava. Fiind vara
dormeau sub cerul liber, mâncau ciuperci şi fructe de pădure. Seara, Mihai se
mai ducea în sat, pe la oameni şi mai făcea rost de mâncare. Sătenii ştiau de
ei că se ascund în pădure şi îi ajutau cu ce aveau şi ei prin gospodărie.
Sărăcia îi uneşte pe oameni la nevoie. Nici lor nu le era mai uşor, era după
război, iar obligaţia de a preda produsele agricole organelor de la putere îi
determinau mai bine să facă milostenii, decât să le dea degeaba celor care nu
munceau.
― Mai bine le dăm
ţiganilor să mănânce, sunt şi ei oameni, suflete ca şi noi şi n-au, decât
nenorociţilor ăstora de la Sfat.
― Aşa, fă, că bine
zici, ia şi de la mine o strachină de făsui slăit. Să-i fie lu’ bietu’ tata!
Hainele pe care le
purtau ţiganii – atâtea cât mai rămăseseră, atârnau zdrenţuite pe trupurile
slabe din cauza foametei ca pe nişte umeraşe. Cârcăiau păduchii, lacomi să mai
tragă şi bruma de vlagă pe care bieţii oameni o mai aveau. În fiecare seară se
dezbrăcau în pielea goală, să-şi mai scuture zdrenţele, în speranţa că vor
scăpa de hulpavii păduchi, care se dovedeau mai răi şi decât securitatea care
îi urmărea să le ia aurul. Păduchii le luau sângele, viaţa.
Într-o noapte, la
lumina unui foc mic, Mihai – bulibaşa, le zise celor cu care se ascundea:
― Uite ce zic eu,
împărţim galbenii în două şi îi ascundem în locuri diferite, că dacă ne
descoperă, măcar să nu pierdem decât jumătate.
Hotărârea fiind
luată s-a trecut la înfăptuirea ei. Sub „ştenapul” porţii casei din Godineşti,
de pe uliţa Muscalilor – casă repartizată celor instalaţi în sat – la o
adâncime de 80 cm a fost îngropată o căldare cu 500 de galbeni. Nimănui nu i-ar
fi trecut prin minte că sub stâlpul care susţinea o poartă de intrare în curte
s-ar fi putut afla o comoară.
― Acum, jumătatea
asta de 400 de galbeni o îngropăm aici în pădure, să fie mai aproape de noi şi
s-o vedem.
Îndureraţi,
oamenii se apucară de săpat. Ascundeau aurul îmbogăţind pământul din care toţi
suntem făcuţi, lor rămânându-le doar sărăcia şi durerea. Cu atâţia galbeni
puteau cumpăra întreaga localitate, iar ei nu aveau nici ce mânca. Ce vremuri!
Cu ajutorul unei
linguri ruginite, pe care o purtaseră şi pe la Bug, reuşiră să sape o groapă
îngustă, cât să încapă mâna, la o distanţă de două palme de tulpina unui
păducel. Adâncimea era de „o mână”, atât cât puteai introduce braţul, până la
umăr. Direcţia era spre nord, unde copacul avea muşchi crescut pe scoarţă.
Acestea erau foarte importante şi trebuiau ţinute minte. După ce s-a acoperit
„locul” cu pământ şi frunze s-a hotărât ca nimeni din şatră să nu „umble”
acolo, aşa singur, decât împreună. Comoara era a tuturor, moştenită din
moşi-strămoşi. Trebuiau aşteptate doar vremuri mai bune. Aşa s-a stabilit şi
toţi au jurat cu mâna pe fier (lingura) în faţa lui Dumnezeu.
Promisiunea
ţigănească nu ţine mult, aşa că într-o noapte – întuneric de-ţi băgai degetele
în ochi – doi dintre ei se hotărâră să scoată aurul fără ştirea celorlalţi, să
îl ia ei pe tot. Aşa că se apucară de săpat… Mare le-a fost uimirea! Dintr-o
dată, din întunericul cumplit al nopţii se năpusti asupra lor un stol de
gângănii, care le înţepau mâinile, faţa şi produceau un zgomot asurzitor. Alt
„nor” de lilieci, lăcuste, albine, venite din inima nopţii le răvăşeau minţile.
Păsări de pradă, cu gheare ascuţite se năpusteau asupra lor însângerându-i. O
teamă cumplită puse stăpânire pe cei doi
încât, tremurând ca varga, o luară la fugă. Spaima le crispase feţele în aşa
hal că nu se mai recunoşteau între ei. Nebunia îi cuprinse, scoaseră cuţitele, gata-gata
să se taie.
Ca prin farmec
totul dispăru, liniştea se instală, auzindu-se doar bătăile inimilor celor doi,
care încet-încet îşi reveniră din sperietură. Se hotărâră să nu spună nimic
celorlalţi.
Într-o zi Eliţa,
nevasta bulibaşei Mihai, care rămăsese în sat cu copiii, chemă pe băiatul cel
mic, pe Toma şi îi zise:
― Auzi, Tomo,
du-te tu în pădure după tată-tu şi spune-i ca să nu mai stea ascuns degeaba.
Spune-i că pe-ai noştri i-a luat miliţia şi că „trebe” să dea ceva aur
şi îi lasă liberi să vină acasă.
Desculţ, cu
traista pe umăr, în care mama sa pusese ceva merinde, copilul plecă spre gara
Tismana cu gândul să se urce în „mocăniţa” care ducea buşteni la Târgu-Jiu, la
fabrică. Trebuia să sară din mers în Cături şi de acolo prin pădure până va da
de ai lui.
Ar fi fost prima
dată când ar fi călătorit şi el cu trenul. De câte ori l-a văzut trecând pe
calea ferată îngustă ce străbătea izlazul, trăgând greu de vagoanele încărcate
cu lemne. Îi plăcea şi mirosul cărbunelui ars şi fumul negru ce rămânea pe cer,
acoperind soarele. Degeaba… astăzi nu pleacă nici un tren spre Târgu-Jiu, aşa
că trebuie să meargă pe jos, peste câmp, până la Dumbrava.
Intră în pădure şi
începu să cerceteze cu teamă fiecare copac, după care s-ar fi putut ascunde
fugarii. Orice vreasc uscat, rupt sub talpa desculţă a copilului, producea un
zgomot care lui îi părea trăsnet şi îl înspăimânta. Auzi totuşi un fluierat
uşor şi parcă văzu şi o umbră ce se mişca după trunchiul unui stejar.
― Pst! Tomo… eu
sunt, vino aici!
Întâlnirea cu
tatăl său a fost emoţionantă. Nu îl mai văzuse de câteva luni de zile. Băiatul
îl informă despre ceea ce se mai auzea prin sat, despre miliţie şi tot ce îi
zisese mama lui să-i spună.
Şatra se întoarce
în sat, cu gândul să „dea ceva galbeni” autorităţilor şi să fie liberi.
N-a fost să fie
aşa. Toţi au fost arestaţi şi bătuţi cu bestialitate să spună unde este „tot
aurul”. Mihai, bulibaşa a şi murit, i-au spart ficatul.
Florian Văideianu
jurist
