PREZENŢA LUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU PE MELEAGURI BUZOIENE
autoare: prof. Ecaterina Chifu
Judeţul Buzău numit şi
„România Mică” deoarece posedă toate caracteristicile şi toate formele de
relief ale României Mari, este un spaţiu de mare importanţă culturală,
geografică, istorică şi economică, fiindcă aici s-au remarcat multe
personalităţi, aici s-au succedat multe evenimente ce s-au înscris în cartea de
aur a
istoriei poporului român. În tezaurul trecutului se distinge, printre
altele, personalitatea lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714) care a reuşit să ridice împreună cu unchiul său, Marele
Spătar Mihail Cantacuzino, la Râmnicu Sărat, la graniţa cu Moldova a Ţării
Româneşti, un frumos lăcaş de cult, peste vechea fortăreaţă a oraşului. „o
mănăstire mare şi cuvioasă cu chilii de piatră şi cetate împrejur”(Radu
Greceanu „Cronici brâncoveneşti”).
Textul continuă astfel: „PREA
ÎNALTUL şi blagoslovitul Domn, Io Constantin B.B. Brâncoveanu Basarab Voevod …”
şi confirmă că a ridicat acest sfânt locaş închinat Muntelui Sinai, că şi Spătarul Mihail Cantacuzino a contribuit cu bani la finalizarea lui,
alături de familia domnitoare.
Ţara Românească era înconjurată de cele trei
mari imperii: rusesc, otoman, habsburgic, iar vremurile erau tulburi, măcinate
de lupte pentru dominaţie teritorială.
De aceea, vrednicul domnitor
Constantin Brâncoveanu a adunat avere, ca, la nevoie, să poată înzestra o
armată care să apere pământul străbun.
În anul 1589, Constantin Brâncoveanu şi boierii din sfatul domnesc se
retrag la Buzău, din cauza vremurilor tulburi prin care trecea Ţara Românească,
ţară cu populaţie ce avea ca mijloc de comunicare limbă română, moştenită din
veac în veac.
În jurul Buzăului, domnitorul
avea multe proprietăţi la Zoreşti, Merei, Monteoru, Breaza, mai ales podgorii
al căror vin era comercializat şi foarte apreciat chiar şi în Italia. La Sărata
Neculeşti vinul era păstrat în pivniţele de piatră. de atunci datează drumul
vinului în ţinutul Buzăului.
La Buzău,
marele voievod Constantin Brâncoveanu construieşte o locuinţă cu pivniţe boltite în arc ogival, pe ruinele
căreia s-a înălţat, mai târziu, Palatul Episcopal actual, care impresionează şi
azi prin stilul său brâncovenesc, prin scara frumos ornamentată.
Pentru a-şi
proteja familia, Constantin Brâncoveanu amenajează casa domnească la
Mânăstirea-cetate Bradu, din actuală comună Tisău, ctitoria Doamnei Neaga,
mânăstire întărită cu zid înalt de piatră, cu un bastion rotund, cu creneluri,
de la colţul sudic zid care s-a refăcut şi s-a păstrat până astăzi. Locul a
fost bine ales, căci acolo Valea Nişcovului se îngusta mult, între dealul
Istriţa şi dealul Ciolanu, acoperite de păduri nesfârşite. Mânăstirea a fost a
fost cercetată de arheologi şi acolo s-au găsit 1500 de monede de argint şi s-a
descoperit un tunel ce lega mânăstirea de Vipereşti, localitatea aflată la 20
de km, situată pe DN 10 care leagă Buzăul de Braşov, un loc unde circula
legenda despre fetele Doamnei Neaga care, pentru a scăpa de turci, s-au aruncat
cu zestre cu tot într-o fântână, fapt ce a dus la disperarea mamei lor.
De la Bradu se ajungea mai uşor în zona de
câmpie, la Buzău, la Dunăre şi mare. Este regretabil că mai sunt şi azi
căutători ai comorilor lui Constantin Brâncoveanu şi de multe ori deteriorează
operele sale valoroase în acest scop.
Istoricul Nicolae Iorga afirma, cu prilejul
declarării ca monument istoric al aşezământului brâncovenesc, Biserica şi
Palatul Domnesc din Râmnicu Sărat: „Vatră de tradiţie românească, aici, la
Cotul Carpaţilor s-a distilat şi aşezat formula cea mai trainică a limbii
române”(„Istoria Românilor”).
D-l G-ral brig. rz Neculai I.
Staicu-Buciumeni, în cartea „Biserica
Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu
Voievod”(Ed. „Făt-Frumos” 2006, Buc.) face o vastă şi documentată prezentare a acestui
monument aflat în patrimoniul cultural naţional. La pagina 4, apare o
fotografie a pisaniei cu litere chirilice şi la pagina 5 este scris textul
pisaniei acestei opere de artă în care se precizează că are ca hram/praznic
„Adormirea de Dumnezeu Născătoarei Stăpânei Noastre Fecioarei Maria”. Zidurile
bisericii sunt groase de 1,25 m, iar ferestrele sunt foarte înguste, situate
foarte sus, în pronaos şi naos. Turla bisericii este înaltă, rotundă în
interior. Nu doar din raţiuni economice(faptul că poseda multe moşii şi
podgorii în zona Buzăului) ci şi politice (aici fiind zona de confluenţă a
drumurilor ce legau cele trei ţări române) dar mai ales din motive de ordin
spiritual ce ţin de întărirea credinţei creştine pe aceste meleaguri,
Constantin Brâncoveanu a înălţat această mănăstire cu chilii de piatră pentru
călugări şi ziduri de cărămidă groase de 95 de cm şi înalte de 8 m, prevăzute
cu turnuri pătrate sau octogonale la colţuri şi pe două laturi, cu drum de
strajă pe metreze, devenind loc de „apărare şi scăpare” al populaţiei din jur,
în vremuri de răstrişte. Mai mult, această catedrală avea tuneluri cu pereţii
din cărămidă arsă ce permiteau ieşirea populaţiei înspre zonele împădurite din
Munţi Buzăului şi Vrancei, dacă această mănăstire cetate era atacată, dovedind
că voievodul era un bun strateg. Exista şi un tunel ce lega palatul
brâncovenesc de biserică. Acest ansamblu monahal a fost închinat Bisericii
„Mântuitorului Iisus Hristos” Mânăstirii Sfânta Ecaterina, de pe Muntelui
Sinai, mănăstire vizitată de Stolnicul Mihail Cantacuzino în anul 1690, care a
fost impresionat de sărăcia în care se zbăteau călugării de acolo şi, fiind
bogat, mai ales după ce a început exploatarea sării de la Slănic, a contribuit
la ridicarea acestui lăcaş de cult care era asemănătoare cu biserica Colţea din
Bucureşti, cu biserica Mânăstirii Hurezu. Mânăstirea de la Râmnicu Sărat a fost
înzestrată cu moşii de mulţi binevoitori, unii retraşi la mănăstire, cum reiese
din actul de danie, având o mare suprafaţă de pământ(pădurii, podgorii, teren
agricol, Balta Amara, chiar locuri nedesţelenite) în zona de deal şi câmpie,
însumând 6.000 de ha. Conform actului de constituire, redactat în cancelaria
lui Constantin Brâncoveanu, în anul 1700, acele terenuri au fost menţionate ca
achiziţionate cu acte în regulă, de diferite persoane, cu martori,
precizându-se suprafaţa şi suma plătită. Este posibil, ca în spatele acestor
tranzacţii să fie de fapt domnitorul, care a ridicat mănăstire ortodoxă,
într-un oraş unde se practica religia catolică. Cei doi ctitori apar în acel
act de enumerare a proprietăţilor, ei achiziţionând podgorii din dealul
„Jădenilor” pentru a le dona mânăstirii, cum se menţionează în actul de danie
reprodus în cartea „Biserica Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat,
ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu Voievod” scrisă de d-l G-ral brig. rz Neculai I.
Staicu-Buciumeni. Din toată această avere, două treimi din venituri se duceau
la Sfântul Munte Sinai, la Mânăstirea Sfânta Ecaterina o treime revenind
mânăstirii din Slam Râmnic, vechiul nume al oraşului, pentru nevoile
călugărilor şi slujitorilor, dar şi pentru omenirea celor că căutau ajutor la
mănăstire. Ea avea şi un han, care aducea venituri pentru nevoile zilnice ale
monahilor. Mânăstirea era păzită de soldaţi, fiind organizată chiar de un
egumen de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Vlahii care păzesc şi azi această
mănăstire de pe Muntele Sinai provin probabil din ascendenţi din oastea lui
Vodă Brâncoveanu, trimişi acolo, în urmă cu trei secole. Pentru nevoile
băneşti, mânăstirii îi revenea la trei bani, un ban din vămuirea mărfurilor ce
treceau prin Râmnic, spre Bucureşti, Bulgaria, Turcia.
Impresionează şi azi actul redactat ce consfinţea averea
mânăstirii, căci, la sfârşit, sunt scrise blesteme care să cadă asupra celui ce
fură sau înstrăinează ceva din avutul mânăstirii. Această avere şi modul de
desfăşurare a vieţii monahale reprezenta un model de practicare a religiei
ortodoxe şi prima formă organizată de lucrare colectivă a pământului, în
folosul mânăstirii, domnitorul Brâncoveanu fiind un pionier al conceptului şi
în acest domeniu. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 15 august, 1697, în prezenţa
familiei domnitorului Al lui Mihail Cantacuzino, A Mitropolitului Ţării
Româneşti, Teodosie, şi a preasfinţiei sale Mitrofan, episcop cărturar de la
Buzău.
Biserica se
distinge prin stilul brâncovenesc specific, cu coloane şi pilaştri împodobiţi
cu volute şi ghirlande de frunze şi flori, iar pictura interioară, executată de
Pârvu Mutu, avea culori îndrăzneţe: tonuri pastelate de albastru cenuşiu,
violet intens, gri, galben-aurii, diferite nuanţe de verde şi cafeniu. Acest
stil brâncovenesc a fost copiat şi de casele din zona Buzăului, se mai
păstrează în zonele de munte, unde casele au terase cu arcuiri armonioase, cu
volute.
Pictura în
frescă executată de Pârvu Mutu( Mutu era o poreclă, căci fiind foarte cucernic
acest pictor se ruga tot timpul cât lucra şi refuza să vorbească, el apare
pictat lângă portal, numele real fiind Pârvu Pârvescu, el fiind fiu de preot,
devenit monah, rudă cu doamna Marica, soţia domnitorului, cel care a pictat şi
biserica mânăstirii Hurezu) aduce în lumină istoria acelor vremuri, căci
deasupra uşii de la intrare se întâlnesc mâinile ctitorilor, ţinând macheta
bisericii, iar de o parte şi de alta se înşiruie rude ale domnitorului şi ale
soţiei sale, precum şi ale stolnicului Mihail Cantacuzino, în costumele epocii
lor, fiind o mărturie concretă a legitimităţii domniei lui Constantin
Brâncoveanu, precum şi a dreptului lor de a ridica aleasă mănăstire aici, la
marginea ţării. Vedem aici costumele de epocă ale familiei domnitoare,
Constantin Brâncoveanu apărând acoperit cu o mantie aurită, cu broderii bogate,
semn de mare distincţie. El este pictat cu coroană pe cap, ca şi feciorii lui
şi doamna Maria la fel, spre deosebire de Mihail Cantacuzino ce apare cu capul
descoperit, semn de respect faţă de domnitor.
Biserica impresionează mult vizitatorii, căci
pridvorul deschis, susţinut de coloane sculptate cu motive florale este mai
înalt decât pronaosul, pictura are patina vremii, dar ceea ce rămâne în
sufletul celor ce-i păşesc pragul sânt cele şase mari icoane de la altar şi
şaptea reprezentând pe Maica Domnului, de o rară frumuseţe, fiind realizate de
autori anonimi aparţinând şcolii de pictură de la Buzău, din grupul Tattarescu.
Aceste icoane au ceva greu de descris în cuvinte, căci sunt portrete în care se
îmbină ceea ce ţine de uman şi ceea ce aparţine divinităţilor(Portretul lui
Iisus Hristos care dă impresia că întoarce capul după fiecare, în orice colţ
din biserică, de o frumuseţe nepământeană, dar de-o rară bunătate, după
expresivitatea ochilor săi, Maica Domnului cu Pruncul, o icoană care te prinde
de suflet, prin impresionanţii ochii albaştri ai mamei, plini de durere, dar
totuşi senini, prin portretul Sfintei Ecaterina, prinţesă şi martiră, apoi
icoana reprezentând pe Sfinţii Îngeri Mihail şi pe Gavril, iar lângă uşa
diaconilor icoana „Adormirea Maicii Domnului”, o copie a unei icoane mai vechi
ce se află la muzeul de artă al României,
icoana reprezentând pe Sfântului Mina şi Sfântul Haralambie). Impresionează vizitatorii icoana făcătoare de
minuni „Maica Domnului Orenta” din faţa altarului, care are pe piept un nimb
oval cu prescurtarea numelui lui Iis. Hr. scris în greaca modernă.
Suprafaţa
bisericii este de 5500, 50 mp. Biserica se remarcă prin acel pridvor deschis,
cu coloane, cu capiteluri şi sculpturi în piatră.
Pridvorul cu
arcade susţinute de coloane sculptate, pe postament de zid este partea
decorativă a bisericii, acoperit fiind cu două calote sferice, aşezate
transversal şi sprijinite pe console. Portalul, cu pisania scrisă deasupra
impresionează „fiind cea mai elaborată şi izbutită formă de acest gen din
întreaga epocă brâncovenească”, după cum afirmă Vasile Drăguţ(„Arta
Brâncoveanească”). Iorga a salvat o parte din fresca din acest pridvor,
reprezentând „Judecata de apoi” gata a fi ştearsă în timpul unei restaurări,
căci restauratorii au acoperit zidul cu var. Pisania are în partea superioară
sculptată acvila bicefală, simbol imperial. Pe peretele exterior sudic există
un ceas solar, unic în Europa, la acea vreme, foarte exact şi în zilele
noastre.
Pronaosul este despărţit de naos, prin patru
coloanele interioare, două libere, două
încorporate în ziduri, cu aceleaşi elemente florale specifice, strugurii şi
florile de dovleac, frunzele de stejar, simbolizând bogăţia acelor meleaguri
buzoiene, unde domnitorul Constantin Brâncoveanu avea proprietăţi. Biserica
este albă pe dinafară, iar turla octogonală, are geamuri înguste, rotunjite în
partea de sus. Acoperişul este din tablă albă de cupru. Este regretabil că acum
s-au înlocuit coloanele din pridvor şi s-au expus cele vechi afară, fără a fi
protejate, de aceea pledăm ca ele să fie duse la Muzeul Naţional de Istorie, ca
mărturie vie a gândirii artistice a lui Brâncoveanu, cel care a asimilat multă
cunoaştere, călătorind prin Europa,
aducând stilul renascentist în cultura română.
Constantin
Brâncoveanu a fost cel care a stabilit ceea ce trebuia pictat pe fiecare
registru al zidurilor bisericii. După terminarea construcţiei, Brâncoveanu a
făcut donaţii mânăstirii odoare de preţ din argint, cărţi de cult, veşminte
preoţeşti, etc.
Deşi a
fost ruinată, incendiată, transformată
în grajd de cai de trupele ruseşti, această biserică impresionează şi azi, prin
grosimea zidurilor, prin ornamentele celor patru ferestre, prin cei doi dragoni
de pe catapeteasmă scăpaţi de la incendiu împreună cu crucea centrală, dragonii
fiind un simbol al puterii. Ei mai reprezintă credinţa străveche şi apar şi pe scaunul episcopal sculptat din
biserică.
Curios mi se
pare faptul că acei dragoni apar pe veşmintele episcopilor, monahilor, la
intrarea în unele biserici, în diferite ţări, cum a constat d-l Liviu Teleoacă,
semn al unei descendenţe comune, din daci, semn al unei puternice credinţe
strămoşeşti, dragonii fiind simbolul acestei credinţe. În perioada în care a
domnit, Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de
înflorire culturală şi de dezvoltare a vieţii spirituale. Ctitoriile sale au
amprenta epocii brâncoveneşti, distingându-se prin exuberanţa decorativă. prin
stilul specific acestei epoci, stil pentru care se foloseşte termenul de „baroc
brâncovenesc”. Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu Sărat, prin
sculptorul Mira, biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte
ctitorii ce foloseau acelaşi stil în împodobirea cu lucrări executate în
piatră. Prelucrarea artistică a pietrei a început la Râmnicu Sărat, prin
sculptorul Mira, biserica de aici a fost un loc de referinţă pentru alte
ctitorii ce foloseau acelaşi stil în împodobirea cu lucrări executate în
piatră.
Pe partea
exterioară a bisericii se găseşte ca ornament un brâu de cărămidă în trei
straturi „în ferăstrău” sub streaşină şi altul mai jos.
Constantin
Brâncoveanu este un iluminist, el şi-a asumat rolul de protector al tiparului
şi al şcolilor din Ţara Românească şi din Transilvania, iar numele său va străbate prin veacuri,
fiind un mare donator de cărţi bisericeşti, fapt ce a contribuit la înflorirea
vieţii spirituale la noi în ţară. El s-a înconjurat de personalităţi de cultură
din ţară şi străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei
generaţii de cadre în şcolile europene şi româneşti(de dieci şi grămătici).
Alături de
biserică, s-a ridicat şi Palatul Domnesc, monument mereu în renovare, palat ce
impresionează prin bolţile ogivale ale pivniţelor şi sălilor de la primul
nivel, prin spaţiile largi din acest complex, unele servind pentru sfatul
domnesc şi pentru şedinţele de judecată. Un pridvor cu coloane, cu bolţi
arcuite, orientat sper biserică are scări ample în faţă. Faptul că ferestrele
dormitoarelor destinate Doamnei Marica dădeau sper apus, sper zona deluroasă,
unde se schimbă mereu luminile pe păduri, dovedeşte dragostea celor din familia
domnitoare pentru meleagurile râmnicene, mai ferite de crivăţul iernii şi de
seceta excesivă a verii, cum era Buzăul.
În 1689, l-a
adus de la Istambul pe Antim Ivireanu,
devenit mitropolit al Ţării Româneşti, sub îndrumarea căruia s-au
tipărit numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi
georgiene, chiar la Buzău, oferind astfel acces la cultura universală. El a donat multe cărţi religioase lăcaşurilor de
cult, contribuind la înflorirea unei alese vieţi spirituale în Ţara Românească
şi Transilvania.
Stilul
„brâncovenesc“ a apărut între anii 1678 şi 1725. Este o sinteză şi înflorire a
artei postbizantine, într-o epocă în care arta balcanică era încă fidelă
tradiţiei ortodoxe. Este o combinaţie de tradiţii artistice locale, valahe,
bizantine, cu influenţe orientale şi forme occidentale, ale Renaşterii. Acest
stil a devenit naţional şi s-a răspândit în toată Ţara Românească, ajungând
până în Transilvania. „Primul stil românesc“, aşa cum este considerat stilul
arhitectural brâncovenesc, are printre principalele caracteristici elementele
de pietrărie prelucrată artistic. Şi sculptarea pietrei în relief accentuat,
aşa cum sunt capitelurile din biserica Mănăstirii Sinaia, balustrada
pridvorului de la Biserica Slătari din Bucureşti, ornamentele clădirii
adiacente bisericii, dar şi prelucrarea artistică a lemnului, la tâmple,
jilţuri domneşti sau arhiereşti au amprenta acestui stil. Găsim şi motivele
vegetale: acantul, vrejuri, strugurii, floarea soarelui, frunza de stejar, cu
multiple simboluri. Şi sculptura figurativă se folosea: personaje biblice,
Moise, Aaron, Samson în lupta cu leul, cei patru evanghelişti cu simbolurile
lor, chipuri de îngeri. A apărut şi un nou tip de coloană, derivată din cea
corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate. În pictură se folosesc
portretele votive. Un alt element specific „stilului brâncovenesc“ este
pridvorul deschis. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie
cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste, dar
exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de „baroc
brâncovenesc”.
Constantin
Brâncoveanu s-a preocupat şi de
întărirea credinţei strămoşeşti,
de care nu s-a dezis până în ultima clipă a vieţii sale, suferind un
cumplit martiriu.
Sacrificiul
lui Constantin Brâncoveanu, devenit sfânt în calendarul nostru ortodox, trebuie
apreciat mult, reconsiderat, căci, dacă marele domn nu opunea rezistenţă
turcilor, jertfindu-şi viaţa, poate că ţara noastră, urmând legi străine, ar fi
rămas şi acum în întunericul unui ev ce
aduce doar retrogradarea fiinţelor
reduse la a respecta voinţa altora.
Bibliografie
- G-ral brig. rz Neculai I. Staicu-Buciumeni - „Biserica Adormirea Maicii Domnului, Râmnicu Sărat, ctitorie a lui C. Basarab Brâncoveanu Voievod” (Editura „Făt-Frumos” 2006, Bucureşti);
- Deşliu, Alexandru - Râmnicu Sărat. Ghid turistic, Editura Pallas, 2002;
- Florentin Popescu - Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004;
- Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, 1936;
5. Radu
Greceanu, Cronici brâncoveneşti, Bucureşti, 1988;
- Vasile Drăguţ- Artă brâncovenească, Editura Art Libris, Bucureşti.
