 |
| Ceata ciobanilor din Cernădie – Gorj |
„Pretinii”
Cu
Petrilică nu te puteai înţelege atât de uşor. Comportamentul lui se asemăna mai
mult cu cel al sălbăticiunilor printre care trăia în creierii munţilor.
Puternic şi blajin, urs – atunci când nu este deranjat – viclean precum
vulpoiul şi aprig ca şi lupul înfometat, Petrilică al lu’ Tabără, cioban din
Ungureni – Tismana, reuşeşte să se împrietenească, totuşi, cu ceata ciobanilor
din Cernădie. Ion Benzână, Costică Moatără şi copilul de 14 ani Gheorghe Băloi.
Aceştia văraseră oile în muntele Zănoaga, iar acum le coborâseră pentru iernat
tocmai pe la Zegujani, în Mehedinţi. Aveau în jur de 400 de oi, iar Petrilică
500.
 |
| Fraţii Băloi (stânga) Gheorghe Băloi (dreapta) Costică Băloi |
Vremea
se stricase rău de tot. Un pâşcău de zăpadă se aşternuse peste cocenii de
porumb rămaşi netăiaţi încă din toamnă, asta spre bucuria oilor, care aveau
hrană cel puţin pentru câteva zile.
―
Bă, am vorbit cu unu din sat şi a zis că ne vinde patru clăi de fân. Punem
juma-juma şi cred că o lună, cel puţin, avem ce le da oilor să mănânce.
―
Nea Petrilică, noi am aranjat cu ingineru’ de la Gospodărie să ne lase cu oile
în saivane. Are două şi acum sunt goale. Noaptea le băgăm la scuteală şi avem
şi noi unde dormi. La capătu’ saivanelor sunt câte două hodăi…
―
Asta-i bine! Cunosc saivanele, sunt destul de mari, au loc şi oile mele şi ale
voastre.
Încălţaţi
în opinci de cauciuc, făcute din roată de maşină, cu cojoacele din piele de
oaie, ţurcană, cu lâna în afară, păreau nişte stânci sprijinite în ciomege
groase din lemn de alun. Mergeau agale în urma oilor, care cu greu se vedeau,
confundându-se cu albul zăpezii. Pentru ei timpul avea alte valori. Calmul şi
liniştea erau prezenţe binefăcătoare în mentalul oamenilor înfrăţiţi cu natura.
Din când în când fluieratul ciobanilor sau lătratul vreunui câine mai anunţa
prezenţa lor în muţenia zării.
Seara
se adunau la cină. Focul, la care pregăteau mămăliga şi se încălzeau, le lumina
şi interiorul saivanului, unde acum se odihneau oile, înghesuite una într-alta.
Limbile focului aruncau lumini şi umbre jucăuşe, brăzdând feţele ciobanilor cu
mituri venite din timpuri străvechi. Îşi depănau întâmplări, luptele cu
jivinele pădurii, care tot le mai luau câte o oaie. Nici trăsnetul, mereu
prezent la munte nu îi ierta. Prăpăd lăsa în urma lui.
―
Odată, nici pielea de pe oaie n-am mai găsit-o !
Timpul
trecea încet, în folosul animalelor, oamenii trebuiau să îndure aerul şi
vânturile care spulberau zăpada, descoperind grâul pe care oile îl păşteau doar
noaptea, ferite de privirile proprietarilor. Ciobanii erau căliţi, aşteptau cu
răbdare mieii, din vânzarea cărora sperau să mai acopere din cheltuieli.
 |
| Fraţii Băloi (stânga) Gheorghe Băloi (dreapta) Costică Băloi ajunşi la bătrâneţe |
Gestaţia
oilor durează cinci luni şi prin februarie-martie încep să fete. Cu o lună înainte
de fătare se tunde lâna de pe coadă, de pe partea interioară a picioarelor din
spate şi din jurul ugerului. Asta pentru ca mielul să îl poată găsi mai uşor.
Nu contează dacă ninge sau plouă, oile stau afară, adăpostite într-o pădure, să
fie ferite de vânt.
―
Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată!
La
sfârşitul „iernatului”, cetele ciobanilor se despărţiră, fiecare cu oile sale, făcând
calea întoarsă.
―
Ale cui sunt oile astea, măi copile?
―
Ale lu’ nea Petrilică Tabără!
Minciuna
ţinea loc de protecţie. Nimeni nu ar fi îndrăznit să producă vreo pagubă oilor
lui Petrilică. Avea pistol şi se ştia că l-ar fi folosit la o adică…
Florian Văideianu
jurist
